MUMA LUI STEFAN CEL MARE
I
Pe o stanca neagra, intr-un vechi castel, Unde cura-n poale un rau
mititel, Plange si suspina tanara domnita, Dulce si suava ca o garofita;
Caci in batalie sotul ei dorit A plecat cu oastea si n-a mai venit. Ochii
sai albastri ard in lacrimele Cum lucesc in roua doua viorele; Buclele-i
de aur cad pe albu-i san,
Rozele si crinii pe fata-i se-ngan. insa doamna soacra langa
ea vegheaza Si cu dulci cuvinte o imbarbateaza.
II
Un orologiu suna noaptea jumatate, in castel in poarta oare cine bate?
— "Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit; Eu, si de la oaste ma intorc
ranit. Soarta noastra fuse cruda asta data: Mica mea ostire fuge sfaramata.
Dar deschideti poarta... Turcii ma-nconjor... Vantul sufla rece... Ranile
ma dor!" Tanara domnita la fereastra sare.
— "Ce faci tu, copila?" zice doamna mare. Apoi ea la poarta atunci
a iesit
Si-n tacerea noptii astfel i-a vorbit:
— "Ce spui tu, straine? Stefan e departe; Bratul sau prin taberi mii
de morti imparte. Eu sunt a sa muma; el e fiul meu;
De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu! insa daca cerul, vrand sa-ngreuieze
Anii vietii mele si sa ma-ntristeze, Nobilul tau suflet astfel l-a schimbat; Daca
tu esti Stefan cu adevarat, Apoi tu aice fara biruinta Nu poti ca sa intri cu
a mea vointa. Du-te la ostire! Pentru tara mori! Si-ti va fi mormantul coronat
cu flori!"
III
Stefan se intoarce si din cornu-i suna; Oastea lui zdrobita de prin vai
aduna. Lupta iar incepe... Dusmanii zdrobiti Cad ca niste spice, de securi
loviti.
Autor: Dimitrie Bolintineanu
Poezia MUMA LUI STEFAN CEL MARE de Dimitrie Bolintineanu
|
