Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































AMINTIRILE MARIANEI

Vezi toate poeziile din albumul Amintirile Marianei


AMINTIRI

Vasile - bucovinean, din Vicovul de Sus, tanar ofiter; Fany - dobrogeanca, din Coslugea - fiica de tarani, proprietara unei micute pravalii. El cumpara tigari si incerca sa intre in vorba cu Ea. S-au indragostit la un bal al ofiterilor, cand Fany fusese aleasa regina balului. Vasile a reusit sa-si infranga timiditatea si s-o ceara de sotie, chiar a doua zi. S-au logodit pe 21 mai - de ziua Sfintilor Imparati Constantin si Elena, timp in care parintii i-au completat foaia de dota si in scurt timp, au facut o nunta frumoasa in sat.
Joi, tineri calari pe cai tesalati, avand cozile impletite, impodobiti cu superbe coliere din margele albastre si clopotei - au mers cu plosca de vin, din casa in casa, sa-i invite pe coslugeni la nunta. Sambata s-a oficiat cununia civila, iar Duminica s-au cununat la biserica din sat si au petrecut, cu toti prietenii, la nunta golindu-se galeti din rubiniul vin, unii felicitandu-i pe miri, altii invidiindu-i deoarece Ea-l alesese pe El, si nu pe unul dintre ei.
Fericiti ca sunt impreuna, au primit fara proteste detasarea lui Vasile in Ardeal, pentru stabilirea ordinii si disciplinei in satele mixte de romani si unguri.
Un an mai tarziu…
Romania, 4 august 1947 – Joseni – polul frigului.
In familia Cardei s-a nascut o fetita si a primit numele Mariana (dupa numele revistei pe care Fany, mama ei, o citea cu interes, mai ales, in ultima perioada de sarcina).
Evenimentul a adus bucurii dar a creat si mari probleme parintilor deoarece micuta se nascuse firava, cat o lingura din lemn. Seceta pustiitoare din anul precedent isi pusese amprenta peste tot, in ciuda faptului ca parintii erau tineri, normali si sanatosi.
Mama, o femeie in floarea tineretii, bruna, cu parul ca taciunele si ochi caprui de ciuta speriata, strangea cu duioasa stangacie copila la sanu-i fraged. Nelinistit, tatal, incerca o intreaga gama de emotii si lacrima la gandul c-ar fi putut s-o piarda. Isi stergea pe furis lacrimile ce-i luminau ochii de jad si soptea rugi fierbinti pentru ocrotirea familiei, cu fervoarea celui ce crede in El - Dumnezeul tuturor fiintelor din Univers.
Cum “norocul soseste cand te astepti mai putin” s-a adeverit si de aceasta data prin sosirea bunicului Costea - venit din pustiita Dobroge unde-si avea gospodaria.
Acesta, un barbat hatru, bine infipt in pamantul dobrogean asemanator celui din Elada strabunilor sai, s-a oferit imediat sa-i poarte micutei de grija, asa cum isi ingrija de o viata mieii, iezii, viteii si manjii fatati in saivanele si grajdurile lui primavara, cand natura renaste la viata.


Neluand in seama comentariile unguroaicelor care deja o socoteau o cauza pierduta, numai in cateva luni, datorita ingrijirii asidue si alimentatiei sanatoase, atent supravegheata de bunic ajunsese sa-i intreaca pe cei de-o varsta cu ea.
Fetita a fost botezata la 9 luni de la nastere, deoarece parintii voiau nasi romani, la Biserica Ortodoxa.
Dupa o vanatoare in muntii Gurghiului, si un chef incins in cinstea celor ce obtinusera trofee, tatal l-a cunoscut pe Theodor-Romangel Popescu - fost consilier de vanatoare al regelui. Din vorba-n vorba, acesta l-a intrebat pe Vasile daca are copii. Acesta i-a povestit ca are o fiica, dar inca nu a botezat-o.
Pe loc, Romi i-a propus sa-l accepte ca nas, si in doua saptamani sa aiba loc botezul. Nasa - Angela Ermina Popescu - fosta actrtia (a jucat, pintre altele, in filmul “Lupii din Muntele Suru”) si cantareata de opera si opereta a primit cu incantare vestea - nasii fiind lipsiti de bucuria de a avea copii - si i-au pus Marianei nume de botez Angela.
Cerbul impuscat la vanatoare a fost transformat in delicioase preparate culinare si pastramioara, si multe carafe cu vin i-au inveselit pe participantii la botez. Si astazi, coarnele cerbului, amintesc de botezul cu lautari, si petrecerea care a adunat laolalta romani si unguri din imprejurimi.



LA GRADINITA

Fetita se juca in curte, cu o papusa pe care o spala de zor, intr-o albie, cu apa incalzita la soare.
Strigatele si larma copiilor, din proxima vecinatate, ajungeau pana la ea. Si asa, dintr-o data, s-a ridicat usurel si a pornit-o spre poarta, care din nefericire pentru ea, era inchisa.
Inventiva, fetita s-a intins pe burtica si a inceput, asemeni pisoiasilor sa se tarasca pe sub poarta. Ajunsa in strada, a zarit printre scandurile gardului copiii care se jucau, si in cateva clipe era deja langa ei.
Educatoarea – o fatuca frumoasa si vesela – a intrebat-o cum o cheama si unde locuieste.
Eu sunt Mariana, si stau acolo… a raspuns fetita aratand spre cladirea impozanta de vizavi. Tatal meu la da bomboane soldateilor, iar ei mi le dau mie. Eu le ofer copilasilor care vin sa se joace cu mine, apoi ma uit in punga sa vad daca au mai ramas si pentru mine, rontaim bombonele si toti suntem fericiti.
Incepand din acea zi, Mariana s-a dus la gradinita si s-a jucat cu baietei si cu fetite, invatand cantece, poezii si dansuri unguresti, a decupat floricele din panza colorata si le-a montat pe o tija cu frunze verzi; le-a daruit mamei de ziua ei, a desenat si colorat felicitari si a participat la serbarile gradinitei, costumata ca si ei, vorbind cursiv limba maghiara.
Avea 7 anisori cand tatal a fost trecut in rezerva si s-au mutat, din nou, in Dobrogea.
Tatal s-a angajat contabil iar mama a ramas, in continuare, acasa sa le poarte de grija lui si Marianei. A avut grija, in mod special ca aceasta sa se exprime cat mai corect in limba materna, avand in vedere ca urma sa inceapa scoala in toamna.
Deseori fetita intreba: mama, am voie sa spun? (cuvinte pe care ea nu le intelgea) si mama-i raspundea: se poate, sau - nu se poate, este rusine…


LA SCOALA


Strangand mana mamei, cu ghiozdanul in spate, emotionata, atat cat se poate, i-am intins timida invatatoarei, buchetul de flori.
In clasa, soarele patrundea prin ferestre, dand o stralucire aparte florilor asezate pe fiecare banca. In uniforme negre, din satin, cu gulerase si mansete albe din poplin, paream niste stancute. Baietii purtau si ei uniforme bleumarin si camasute albe.
Era liniste deplina cand invatatoarea ne-a strigat pe nume citind o lista scrisa de mana.
Eu sunt invatatoarea voastra si ma numesc Florica, vom invata sa scriem si sa citim, vom fi impreuna cateva ore, in fiecare zi, iar in recreatie ne vom juca impreuna.
Stimulati de laudele invatatoarei, ne straduiam sa scriem frumos, caligrafic, literele mici si mari de mana, cifrele si sa descifram cuvintele din Abecedar.
Vremea trecea si noi copiii, bucurosi, deslusam cuvinte pe care deja le stiam. In recreatie jucam „Podul de piatra”, „Batista parfumata”, „Taranul ara campul”, „Tara, tara, vrem ostasi!”, „Pietricele”, uneori saream coarda, jucam sotron sau bateam o minge.
In vacanta de iarna, pentru prima oara, am mers la colindat, impreuna cu ceilalti copii din vecini. Cateva bombonele, merisoare, nuci si covrigi se adunasera-n traistuta pe care mi-o daduse-n dar vecina Despina, mama celor doua fetite Vasilica si Rica, tovarasele mele de joaca.
Tot atunci, cu un set de culori pastelate, am desenat pe o coala de bloc, pentru matusa Niculina si mos Ion, un mar, o para, o rosie si un ardei. Multi ani mai tarziu, la loc de cinste, pe o masuta, in camera curata - pentru musafiri, am revazut desenul meu.
Matusa era sora bunicii mele Maria iar mos Ion - sotul ei. Singurul lor fiu, Tudorel, cazuse pe front. Iar eu eram aleanul sufletului lor.
In prima zi de scoala, dupa vacanta de iarna, am facut in curtea scolii un urias Om de zapada, avand drept caciula o oala rosie, ochi si nasturi din taciune, un morcov in chip de nas, o gura facuta dintr-un ardei rosu si o matura sub brat. Seara m-am gandit la bietul Om de zapada ramas afara in frig si ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Vazandu-ma, mama a crezut ca nu ma simt bine si a inceput sa ma intrebe cu blandete de sanatate. A ras si ea, cu lacrimi in ochi, deslusind pricina tristetii mele. Rabdatoare, mi-a explicat ca temerile mele sunt fara rost, ca Omului de zapada nu-i este frig, si totusicand Omul de zapada s-a topit, nimic n-a putut consola suferinta mea.
Inainte de Paste, copiii nevoiasi mergeau cu trasandita – Incantatii menite sa ureze gospodarilor sanatate si bogatie, prilej care le umplea si lor traistutele cu oua. Bunica Maria, rabdatoare si grijulie, mi-a explicat ca noi avem destule oua in cuibare si nu-i bine sa lipsesc de la scoala pentru niste oua de care noi n-aveam nevoie.
Zis si facut, a doua zi dimineata mi-am luat ghiozdanul si am plecat la scoala. Ca de fiecare data, am trecut sa le iau la scoala si pe vecinele mele. Mama lor, contrariata, m-a intrebat de ce nu ma duc cu fetele ei la „trasandita”. Si, mi-a pus si mie o traista pe umar rizand de fistaceala mea.
Uite, cum toate bunele intentii au fost spulberate si, umbland din casa-n casa, am adunat mai multe oua. La un moment dat, bunicul Costea a trecut calare pe langa noi, fara sa-mi observe prezenta. Pe mine insa m-au incercat toate spaimele si m-am pitit dupa o poarta. La ora pranzului, m-am intors acasa - chipurile venind de la scoala, dar am avut grija sa trec mai inainte pe la cotetul cu gaini si sa pun ouale-n cuibare.
Toate bune si frumoase, a doua zi, Duminica fiind, imi pune bunica sortul dinainte ca sa-i aduc ouale din cuibar - voia sa le verificie si sa le puna pe cele cu banut la closca.
Cu cosul plin, pentru ca sortul era prea mic, pentru numarul mare de oua, m-asez pe vine in fata bunicii. Oua, care mai de care, de rata, de curca, de gasca si gaina, etaland diverse culori si marimi, eu zambitoare priveam, cu ochi senini
Bunica se uita la mine, din ochi deodata clipeste si-n hohot de ras, chicotind, il cheama pe bunul ce tocmai soseste. Priveste mai Costeo! ce bine traim, gainile noastre fac oua de rata, de gasca si curca Emotii incerc, urchile-mi ard si-mi vine sa plang de rusine, ei rad si-ntelepti fac cu ochiul spre mine. In usa sta mama si tata-i de fata, traim impreuna o clipa mareata, si eu inteleg, ca ei toti asteapta s-aleg in viata - calea cea dreapta.
Un grup de nomazi si-au intins corturile in apropierea scolii. Parintii ne sfatuiesc sa nu ne abatem din drum, sa-i lasam sa-si vada de viata lor. Curiozitatea ne-atrage, privim copiii sumar imbracati, tigancile cu fuste lungi si inflorate. Amintirea povestilor in care copii neascultatori au fost furati de tigani si transformati in cersetori, ne infioara. Tiganii spoiesc tingiri si ligheane, caldari din arama si bat in ciocane tabla roscata transformand-o in cazane.
O nunta porneste si satul s-aduna - bat tobe si-n noapte clarinete rasuna. Danseaza tiganii acum langa foc, ca nopti ca aceea, le-aduce noroc.
Mama in gluma ma ameninta ca ma da la tigani, de nu-mi dau silinta la scoala si n-ascult de dojana.
A doua zi-n poarta tiganii sosesc si-o roaga pe mama sa se mai gandeasca si de se-nvoieste, mult aur sa-i plateasca, ca „fata-i frumoasa si noua ne place, am vrea puradeii cu ea sa se joace”
Si speriata, mama-n brate m-a luat voi mergeti cu Domnul, n-am fata de dat
Iti dam si-o tingire, si tot ce-ti doresti, esti tanara inca, poti multi copii sa cresti.
Bunicul in curte apare, tigani-si iau desagii-n spinare si pleaca agale
De-atunci biata mama n-a mai glumit – tiganii invatatoarei un fiu i-au daruit.
De Sf. Gheorghe plangeam scaloienii plutind pe o frunza de brusture verde, cu haine colorate – din cojile de oua, jeleam si-i petrecem o ora, chiar doua.
In floare livada se-mbraca, albinele colinda din craca in craca, polenul din floare-l transforma in miere si faguri, in rame, cladesc in tacere. Un trantor reginei ii intra in gratii, dar matca-l trimite la munca, ca floarea se trece s-apoi o sa planga
Vremea a trecut si iata, clasa I am absolvit, cu Diploma de merit premiata, si uite-asa, pe toti i-am multumit.
Parintii mei pleaca, raman la bunici, ce viata frumoasa e vara aici. E satul stupina, ca-i vreme de munca, bunicul spre seara imi da o porunca, bunica-i batrana, trebuie ajutata, in tine-i nadejdea, draga nepoata!
Mandra de mine, nevoie mare, imi iau motanelul si plec la culcare.
Bunicii se scoala cand canta cocosii, amnarul scanteie, tigara s-aprinde, in tinda miroase-a tutun. Ma-ntorc iar pe-o parte, s-adorm


“SA NU CUMVA SA TE MUSTE SARPELE DE INIMA SA COMITI FAPTE REPROBABILE!”

Impreuna cu parintii mei petreceam concediul la bunicii din Coslugea. Copil fiind imi facea placere sa-i ajut in fiecare zi, implicandu-ma plenar.
Uneori, duceam oile la adapat la cismeaua satului, calare pe cal, insotita de trei caini ciobanesti. Oile beau apa rece din ulucele cismelei apoi se asezau pe burta, somnolente, in arsita soarelui. Numai cu ajutorul nepretuit al cainilor, care se dadeau la ele latrandu-le, reuseam sa le aduc acasa.
Alteori, duceam caii la potcovar si priveam uimita cum foalele sufla intetind arderea carbunilor, care inroseau bara de fier. Urma transformarea in potcoave a acesteia. Cu un cleste special, potcovarul taia metalul incandescent in bucati de dimensiunea necesara, apoi le indoia cu alti clesti dandu-le forma potcoavei. Pe nicovala, sub bataile ciocanului, continua finisarea potcoavelor, datul gaurilor si in final racirea acestora intr-o baie de apa rece. Unul dintre mesteri dadea jos vechea potcoava, taia copita calului si o curata, apoi aplica potcoava, tintuind-o in caiele. Calare, poposeam la cismea, adapam caii si apoi ne indreptam spre casa. Vecinii-si ziceau, uite-o pe nepoata lui Costea, mai curajoasa si harnica decat toti baietii nostri la un loc. Mandra si plina de incantare ma grabeam, spre casa, mai tare. Bunicul ma lua in brate si ma saruta zicandu-mi „Sa traiesti fata mosului si sa te bucuri de viata, ca ne esti de mare ajutor!” si ochii lui aveau un zambet poznas, admirativ.
Dimineata cand ma trezeam, alergam din casa de oaspeti, unde ne primeau bunicii, la bucatarie, si-mi beam, pe nerasuflate cana cu lapte fierbinte, muls dis-de-dimineata de bunicul meu. Pe furis, ii turnam un pic de lapte in strachinuta si lui Petrisor-motanul, care nu prididea sa se alinte de mine, pe sub masa rotunda cu trei picioare, stiind ca-l voi rasfata negresit cu bunatati.
Bunica-mi facea cu ochiul, imi dadea un cosulet si eu alergam sa strang ouale din cuibare, in cotcodacitul gainilor mandre de isprava lor.
Mai tarziu, cand soarele sorbea roua diminetii, cu sortul bunicii prins in brau, trageam o raita prin gradina si strangeam bumbacul alb din capsulele deschise, apoi adunam intr-o strachina din lut ars, rosii si castraveciori proaspeti, pentru masa.
Inainte de ora pranzului mai trageam o fuga pana la cismea sa aduc apa rece pentru masa. In drum, ma opream la baba Iana (o batrana anchilozata de reumatism, pe care copiii ei o scoteau in ulita, pe-o banca, sa nu se plictiseasca), schimbam cu ea cateva vorbe si-i lasam o cana cu apa. De fiecare data imi zicea, in semn de multumire, „Sa traiesti maica!”.
Alergam apoi grabita catre casa, unde mama mea, punea deja masa pentru toti. In farfuria mea de supa ma asteptau piciorusele si gatul puisorului pe care le savuram impreuna cu Petrisor. Uneori bunicul il lovea, in gluma, cu coada lingurii de lemn zicandu-i „ai rabdare ca va fi destula mancare si pentru tine”.
Dupa masa de pranz, incheiata cu placinte dobrogene, si vin din recolta anului trecut, puneam discuri la patefon si ascultam muzica. Ulterior, cand n-a mai gasit ace de patefon, bunica a transformat placile in capace pentru acoperirea cratitelor, spre a feri mancarea de muste, unele s-au spart, altele s-au curbat din cauza aburilor fierbinti.
Intr-o duminica, dimineata, trezindu-ne din somn, tatal meu zise: hai sa mancam dulceata de tranfiri ce a mai ramas in borcanul de pe noptiera si sa bem un pahar cu apa. Bucuroasa am sarit din pat sa iau carafa cu apa de pe masa, dar ochii mei au descoperit in acea clipa un sarpe mare, galben incolacit in jurul piciorului mesei si scaunului, care tocmai isi ridica amenintator capul. Am strigat: sarpele! si am ramas incremenita, cu bratele in aer; in acea clipa, tata m-a luat in brate si l-a strigat ingrozit pe bunicul ce trebaluia prin curte: tata, vino repede, avem un sarpe in casa!
Cu biciusca din piele impletita in mana, bunicul l-a pocnit in cap pe sarpe, apoi l-a luat pe bat si l-a dus in curte. Pana catre seara, la apusul soarelui, sarpele s-a tot zvarcolit desi avea capul sfaramat. A doua zi, bunicul a incarcat sarpele mort in roaba si l-am dus la groapa cu gunoi de la marginea satului. Acea imagine si ulterior icoana Sfantului Gheorghe (care-l reprezenta calare pe un cal, omorand un balaur cu sulita), m-au impresionat negativ, inspirandu-mi frica si vise de cosmar cu serpi, de-a lungul vietii mele. Unii ziceau ca acel sarpe era sarpele casei si nu trebuia omorat.
Ulterior, de cate ori intram in acea casa, controlam din priviri toate ungherele sa descopar un eventual sarpe, inainte ca el sa ma atace.
Am mai vazut serpi la gradina zoologica in captivitate, in filme de groaza cu sfarsit tragic, in natura. In Turkmenistan am vazut un sarpe gri-vinat lung de cativa metri, ce traversa autostrada. Dimensiunile lui m-au ingrozit. Ajuns la parapet s-a ridicat asemenea unei cirje prelingandu-se apoi ca apa in cultura de bumbac. In alta zi, intorcandu-ne de la un strand am vazut in mijlocul soselei, fata in fata, doua cobre unduindu-si amenintatoare corpul, cu gatul umflat, avand capetele ca o cagula cu ochelari.
Chiar de curand, am avut un vis in care o naparca ma musca de mana dreapta, altul in care spatiul dintre doua blocuri era in fapt o groapa proaspat sapata, colcaind de serpi iar eu incercam sa scap de acolo, cat mai repede, calcandu-i la intamplare in timp ce ei se miscau sub picioarele mele ingreunandu-mi astfel mersul, tinandu-ma in loc, umplandu-mi sufletul de groaza ca toate eforturile-mi sunt inutile, si m-as fi putut scufunda in orice clipa, prin urzeala miscatoare de serpi. Alteori, in vis, sunt atacata din toate partile de tot felul de serpi, uneori colorati in verde sau cenusiu, avand dimensiuni inspaimantatoare.
Se pare ca experienta din copilarie si toate povestile in care oamenii sunt atacati de serpi m-au marcat pentru totdeauna, desi in realitate n-am fost muscata niciodata de sarpe.
Vorbele tatalui meu, “Sa nu cumva sa te muste sarpele de inima sa comiti fapte reprobabile!” au fost laitmotivul vietii mele si au constituit pentru mine un avertisment, care sa ma atentioneze si sa ma fereasca, in permanenta, de capcanele vietii prezente la orice pas.


EVENIMENTE CARE MI-AU MARCAT VIATA

Implinisem 8 ani, in august 1955, si mai locuiam impreuna cu familia in gazda, intr-o casa frumoasa din comuna Baneasa, cand pe 15 ale aceleeasi luni, a venit pe lume fratele meu, Mircea - bucuria si mandria familiei, deoarece avea sa-i duca numele mai departe. Evenimentul a fost sarbatorit asa cum se cuvine, prin sacrificarea unui curcan, vin din belsug si un lighean de gogosi pudrate cu zahar.
Imi amintesc ca a venit la noi atunci, tocmai din Vicovul de Sus, bunica Ecaterina - mama tatalui meu care apucase sa-si vada visul - mostenitorul, si dupa spusele ei semana cu bunicul Iacov care-i daruise doi baieti, Dumitru si Vasile si o fiica, Eufrosina, apoi cazuse pe front.
Ulterior, pentru a-si creste copiii in bunastare bunica s-a recasatorit cu Bogheanu Petre, si a mai avut, impreuna cu acesta, o fiica - Mariuta.
Mircea avea ochii albastri si parul blond, ulterior ochii lui au capatat culoarea ochilor tatalui – verzi, iar parul s-a mai inchis la culoare. Eu aveam ochii mamei – caprui, mostenire a liniei elene in familie. Mi-am indragit fratele din clipa cand l-am tinut, prima oara, in brate si eram nespus de mandra de el. Le marturiseam tuturor, cunoscuti si necunoscuti, marea mea bucurie, nasterea fratiorului meu.
Si totusi, marea mea bucurie avea sa fie umbrita de prenumele Mircea, pe care-l primise de la nasul lui - Mircea Dobre, deoarece fiecare doream sa poarte numele pe care-l alesesem - tata voia sa-l cheme Octavian-Augustus – nume respins categoric de mama care se temea sa nu-l strige copiii “August prostul” - asemeni claunului din Fram - Ursul polar. Ea, mama ar fi vrut sa-l cheme Aurel, iar eu – Azorica, (la acea vreme, eram profound impresionata de devotamentul pana la sacrificiu, al cainelui Azor, din poezia “Cainele soldatului”, pe care mama mi-o recita, la cerere, printre povestile si basmele cu zane si zmei) - lucru care desigur nu s-a intamplat deoarece, imi explica mama, oamenii nu poarta nume de caine, indiferent cat de mult ne-ar face placere. In final, l-au alintat Mircel si toata lumea a fost multumita.
Construirea caminului nostru, o casa frumoasa dintr-un grup de sase, din caramida rosie, tencuite in gri-carbon, ce aveau sa aiba alimentare cu apa potabila proprie si electrificare, construite cu credit de la Banca “Furnica” a fost marea noastra sansa si mandrie. In acea vreme, tatal meu Vasile, caruia-mi placea sa-i zic taticu Vasilica, era contabil la Statiunea de masini si tractoare din localitate.
Impreuna cu tatal meu am plantat 450 butuci de vie, (Risling Italian si struguri de masa). Am sadit pomi fructiferi, cate doi din fiecare: meri, peri, ciresi, visini, caisi, pruni si vreau sa spun, ca au iesit niste soiuri minunate. Partea din fata casei am umplut-o cu trandafiri si flori de sezon, asezate-n straturi geometrice, frumos trasate, asa incit pana la caderea zapezii, curtea era mereu in straie de sarbaroare avand culoarea florilor de sezon. Intrarea in curte era o alee din caramida rosie umbrita de o frumoasa bolta cu struguri de masa.
Acolo am crescut sub privirile dragastoase ale mamei, care renuntase la serviciu, ramanand acasa pentru a ne creste si educa cum se cuvine. Am avut o copilarie minunata si amandoi ne straduiam sa fim exemplari, cu rezultate bune la invatatura, disciplina fiind punctul nostru forte.
Intre timp, Dobrogea fusese colectivizata, Partidul Muncitoresc Romin si Uniunea Tineretului Muncitor isi mareau randurile.
Colectivizarea, fortata la inceput, incepuse sa dea roade, ridicand nivelul de trai al satenilor prin aplicarea in practica a cunostiintelor agricole si mecanizarea agriculturii. Pamantul arat cu pluguri tractionate de tractoare, insamantat (cu seminte selectionate) cu semanatori, discuit si irigat, aplicand principiul rotatiei culturilor dadea recolte bogate, fapt ce s-a reflectat prin ridicarea nivelului de trai al satenilor dobrogeni si aparitia multor case noi si frumoase care le inlocuiau pe cele ridicate din chirpici.
A fost instituit invatamantul obligatoriu de sapte clase, liceul fiind optional.
Toate bune si frumoase pana cand, dupa examenul de admitere in liceu, am fost respinsa cu media 8,50 deoarece eram fiica de functionar si tata nu era membru de partid, in timp ce colegi de-ai mei au fost admisi cu media 5 deoarece ai lor parinti erau muncitori, inscrisi, la gramada, in partid. Impreuna cu tatal meu ne-am dus la sediul Raionului de Partid unde am vazut dosarul pe care era trecuta media si scris cu rosu pe diagonala “RESPINS”. O struna s-a rupt in sufletul meu, vazandu-mi visele spulberate si viitorul ratat. Dar soarta n-a vrut sa fie asa.
Fratele tatalui meu, mos Mitica, ne-a sfatuit sa stam linistiti, sa-mi contiunui pregatirea si sa ma prezint la sesiunea a II-a de examen la Liceul de fete din Falticeni unde mai era locuri disponibile.
Zis si facut, m-am prezentat la examen, l-am trecut cu brio si asa, am ajuns la 14 ani, sa traiesc departe de familia mea, de cei dragi sufletului meu, dar in compania binevoitoare a unchiului Mitica, a matusii Olguta si a verisoarei mele - Micuta, pe atunci eleva in clasa a VI-a.
Poate va intrebati de ce nu m-am transferat in anul urmator la liceul din localitate. Ei bine, tatalui meu ii era teama sa nu se repete istoria la absolvire si din acelasi motiv, bine intemeiat, la randul lui, fratele meu a dat examen si a studiat la Liceul “Mircea cel Batran” din orasul Constanta.
In acea vreme, tatal meu avea un salariu de 950 lei pe luna, din care platea pentru mine cazare si masa 350 lei si, din acest motiv, mi-am petrecut acasa numai vacantele de vara. Marturisesc ca mi-a fost foarte greu deoarece ma desparteam de familia in care am fost inconjurata cu dragoste si duiosie.
Admiterea in liceu a insemnat pentru mine o trambulina de lansare, fiind primul meu pas intr-o lume educata, disciplinata. Chiar in prima zi de scoala la Liceul de fete, devenit ulterior Scoala Medie Mixta nr.2, imbracata in frumoasa uniforma din stofa bleumarin, cu guleras rotund si mansete din poplin alb, cu funda alba pe cap si cozi impletite, in pantofi negri din lac si sosete albe, am simtit mandria de a face parte din elevii admisi, lucru insemnat cu litere aurii, pe matricola prinsa de maneca uniformei.
Dorinta mea se implinise, visul se transforma in realitate. Simteam in sufletul meu de copil, ca facusem deja primul pas, facand parte dintr-o generatie de tineri educati in spiritul dragostei de munca, de tara si patriotism.
Colectivul profesoral ne-a invatat si educat in spiritul dragostei fata de oameni, de mediul inconjurator, ne-a stimulat si ne-a facut sa ne dorim sa devenim oameni in adevaratul sens al cuvantului, sa nu comitem fapte reprobabile, astfel incat, oricand, sa fim mandri de noi. Profesorii ne-au insuflat, de asemenea, dragostea pentru arta, literatura si muzica. Ne-au trezit interesul pentru cultura, pentru frumos, ne-au educat in spiritual umanitarismului. Poate ca, tocmai de aceea-mi amintesc, cu mult drag, figurile lor luminoase, decente si exigente.
Ma gandesc adeseori ca poate tocmai acea seriozitate si exigenta, punctata deseori de recompense constand in note si aprecieri meritorii, vizite la muzee, excursii, concursuri tematice pe obiecte de studiu, concursuri muzicale, vizionari de filme si piese de teatru in grup, actiuni de strangere a recoltei de fructe din livezi, plantatul puietilor de brad pe locurile golase ale muntilor precum si implicarea in competitii sportive au facut din noi oamenii care suntem azi. Am trait cu maxima intensitate acea perioada adolescentina si am fost fericita, de fiecare data, cand imi revedeam familia.
Atunci am trait si poezia primelor iubiri platonice, bazate pe atractie spirituala, cu caracter pur ideal, imposibile de a fi transpuse in viata. Baietii generatiei mele erau, ca si noi de altfel, indragostiti de frumos, de poezia vietii, lipsita de conotatiile sexuale de mai tarziu.
Serbarea de absolvire a liceului a scos in evidenta, pentru prima oara, niste domnisorele in adevaratul sens al cuvantului, imbracate in rochite din matase, ce scoteau in evidenta busturi usor proeminente, talii suple, cu picioare subtiri in ciorapi de matase, pe tocuri inalte, cu fard discret pe buze si gene, in mare majoritate cu coditele taiate, coafate simplu cu breton sau cu parul prins in coama. Baietii, purtand primele lor costume si camasi albe inveselite de cravate colorate, cu noduri stangace, incercau sa-si ascunda timiditatea invitand la dans fostele colege. Toate scoteau, pentru prima data, in evidenta, frumuseti pana atunci ascunse de tinuta austera de licean.

Autor: MARIANA CARDEI

Pune poezia AMINTIRILE MARIANEI pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
Primavara Toamna Iarna Iubire Bucurie Viata
Flori Boala Singuratate Frica Scoala vezi mai multe

Politica de confidentialitate





Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani