SCOPUL OMULUI
Spre tarmul ce se pierde in noapte si in ceata Curand o sa atinga
al vieti-mi vas fragil. Si ma intreb pe mine aici, in asta viata,
De cand traiesc in doruri, la ce am fost util?
Si sunt mai mult in lume ca umbra trecatoare Ce-o lacrima arunca in
cursu-i d-un minut, Ce nici nu inveleste, nici da acestui soare Mai multa
stralucire, nici farmec mai placut ?
Ma-ntreb ce este oare a noastra misiune, Noi, care-aici in viata n-avem
decat o zi? Noi, ale caror fapte, tarana, fala, nume Se spulbera in
vanturi-nainte d-a luci?
Cararea mea in lume se sterge de sub soare: Amara calomnie paleste-al sau
color.
Tot omul lasa-n urma-i ce lasa-o dulce floare: Parfumul d-o secunda pe vantul
trecator.
A unei soarte astfel, vai! pretuia durerea Ce inimile noastre adapa cu venin?
Necazul unei mume ce si-a zdrobit placerea Veghind cum se formeaza al ei prunc
pentru chin?
Acest argil molatec ce vantu-o sa rapeasca, Ori merita onoarea sa poarte-n
al sau san O flacara de spirit, rasfrangere cereasca, Ce ca un rob
asculta de lut ast crud stapan ?
Asa ma-ntreb si Domnul raspunde bland dorintei: "Tot ce traieste-n
lume are cuvant profund, O floare sa profume in capistea fiintei,
O raza sa-aureasca abimul fara fund;
O lacrima s-aline un suflet in durere,
Si roua sa fragide arsitele de zi,
Si tu, s-aduni p-o frunte sarutul de placere.
O, muritor! iubeste, ca maine vei pieri! "
LA LAMPA MEA
Tu te consumi, o, lampa! dand raze luminoase. La lucrul meu ca tine eu insumi
ma consum, Voind a da lumina acestei tari frumoase
Ce relele supun.
Avem aceeasi tinta, aceeasi misiune, Dar tu de cand servi mie, o lampa,
ai ruginit,
Si eu de cand serv tarii, vai! trebuie a spune?
Cu inima-am slabit!
Si n-am produs nimica! Acum ca altadata Copiii sai cei vitregi in taberi
se dezbin. Acum ca mai-nainte ea este-ngenucheata
Sub jugul cel strain!
Nu simte nici durerea ce sufera de heara, Nu simte nici rusine de umilinta sa,
Nu simte ca mai bine intr-un mormant sa piara
Decat a se pleca!
Tu stii, o, draga lampa! acele nopti amare, Trecute in veghere, ca sa-i
aflam cantari, Prin care sa-i aprindem, in sufletul ei mare,
Frumoasele-aspirari! Dar vantul de la dansa au dus aceste canturi;
Ea nu le-a ascultat.
Tot astfel si suspinu-i s-a mestecat pe vanturi Si lacrima-i cu sange
in rauri a picat! Cantarea libertatii acum e inecata De
strigatul acelor ce cheama arzator, Sa-i urce la putere si sa devie-ndata
Tirani, la randul lor! Si sufletele slabe si fara de marire, L-a patimilor
voce, mai repede alerg, Tirani si robi in noaptea de moarte ratacire,
Deopotriva merg.
Lumina inca, lampa, o oda, o cantare, Si daca si d-acuma noi nu vom
izbandi, Atunci, avand dovada ca nu mai e scapare,
Chiar eu te voi zdrobi.
Autor: Dimitrie Bolintineanu
Poezia SCOPUL OMULUI de Dimitrie Bolintineanu
|
