DOCHIA
Candela licuratoare Straluceste-ncetior, Ascultati?... Un pas usor!. Luna mai
dand o vulvoare Se ascunde intr-un nor.
Umbra Dochiei usoara, Patrunzand inchise porti, Vine, -apare, se strecoara
in camera-acestor soti.
E frumoasa, biata fata! insa chipu-i e palit,
intr-un giulgiu e infasata, Ca un om ce a murit;
Umbra, candela aprinse, La oglinda se-aseza, Si din suflet suspina; Apoi fetele
ei stinse Ea cu lacrimi le spala.
Domnul se desteapta-ndata Si deodata-a tresarit Ca tot omul fericit Ce al mortii
glas deodata imprejur a auzit.
— "Fugi, o, umbra intristata! Fugi! Eu nu te mai iubesc. Ah!
ma lasa sa traiesc.
Iata, ziua se arata, Umbrele se risipesc!"
— "Dar eu sunt a ta Dochie; Langa tine-i locul meu... Scoala,
draga; eu sunt, eu... Pe-a ta viata si junie Mi-ai jurat, sufletul meu!"
— "Fugi, o, umbra! si ma lasa; Sa nu scoli mireasa mea. Ti-oi da aur
cat vei vrea;
Dar te du din asta casa Sa nu se sperie ea."
— "Mortii nu au trebuinta De-avutie pre pamant.
Viu din tristul meu mormant Ca sa-ti cer a ta credinta, Al tau dulce juramant."
— "Fugi! si peste piatra-ti rece Candele voi atarna;
Mandre flori voi semana, incat cela ce va trece S-a opri si-a
lacrima!"
— "Oh! nu! Eu voi, dragulita, Langa tine sa traiesc; Mi-este
frig, s-acum voiesc inghetata mea gurita
La-al tau foc s-o dezmortesc!"
Zise si cu-o manusita Ea vestmintele-si strangea, Sa se culce se gatea;
Si din mandra ei cosita Floricelele scotea.
— "Fugi, o, umbra fericita! Nu e aici locul tau,
Du-te in mormantul rau! Pe-a mea inima rapita Alta-nclina capul sau."
— "Nu-ti mai sunt eu draga tie, Viata sufletului meu?
Ah! dar ce ti-am facut eu?
Doamne, doamne, spune-mi mie Care fu pacatul meu?
Dar tu plangi, o, mandrioare? Ah! tu plangi? mai zise ea. Pentru
ce, inima mea, Curg aceste lacrimioare Ce-ard ca focul mana mea?...
Te mahneste-a mea mustrare ? Nume dulce ce iubesc! Spune, sa nu-ti mai graiesc
Vorbe aspre si amare, Lucruri care te mahnesc?
Vino, vin ; sa ne cunune, Dragusorul meu barbat! Ah! tu nu stii ce-am rabdat,
Al meu mire drag si june, Sa te vad tot departat!
Cand gandesc ca o femeie Capul ei si-a odihnit Pe-al tau san,
al meu iubit, Soare, stele-as vrea sa pieie intr-un ceas nefericit!
Martori sunt in nopti senine Stelele la al meu dor; Mortii care ma-nconjor
Si la tristele-mi suspine Se destept din somnul lor.
Moartea cea fara-ndurare, Vazand cat am suferit, insasi ea s-a
imblanzit; Ca sa curme-a mea-ntristare Catre tine a venit.
A venit... Ea ne cununa... Vino, scumpul meu barbat! Vin , caci ora a sunat, Sa
traim d-aci-mpreuna in al mormintelor pat.
Vin , caci umbrele se-ndeasa. Vezi? ce bine m-am gatit! Cum mi-e parul impletit!
Vezi ce tanara mireasa Ai tu, mandrul meu iubit!"
Ea vorbeste cu caldura Si pe sanu-i se pleca, Calde lacrimi revarsa. Iar
micuta-i rece gura A lui frunte saruta.
Dar cocosii-n lunca canta... Umbra-atunci a tresarit... — "Ah,
te las, al meu iubit! Caci se-arata ziua sfanta Si-n cer zori au rumenit!"
REVERII
O FATA TANARA PE PATUL MORTII
Ca robul ce canta amar in robie, Cu lantul de brate, un aer duios,
Ca raul ce geme de rea vijelie, Pe patu-mi de moarte eu cant dureros.
Un crin se usuca si-n laturi s-abate Cand ziua e rece si cerul in
nori, Cand soarele-l arde, cand vantul il bate, Cand
grindina cade torente pe flori;
Asa far de veste pe zilele mele
O soarta amara amar a batut,
Si astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am cazut.
Abia-n primavara cu zilele mele Plapanda ca roua abia am ajuns, Atuncea
cand canta prin flori filomele, O cruda durere adanc m-a patruns.
Amara e moartea cand omul e june, Si ziua-i frumoasa, si traiul e lin, Cand
pasarea canta, cand florile spune Ca viata e dulce si n-are suspin!
Sa moara batranul ce fruntea inclina, Ce plange trecutul de
ani obosit;
Sa moara si robul ce-n lanturi suspina, Sa moara tot omul cu suflet zdrobit!
Iar eu ca o floare ce naste cand ploua Cresteam, pe cununa sa am dezmierdari,
Si mie amorul cu buze de roua Cu inima dulce imi da sarutari.
Ca frunza ce cade pe toamna cand ninge Suflata de vanturi aici pe
pamant, Ah! juna mea viata acuma se stinge Si anii mei tineri apun in
mormant!
Autor: Dimitrie Bolintineanu
Poezia DOCHIA de Dimitrie Bolintineanu
|
