Acesti niste oameni...
Mi-i dor de prieteni, dar iata nu-i am. Gandul ca au fost e o absurditate.
Erau niste oameni, ajustati la un ham De interese si gratuitate.
De bine, de rau, ei mi-au fost nu stiu cum, Acesti niste oameni. Acestia, in
fine, Acuma-s in for: opineaza postum, Mereu inhamati la ideea de
sine.
Mult mi-i jale de ei, dar nu-i chip sa-i ajut Pe-acesti niste oameni, pusi pe
post de-a fi mari, Sa-mi delege idei, si sa-mi dea cu-mprumut Din ce-i numele
meu niste pete de har.
Dar acuma ei mor, ca n-au fost, dara sant Un azil de batrani, trasi
de lacrimi in iad, Dar acuma ei mint, ca li-i hamul prea stramt, Ca
au pasul incet, si obrazul li-i smead.
Vai, sarmanii de ei, cum se duc indarat!
Au si ceata pe ochi si se vor cineva.
Vai, sarmanii de ei, luati cu lumea de piept,
Ei mai cred ca mi-au fost mari prieteni candva.
Dara eu parca-i pierd, dara eu parca-i am, Mai departe de ei, mai departe de mine,
Pe acesti niste oameni, rosi pe soarta de-un ham. Ei, in care mai trag la
uitarea se sine.
Acesti niste oameni, Acestia, in fine...
Autor: Anatol Codru
Poezia Acesti niste oameni... de Anatol Codru
|
