DESERTUL
Primeste-ma in sanu-ti, natura, buna muma, Auzi cum al meu suflet
suspina-n doru-i greu! Eu tie iti voi zice ce dor adanc consuma Acum
sufletul meu.
Ast suflet inflorise in vise de junete. Asa in primavara un
camp a inflorat. Dar visele cazura sub vantul de tristete, Sub
plansu-mi infocat.
Asa un arbor pare in toamna ce soseste: El poate sa-nfrunzeasca in
timpul de placeri; Dar inima-mi zdrobita ce viata paraseste, Nu are primaveri.
Ea nu mai are viata, nu are nici iubire. S-a stins a sa lumina d-al chinurilor
vant. Din valul intristarii se-mbata cu rapire Ca si un trist mormant.
Nu! Focul nu aprinde cenusa ce se stinge Pe care el a ars-o c-un suflu furios.
Tot astfel p-acest suflet d-acum nu-l mai atinge Elanul generos.
A inimii junete s-adapa de credinta: Dar inima-mi nu crede d-acum in viitor.
Din dimineata lumii traim noi cu dorinta Si tot gemem in dor!
Frumoase zile, noua, de soarta ne-au fost date! O singura dorinta macar nu s-a-mplinit!
Nici sa vedem in lume o oara de dreptate ? Vai! Raul crud domneste oriunde
ai privit.
Neamicul cel mai mare al omului e omul. Voi, stanci pe care iarna isi
face-al ei locas, Colnice, unghiuri sterpe din care creste pomul, Tu, vulture
trufas,
in sanul vostru aspru primiti a mea fiinta Ce-a faramat-o lumea
in tot ce are sfant, Voi nu-mi puteti intoarce junete si credinta;
Dar dati-mi un mormant!
MORTII
N-o sa mai vie ziua cand am sa las ast soare Ce nu imi dete viata
decat sa patimesc ? Sub o durere cruda, vai! inima mea moare! Si eu tot
mai traiesc!
Nu esti satula, soarta, acum d-atata fiere, D-atata apasare sub care
m-ai zdrobit ? D-atata suferinta, tu, palida durere, Ce, nu ai obosit?
Durerea vrea o prada si prada-i muritorul! Dar e nascut el oare aici a suferi?
Aceasta-i este viata ce-o risipeste dorul ? Cuvantul lui d-a fi?
Placerile plapande si-atata de dorite Ce intr-a vietii umbra
pe suflete se-nclin, Au fost dar ca sa faca mai vii si mai simtite Durerile ce
vin?
Asa cand cerul noptii in negura dispare, Prin umbra vijeliei s-arata
dragi luimini; Dar ele fac mai aspre, mai negre, mai amare Acele-ntunecimi.
Caci ce sunteti voi, oare, o, fericiri frumoase, Mai mult ca niste flacari in
nopti de mare dor? Voi ati lucit pe viata-mi ca raze mangaioase, P-abisuri
ce-nfior,
Si cand lasarati ochii sa vaza-aici in viata Tot ce ne inspaimanta,
tot ce e dureros,
Luarati iute zborul, va stinserati in ceata, Cantand melodios.
Vazui-naintea serii pierind de langa mine Fiintele plapande ce-n viata
ma iubeau! O, Doamne! daca astfel cata ca sa decline, De ce se mai nasteau?
Ferice cel ce poate ferice sa-mplineasca Desertul trist ce moartea alaturi i-a
facut, Prin vise ca in ceruri odata-o sa-ntalneasca Pe cei ce a pierdut!
Aceasta mangaiere nu este data mie! Pe cei pierduti odata, noi n-o
sa-i mai vedem! Sunt morti sa nu mai nasca, sunt dusi sa nu mai vie, Sa nu-i mai
revedem!
Autor: Dimitrie Bolintineanu
Poezia DESERTUL de Dimitrie Bolintineanu
|
