Nunquam ridenti

S-un c`ntec e-un izvor de fapte mari.
Tu prea e=ti serios de felul tau;
Nu =tii sa r`zi, =i asta-i foarte rau;
Nu- i faci idee c`t i i =ade de ur`t
C`nd stai a=a posomor`t.
Pe mine c`ntecul ma face visator,
Si nu ca-s cine =tie ce cunoscator,
Dar, uite, diminea a mai ales,
C`nd ron ai iarba-nrourata-n =es,
Si c`nd incep privighetorile,
De parca pl`ng =i florile
De-at`ta viers, de-at`ta duio=ie,
Imi uit de toat-a neamului robie:
Cu mii =i mii de ani ma-ntorc in urma;
Stap`n pe verzi pustiuri pasc, in turma,
Ne=tiutor de fr`u,
Pe-nc`ntatorul arm al unui r`u
In care, noaptea, dorm minunile cere=ti
O, caii nazdravani de prin pove=ti,
Ce s-au ales la toate pricepu i
Si-n toate luptele biruitori,
De buna seama ca au fost crescu i
De mici in c`ntec de privighetori
Ia!
S-am`ndoi tacura.
Dar farmecul acesta, mai presus de fire,
Cu c`t umplea un suflet de iubire,
Cu-at`t umplea pe celalalt de ura.