ETERNUL CANTEC
E vechi de c`nd lumea, dar celui de-l c`nta
Ce nou i se pare!... S-asculta uimit.
In el i-o legenda frumoasa =i sf`nta,
Si vorbele-o sfarma cu zgomotul lor:
E c`ntecul inimii care-a murit,
S-al primului nostru amor.
E noapte, sunt singur, =i iar mi-aud g`ndul
Cum, nota cu nota, mi-l c`nta in taina.
Ce dulce-i... Imi vine sa pl`ng ascult`ndu-l...
De ce nu se poate o data s-a=tern
Saraca =i aspra cuv`ntului haina
Pe-al g`ndului c`ntec etern!
Ah, iata gradina... vad urmele mele
Pe prundul aleii. Pam`ntul miroase,
S-albasrtu-i de cele dintai mic=unele.
Curg valuri de raze din cerul deschis;
E lini=te-n aer, =i toate-s frumoase,
Si toate le vad ca-ntr-un vis.
Si crangile-at`rna-ncarcate de floare
S-atinga pam`ntul ai crede ca-s ninse
Sub alba podoaba ce tremura-n soare;
Iar tu, ca din basme, deodata mi-apari,
Inalta =i zvelta, cu bra ele-ntinse,
Cu ochii tai limpezi =i mari...
Si ce-a fost pe urma?
Zadarnic! Cuvintele-s tulburi =i grele.
Se-ntuneca-n juru-mi, =i c`ntecul moare.
Nici farmecul celor dintai mic=unele,
Nici z`mbetu- i gale=, nici lene=u- i mers,
Nici crangile albe-ndoite de floare,
Nimic nu-mi mai scapara-n vers!
Autor: Alexandru Vlahuta
Poezia ETERNUL CANTEC de Alexandru Vlahuta
|
