Cind toamna dorul plinge-n suflet
Duios ca intr-un dulce cint,
Gindesc la o craiasa mindra,
Ce doarme-n cel mai scump mormint.
Si-n minte-un cintaret imi vine - ii stiu cintarea pe de rost - Strein, necunoscut de nimeni Sau poate insumi eu am fost.
Am ratacit in anii tineri Pe alte tarmuri dus de-un vis. Dar visul il adun farime Acum din funduri de abis.
Cintam in noptile-nstelate Un dor ca mine de strain, Un dor ce se schimba-n acorduri Nascind cu-al soarelui declin.
Si la o poarta feodala Craiasa palida mi-a-ntins, Cu mina alba ca zapada, Un crin de buzele-i atins.
Dar toamna, revenind cu cintul Schimbat-am cintul in delir Si-a mele doruri - triste doruri - in flori culese-n cimitir.
Mormintul ingheta cu visu-mi Sub frunzele cazute-ntii, Si-o cruce - umbra nepatata - Veghea la tristul capatii.
Departe-a trebuit de-atuncea Povara doliului sa port, Tacut, nemingiiat de nimeni Caci cintecul de-atunci e mort!
|