Cantec dzisu dupa moarte

De meteahna, Doamne sfinte,
Am sa cant far de cuvinte
despre vremea ceea trista
cu turcime antihrista.
Peste targ lucea o luna
cu grimasa de nebuna,
niste stele maruntele
erau lacrimile mele,
caci luai cobuzu-n mana
ca in vremea cea batrana,
sa dzic cantece de hvala
pentru-a fi de mantuiala
cestei tari si cestui neam
Nu cantam, mai mult plangeam
si strumentul meu de-agud
de lacrimi imi era ud,
caci veni scrasnind din dinti,
osmanlaul: De ce canti?
Si durerile trecute
eu le dzisei pe tacute,
ca-mi se inecau in jele
toate vorbele a mele,
incat hiorosii bouri
dau cu coarnele in nouri.
Si cantam tot de jelanii,
ca sa piara otomanii,
si dziceam cu dor intruna,
ca sa cada semiluna
drept la mine-n calimara,
sa se-nece ca o fiara.
Iar matale, Doamne sfinte,

te dosisi di dinainte
sa n-auzi de rugaminte-mi,
deci eu dzic, dar n-am cuvinte,
caci e-un cant mai mult plansoare
pentru vremuri viitoare,
sa stea la catapeteasma
hiris cum ar fi agheasma
si-i un cantec pe tacute
despre vremile trecute
si de-atata si vi-l las,
Ca Dabija sa-i dea glas,
cand a vre, de multe ori,
caci si el ii scriitori
nu cu pana cu stilou,
ce-a fost vechi sa faca nou .