Noaptea de septembrie
(La muza)
Atunci cand dupa zile de lunga asteptare
Imi aparusi deodata zambind, sufletul meu,
Crezui ca esti un inger, de pace si scapare,
Trimis sa ma rentoarca la bunul Dumnezeu.
Tu nu erai un inger, cereasca nalucire,
Dar cugetu-mi atuncea la pace se-nvoi...
Ti-am dat a mea junie, mi-ai dat a ta iubire
Si scepticul indata de cer nu se-ndoi!
Mi-ai zis: Poetul are o misiune sfanta...
El trebuie sa creada si n-am mai cercetat.
Poetul e o harpa: nu cugeta, ci canta
Chiar el nu se-ntelege, dar este ascultat!
Prin lumile luminii se-ntraripa sa zboare
Si-n urma sa desira fr umosi margaritari,
Pamantu-n departare il lasa sub picioare
Si-mbratiseaza totul cu aripile-i mari!
Si m-am suit atuncea in cerurile mute,
Si cerurile mute atuncea mi-au vorbit,
Eternul in tot locul vibra pe intrecute,
Iubita nalucire, de ce m-ai parasit?
In suf letu-mi de tanar era-ntuneric mare,
Eram ca si o barca lipsita de car maci,
Venisi, facusi lumina! Suflasi, si c-o suflare
Facusi sa-ntinda panze vaslasul nedibaci!
Prin funii, facusi vantul sa treaca-n armonie,
Si fiecare nota zbura pe cate-un val,
Priveam... si fermecata, cereasca Poezie
Imi suradea voioasa sezand pe-un verde mal!
In jurul barcii mele, un stol de nereide
Venea ca sa se joace cu par ul raurand,
As fi putut chiar cerul atuncea a-l desfide,
Cu cerul eram insa, si cerul mi-era bland!
Zambeam la orice raza venea sa ma mangaie,
Eram senin si vesel si Orient si-Apus,
Si suf letu-mi intocmai ca fumul de tamaie
Pe-o nota de-ar monie se ridica in sus!
Furtuna de atuncea gemu trecand pe mare,
Catartele de trasnet cu zgomot s-au zdrobit...
In voia soartei mele lovind cu nendurare,
Cereasca nalucire, de ce m-ai parasit?
M-a dus desigur vantul la maluri si pe mine,
Dar inima din pieptu-mi de stanci s-a sfasiat,
Si nu mai cred acuma in rau, si nici in bine...
In por tul disperarii furtuna m-a bagat!
In lume de-am fost, insa, ursit de-o cruda soar ta,
Sa am sfarsitu-acesta, de-as face orisice,
Mai bine-ar fi fost poate sa-mi lasi simtirea moarta...
Cand poti vorbi cu vorba, cu inima de ce?
Ai dat tu oare viata la inima-mi copila
Spre a putea mai bine sa sufere-ntr-o zi,
La nimenea sa n-afle nici crezamant, nici mila,
Si-n van de suferinte sa-ncerc a o pazi?
I-ai dat tu oare viata, dintr-insa spre a face
Femeia cea de uliti ce n-are vrun secret,
Prostituata vila, ce plange pentr u-a place,
Bacanta despletita l-al traiului banchet?
Si facla unor ganduri atata de funebre,
Pe loc ce se aprinse de ce sa n-o fi stins?
Caci lacrimile-aceste, de-ar ramanea celebre,
Si tot era mai bine in groapa rece-ntins!
Incai de-aveam pe lume vreo altfel de menire,
Incai de-as putea zice si eu ca am trait!
Dar nu; n-am trait inca, si-n scur ta-mi vietuire,
Abia mi-e dat a zice, atata: „Am iubit!“
O! Muza, vezi acuma cum viata ma doboara!
O! Muza, ai fost cruda favoarea ta sa-mi dai!
Ai zambet de sirena si sarutari ce-omoara,
Pe cand, nici imortale de-ajuns, pentru morti n-ai.
Autor: Alexandru Macedonski
Poezia Noaptea de septembrie de Alexandru Macedonski
|
