Avant
Precum in largul marii corabia s-opreste
Cand vantul nu mai suf la si panza pe catart
Atar na nenstrunata sub luna ce-i zambeste
Cu razele ce-asupra-i zadarnic se impart;
Precum vioara tace cand coarda se destinde
S-abia auzi in suflet cantand ca printr-un vis
Rasunete suave, voioase sau murinde,
Ce trec prin amintire c-un farmec nedescris;
Asa-n restristea vietii, poetul, si el tace,
Cu inima ranita in pieptul sangerat,
Nimica nu-l mai misca, nimica nu-i mai place
Si-l afla-orice simtire cu sufletu-nghetat.
Ca el e si matrozul corabiei oprite...
Avantul si-l legase de-al vasului inot,
Iar apa oglindeste priviri nensufletite,
Si muta se intinde oglinda pestetot.
Sunt triste, oh! sunt triste momentele acele,
Caci inima ranita a bietului poet
Adoarme ca si marea sub cerul plin de stele
Si nu mai canta-ntr-insul speranta, nici regret.
Precum insa deodata la-ntaia adiere
Corabia tresare pe-al undei san amar
Si panzele se umfla s-o-mpinge cu putere,
Jucand-o in buiestr u ca falnic armasar;
Tot astfel inspirarea deodata se ridica,
Si aripi nevazute il schimba-n semizeu,
Se-ntinde pe hartie a versului panglica,
Iar sufletul in urma isi lasa corpul greu.
Lirismul si satira se joaca pe-a lui frunte
Ca fulgere desprinse din foc dumnezeiesc,
Nou Moise, el se urca atunci pe varf de munte
Si alte legi sadeste in sufletu-omenesc.
Desi in urma-i urla a urei aiurare,
Zambind, cand sa-l sfasie cei rai se invrajbesc,
Asa de sus tinteste s-atata e de mare,
Incat cuprinde totul: ceresc si pamantesc!
El vede armonia din lumile eterne,
Pricepe nesfarsitul s-al totului mister;
Materia in fata-i se fierbe si se cerne,
Ur meaza in adancuri cometele ce pier;
Stiinta granitata o calca in picioare...
Atomele iau viata, le simte cum traiesc...
Le-aude bucuria sau lunga lor plansoare
In vecinica miscare pe care-o-ndeplinesc;
Coboara printre oameni si stie sa mangaie,
Si cantecu-i se varsa ca rauri de isop,
El curata si spala de-a patimilor raie...
Insultele nu-l pleaca, sa raure potop;
Caieste pe poporul ce merge la pieire,
Tiranu-ncremeneste sub biciul lui de foc,
Dar vai! el care merge de-a drept la nemurire,
Adesea n-are-n viata nici paine, nici noroc.
Autor: Alexandru Macedonski
Poezia Avant de Alexandru Macedonski
|
