Cetatea alba (AKERMAN)

Pasa dorobanii cei cu coapse late, Cu sclipoase coifuri in argint lucrate, ii urmez pantirii ce pe cai in spume, Ca usoare vanturi, luneca prin lume. Calarasii tarii pe vanosi fugari, imbracati in zale ca batrani stejari, intre toti curtenii pasa cu mandrete, in vesminte d-aur, cu frumoase fete. Apoi toporanii de securi armati Si codrenii ageri si de toti stimati, Zisi si pieptul tarii, caci aveau chemare S-apere Moldova de ostiri tatare. Dupa dansii pasa sprinteni vanatori Renumiti in lupte ca sagetatori. Si tunarii tarii toti in negre poarte, Pestritate-n rosu, crud simbol de moarte. Mai veneau in urma osti de mercenari, Cei cu fruntea mica, ce se zic tatari. Unguri lati in spete, cu mustati stufoase, Lesi cu parul galben, cu cerbice groase, Apoi tighinenii si-alti republicani Pasa mai de laturi cu-ai lor capitani. Ei erau vasalii lui Stefan cel Mare Si veneau la lupta dup-a lui chemare. Cetele romane raur in campii Ca rauri de ploaie dupa vijelii.
Cu Stefan sub cortu-i capii toti s-aduna Ca sa randuiasca lupta impreuna. Unul d-intre dansii vorba a luat: — 'Armia turceasca creste ne-ncetat. Dunarea tresare, geme sub povara

Si cu ne-ncetare varsa osti in tara.
Nu ar fi mai bine, mare domnitor,
Sa-asteptam sa vie noul ajutor?'
Stefan ii raspunde cu vorbire lina:
— 'Oastea noastra-i brava, chiar de-ar fi putina.
Lupul singur numai, stiti aceasta voi,
E d-ajuns sa sparga turme mari de oi.
Focul dupa fumu-i nu poti socoti;
Sufletul cu trupul nu poti potrivi;
Barbatia sfanta care ne mareste
Numarului mare locul implineste.
Multimile-neaca numarul cel mic;
Sufletele insa mai mult le ridic.
Astfel vijelia fumul sparge-ndata,
Dar mai mult aprinde flacara-i turbata! '
Dorobanii pleaca. Soarele din nor
Se rasfrange splendid pe pieptarul lor.
Viile rasfrangeri ce-n metal se-ngana,
Turbura, orbeste armia pagana.
Lancile pe piepturi luneca usor
Sau rastoarna bravii dupa caii lor.
Sabia in coifuri intra sau se frange;
Armele lucioase se rosesc de sange.
Sangele se varsa Palosul de fier Se infige-n carne pana la maner. Caii calca lesuri, se incrunta foarte, Oamenii se-mbata de turbata moarte. Turcii iau de fuga pasa spre cetate. Poarta se deschide ostii faramate, insa fugatorii, cu cei ce-i alung, Cu spedele-n spate, totd-odata-ajung.

Cum pe fata marii, dupa o furtuna, Valuri langa valuri lupta impreuna, Astfel in cetate prin adanci stramtori, Mestecati se lupta vinsi si vingatori. Strigate de-nvingeri, de plangeri durere Se inalta in aer Soarele repiere.
Pe o lata piata, printre fum si sange, Armia lui Stefan mai ales se strange. Acolo-i saraiul. Pasa, cu putini, Apara haremul necat de crestini. Stefan isi repede calul alb de spume, Dintr-o gura-n alta trece mandru-i nume. S-a luat saraiul. Sabie si foc, Prada si urgie fulger acest loc.
Cum prin vijelie suna felurite Vanturile noptii, printre stanci trasnite, Ploile muginde, tunetele-adanci, Raurile turburi ce cobor din stanci, Astfel se inalta sunetele d-arme, Strigatele d-oameni, crancenele-alarme. Locul de cadavre este semanat, Sangele torente galgaie turbat. Calul, la vederea lesurilor moarte, Sforaie, rasalta, se-nspaimanta foarte; A derapanarii umbra l-a lovit Omul singur vede, pare fericit! in derapanare sufletu-i se-mbata. in oroarea mortii gloria sa cata.
O femeie turca printre cete pasa Merge catre Stefan; in genunchi se lasa,

isi ridica valul: ochii lacrimati
D-o durere mare par impovarati.
Pe balaia-i coama flori apar voios
Cum luceste p-aur smaltul gratios
Si cum crinii tineri printre raze-albesc,
Prin buzele-i rumeni dintii stralucesc.
Astfel cum lumina soarelui varatic
Aureste fata lacului molatic,
Cautarea vie noata voluptos
in azuru-i dulce, candid, languros,
Sub albeata dulce dupa juna-i fata
Raur delicate valuri de rosata,
Ca dorinti frumoase prin vis virginal,
Ca buchet de roze prin vas de cristal.
Stefan, cu mirare, calul sau opreste, Crede-un vis ferice, care-l amageste. — 'Cum in dalbe lupte tu esti curajos, Doamne! dupa lupta, fii marinimos!' Stefan se gandeste. C-o miscare face Omul de s-alina, armele de tace.