Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Geo Dumitrescu sau refuzul poeticului

Poezii Cantece


Intr-o lume literara foarte productiva (media este de 20-30 volume pe cap de scriitoR), Geo Dumitrescu este, cu adevarat, o pasare rara. A scris putin si n-a publicat, realmente, decat atunci cand a avut ceva de spus. Poemele lui, de la Libertatea de a trage cu pusca (1946) pana la Jurnal de campanie (1974), puse la un loc, formeaza o carte cu un numar rezonabil de pagini, una singura, in timp ce unii dintre colegii lui mai varstnici sau mai tineri tind sa atinga cifre (pentru poeziE) astronomice. Numarul cartilor nu este, desigur, un criteriu pentru valoarea poeziei, dar, vazand ce forme alarmante ia la unii autori postbelici lipsa de exigenta estetica, nu putem sa nu pretuim un poet care nu forteaza ritmurile spiritului creator si, atunci cand nu are nimic esential sa comunice, are taria sa taca.



Geo Dumitrescu nu-i, cu toate aceste semne de rabdare si exigenta, o natura pur contemplativa. Cand ii citesti poemele, vezi ca spiritul lui este acut deliberativ, si ironia lor ascunde o sensibilitate la panda. Omul insusi este pe masura poemelor si, cine il cunoaste indeaproape, ramane uluit de rapiditatea gandirii si, in genere, de spectacolul personalitatii sale. S-a impus de la inceput ca lider al generatiei si, in 1945, fixa pentru sine si colegii sai trecuti prin experienta dura a razboiului un program complex de restructurare a poeziei romane. Raspunsurile date lui Ion Biberi in Lumea de maine il arata hotarat sa rastoarne retorica traditionala, insolent si teribilist in modul ironistilor munteni. Lui Geo Dumitrescu ii plac fantastii ironici de felul lui Minulescu, dar mai mult ii place poetul Plumbului si al Scanteilor galbene- In ultimele clase de liceu, spune el intr-un text confesiv, era „bolnav de Bacovia". Eminescu din Scrisori si celelalte poeme cu vehementa pamfletara este, desigur, un model. Tinerii de la inceputul anilor 40 urmeaza, apoi, intr-un chip sau altul pe Arghezi (Cel mai arghezian dintre ei este Ion CaraioN). Caragiale nu putea fi, de asemenea, uitat de niste poeti care vor sa aduca limbajul strazii in literatura si sa exploreze sursele miticismului. Fara a adera la programul suprarealismului (nu este nici un semn in poemele de inceput care sa justifice dicteul automat si viziunile oniricE), Geo Dumitrescu nu este strain, totusi, de experienta avangardei. Simtul parodic, preferinta pentru imaginea-obiect, limbajul, in genere, halucinant de concret, „realistic" si clar poetica a derizoriului vin in Libertatea de a trage cu pusca din directia avangardei cu care tanarul poet imparte si mefienta fata de solemnitatile literaturii. in editia de Versuri (B.P.T., 1981) sunt reproduse la Addenda cateva poeme „Dintr-un caiet de adolescenta", datele 1939-l941. Citindu-le, ne putem face o idee despre optiunile si posibilitatile tanarului poet. Este, inca de acum, ceea ce se cheama un ironist, un liric, cu alte vorbe, care se indeparteaza strategic de lucruri pentru a le vedea mai bine si pentru a masca adevaratele sentimente. Ironistii sunt, de regula, niste fantasti patetici care se rusineaza de propriile reverii si cauta atunci reprezentari mai detasate. Geo Dumitrescu introduce in poem o nota persiflanta, cauta nuanta derizoriului si o aseaza in vecinatatea sublimului. Malitia sub numele muntenesc de zeflemea (aceea pe care o detesta spiritele filozofice gravE) insoteste, astfel, confesiunea si o impiedica sa cada in cliseele poeziei lenese si sentimentale. Geo Dumitrescu o foloseste, oricum, cu abilitate si obtine, chiar in aceasta faza de exersare a instrumentelor lirice, efecte notabile. Un poem din 1939, April tardiv, este remarcabil in limbajul lui iute, istet, cu naivitati calculate:



„A revenit April cu soare / O, soarele asta putrefact si cetos / Din moartea vantului s-a nascut o boare, / o boare calda si plina de miros. // Uite ciresul si-asteapta sangele-n batista: / poemele lui — adolescenti tuberculosi, / totul desfide pacea trista / pana si fluturii prosti si frumosi. // Ati vazut florile lui April, care rasar ca niste intrebari ? / Cand isi inalta capul lor pervers si febril, / cad mii de fete moarte-n departari. // Si noaptea care moare-n fiecare zi, / ucisa din porunca vreunui zeu, / noaptea asta cu o suta de faclii, / care totusi inviaza mereu. // Chcama-ti razele, luna himera, / totul moare daca vrei tu, / cheama-ti moartea, halucinanta partenera, / April batranul n-o sa spuna nu"



Sunt aici reveriile simbolistilor fantezisti, este ceva si din agresivitatea lirica a avangardei, e, in fine, in faza incipienta, un program care vrea sa intoarca poezia la aspra realitate a vietii. Biogra-fismul, realismul si limbajul parodic pe care le-au cultivat dupa patru decenii optzecistii postmodernisti sunt cele dintai clemente pe care le observam in poemele lui Geo Dumitrescu si ele vor deveni frecvente in Libertatea de a trage cu pusca. Ele constituie manifestul unei generatii sastisite de fictiunile literaturii si confruntata, in chip tragic, cu istoria. Pana atunci autorul acesta care anunta ca „o primavara batrana e ceva gaunos" si ca poetul are de ales intre „mocirla vietii" si „o scara la cer", mai trece prin cateva incercari. In 1941 (10 martiE), scoate impreuna cu un grup de amici si comilitoni (intre ei Dinu Pillat, Al. Cerna-Radulescu, Tib. Tretinescu, Marin SarbulescU) revista Albatros, suprimata de cenzura dupa sapte numere. E o revista tinereasca, bine scrisa, curajoasa. Apara Istoria literaturii romane de G. Calinescu si omagiaza pe sexagenarul E. Lovinescu, obiect si el de contestatie in epoca. Albatrosistii persifleaza poezia „de goarna si cadelnita", poezia patriotarda si pe poetii oficiali si raspund cu curaj si umor cand sunt atacati. Consultata azi, revista lasa o impresie buna. Cateva condeie tinere sunt remarcabile. Cu o viata mai lunga, publicatia aceasta inconformista, independenta, sincronizata cu spiritul timpului ar fi impus un stil in literatura si ar fi creat, probabil, o scoala. A anuntat-o prin poetii publicati in revista, in primul rand chiar prin animatorul ei care semneaza si sub numele de Felix Anadam si Ion Calimara.



Interviul din Lumea de maine sugereaza starea lui de spirit de atunci. isi intocmeste fisa psihologica in 18 puncte si, consultand-o, intelegem ca poetul de ani 25, abia scapat de un razboi nimicitor, face haz de necaz si, la intrebarile cat se poate de serioase ale lui Ion Biberi, raspunde in doi peri si isi face un portret din care retinem: „1. Nu sunt tuberkulos. (Din motive de nostalgie, propun ca acest cuvant sa se scrie de azi inainte cu K nemtesc.) 2. Nu sunt inteligent. 3. Nu sunt frumos. 4. Nu sunt abstinent. 5. Nu sunt disponibil. 6. Nu sunt disparat. 7. Nu sunt distinct. () 8. Nu sunt incapatanat. 9. Nu sunt curat. 10. Nu sunt prost. 11. Nu sunt serios. 12. Nu sunt inalt. 13. Nu sunt poet. 14. Nu sunt mediocru. (Cu aplicatie speciala la inteligenta si talent.) 15. Nu sunt urat. 16. Nu sunt membru al partidelor istorice. 17. Nu sunt consecvent. 18. Nu sunt grozav. (Pentru necesitati de aparat critic, vezi cantecul popular „Trei in lume nu se poate" si capitolul din orice manual universitar despre Identitatea contrariilor.)" Din alte 18 propozitii, tot asa de precise, aflam ca tanarului poet nu-i place whisky, ii plac Mozart si melodia Beguin the beguin, serile calme de toamna, metafora brutala, vegetala si banala: „Sunt sarac ca arborele din padure" pe care i-a comunicat-o textual Domnisoara Jeni, de meserie prostituata, in seara zilei de 29 martie 1945. Din aceeasi sursa mai deducem ca liderul generatiei tinere arc simpatic pentru „oamenii rotunzi, categorici si zgomotosi" si pentru mahalaua in care traieste, adora „sanii alungiti, plastici, ca un varf de papuc oriental, sanii rotunzi ca o floarea-soarelui si sanii in forma de para", in fine, se da in vant dupa albumele de fotografii din provincie, specializate in „pozitii mitocanesti tipice", cum ar fi: pe bicicleta, cu sticla la gura, cu mana la sold, femeia cu palaria sau sapca barbatului etc. Si ca autorul sa nu para de tot neserios, isi anunta proiectele literare: o monografie Caragiale „pioasa si critica", un eseu ideologic (Vai, veac verde!), un roman autobiografic (Viata lui Geo Dumitrescu scrisa de el insusI), o comedie atroce (Sageata otravita), alte doua romane (Deasupra si DedesupT) si, aparte, romanul A treia camasa a numitului Stan Misticu Refuza sa scrie poezie „cu tema" si este dispus sa scuze (va avea motive sa regrete aceasta generozitatE) „orice faradelege trecatoare".

Peste un an, in 1946, publica Libertatea de a trage cu pusca, o cane manifest, program liric al unei generatii. Duce o viata migratoare: director (in 1946) la Teatrul National din Craiova, redactor apoi, in 1947, la Revista literara (devenita FlacarA), redactor in 1950 la Almanahul literar din Cluj, in 1952 pleaca la Bicaz unde sta catva timp, e trimis, apoi, la Iasi pentru a ajuta la redactarea lasului nou. in 1954 este exclus din partid printr-o inscenare absurda si reabilitat peste 9 ani, in 1963. Devine indezirabil pentru edituri si reviste si traieste din traduceri, stilizari, referate. In 1963 ii apare, dupa 17 ani de la debut, a doua carte (Adevaruri liricE) si, dupa alti trei ani, scoate Nevoia de cercuri (1966). Revine in viata literara si tinerii scriitori din anii '60 il primesc cu simpatie. In august 1967, Zaharia Stancu ii incredinteaza, in urma unei memorabile sedinte a Consiliului Uniunii Scriitorilor, conducerea Gazetei literare si misiunea de a pregati aparitia Romaniei literare (primul numar apare in data de 10 octombrie 1968). L-am cunoscut in aceste circumstante si impresia a fost de la inceput favorabila. Mic, agil, un barbat fara varsta, cu un aer baietesc, tip vieux copain, plin de spirit, comunicativ, „Geo" este ceea ce se cheama un om de presa. Discutiile cu el, seara, dupa program, sunt delectabile. Stie multe si arc un dar remarcabil de a povesti. Ironia lui poate fi rea, atingatoare, imi amintesc si azi de uncie replici, insa, de regula, bucuresteanul crescut in lumea dura si dreapta de la margine stie sa fie prietenos. Pentru ca se cultiva o vreme tracismul si miturile neguroase, Geo Dumitrescu aminteste, intr-un articol din Romania literara (an. II, nr. 3,16.1. 1969) ca in spiritualitatea romaneasca intra si dimensiunea latina si, deci, iubirea de geometric si de claritate in expresie. De aici si din alte interventii (interviuri, articolE), putem sa ne facem o idee mai limpede despre programul sau liric in aceasta faza. Geo Dumitrescu este pentru o poezie implicata in istorie, dar nu pentru o poezie „lozincarda si calendaristica", accepta poezia cerebrala, dar nu „purismul si inefabilismul", termen pe care il foloseste, in sens ironic, (in Cuvantarea sa la Conferinta scriitorilor din 1965). E sastisit de versurile „in dodii si in bobote", ingaima-te, trucate si „tenebralizate" si mizeaza pe radicalismul tinerilor si pe puterea lor de a innoi limbajul poeziei. „Ma gandesc cu groaza — zice autorul Libertatii de a trage cu pusca, intr-un Simultan literar (Amfiteatru, an I, nr. 11, nov. 1966), la clipa, inevitabila, parc-se, in logica varstelor, cand nu voi mai putea pricepe ori accepta, afectiv pana la solidar, manifestarile, creatia, tendintele tinerilor confrati, irezistibilul lor avangardism turbulent, iconoclast, justitiar, dar prin toate astea, fecund, necesar, pe care organismul sanatos al societatii il produce neincetat, firesc, pentru a se apara de mucegai si scleroza, pentru a-si primeni si inviora celulele, circulatia vitala, pentru a inlatura flora parazitara. Acest fenomen ineluctabil, care actioneaza periodic ca o matura si ca o sita, sperie atat de mult, uneori pana la urlet si « dumnezei de mama », pe cetateanul Ceafa si pe tov. Gusa, pe domnisoara Cucu si pe bietul Popescu-Tcmenea, pe «venerabilul» excedat care striga neincetat istoriei « ai putintica rabdare!» In ce ma priveste, zic, cu o binecunoscuta, amabila formula de refuz : * deocamdata nu! » (deocamdata ? — cat de deocamdata ?) si, impreuna cu tinerii mei amici, privesc — cum spuneam — inainte si imprejur si, mergand pe strada, ma simt mereu tentat, ca in adolescenta, sa « sutez » cu sete in cate o cutie goala, intalnita in drum, de tigari sau de conserve (mai ales de conserve! — tinichelele lovite suna atat de placut!)".







Poetul este, in continuare, un neconformist, adica un spirit insetat de perfectiune si progres. Geo Dumitrescu da, spre a lamuri lucrurile, si o definitie a neconformistului: „El masoara toate lucrurile cu masuri majore, daca nu absolute, ideale, pe langa care, fireste, totul pare mai mic, susceptibil de crestere, de imbogatire, de imbunatatire. El imbranceste mereu lucrurile cu buna credinta, neobosit, cusurgiu, cu pretul propriei lui neimpacari, incomoditati, nefericiri, catre o instanta si o intruchipare mai inalta, pe care el o vede limpede, cu toata ardoarea si speranta".



Nelinistitul Geo Dumitrescu are in spate o istorie (a lui si a generatiei salE) pe care o rezuma in cateva randuri aspre: „Noi am vazut, intr-adevar, prea multe cadavre, si nu o data, venind la cursuri in aceste amfiteatre, in care, astazi, dvs. atat de frumos suradeti in versuri viitorului, strabateam baltile de sange ale orasului si intram pe porti indoliate, in sali aproape pustii, in care, in locul profesorului ucis (al carui trup ciuruit si mutilat — inceputul unui lung sir monstruos de asasinate fizice si morale asupra spiritualitatii romanesti — il avem si acum in ochI), ni se ofereau pistoale si banduliere si steaguri straine. Noi am cunoscut prea de aproape monstrul paros al cavernelor, ne-am ciocnit de-atatea ori de burta blindata, cu casca, cu pieptul blindat si cu creierul blindat, sanguinara, turbata; noi am priceput adanc teroarea, sub nesfarsite-le-i infatisari, stihia obtuza si bestiala a tiraniei, demagogice si patriotarde, — si ura si sila noastra au ramas pentru totdeauna inepuizabile fata de asemenea intruchipari si aparitii, si simturile noastre au ramas, ireversibil, in stare de vibratie, ascutite, in alarma, fata de semnele si ecourile care ating suprafata imensa si vesnic sangeranda a acestor amintiri. Poate de aceea oamenii acestei generatii nu mai au si nu mai pot invata nimic in aceasta privinta si nu prea izbutesc sa-si exprime sentimentele pentru tara si strigate si urale. Noi am vazut masacrele bombardamentelor, convoaiele de schilozi si de sicrie, nesfarsite convoaie de refugiati, maceluri de stradaisi de front; peste trupul si sufletul tarii, peste mainile si creierii nostri, au trecut, siruri enorme de senile, al caror scrasnet fioros se mai aude si azi, iar de sub camuflajele oarbe, de hartie neagra si de vorbe mari, transformati in cartite, ne-a fost data sa auzim cu groaza, de foarte aproape, pentru totdeauna, geamatul de agonie al tarii, al omenirii



Aceste experiente cumplite, aceste amintiri, aceasta sensibilitate nefireasca ascutita ne tin pe veci cu ochii deschisi, prea larg deschisi, asupra stratului viu, imediat, sangerand, al curgerii istorice".




Ce se observa intai in Libertatea de a trage cu pusca este sintaxa normala a poemului. Confesiunea este limpede, coerenta, autorul manifesta chiar o usoara pedanterie in organizarea discursului liric. Poemul continua sa hartuiasca pe cititorul falsificat de solemnitatile literaturii si sa ridiculizeze inertiile literaturii, dar face acest lucru in chip inteligibil, cu o mare varietate de procedee. Ia, astfel, distanta si fata de poezia ermetizanta si fata de lirismul, metafizic. Stilisticeste (intelegand prin stil si o viziune asupra realuluI), aceasta poezie se inscrie intr-o varsta noua a expresionismului si caracteristicile ci pot fi formulate astfel: o anumita violenta interioara, realism, biografism, simt al derizoriului si grotescului, fuga de temele „literare" ale poeziei, ironie (parodiE) si o sentimentalitate deturnata, mascata. Dimitric Stelaru, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Mihai Crama, cu toate deosebirile dintre ei, prefigureaza prin versurile lor desfacute de formele patetice, solemne, transcendentale ale poeziei o noua poezie a apoeticului apropiata prin cateva elemente de experienta expresionismului. Un expresionism despartit de Blaga, fara metafizica, violent, parodic, cu viziuni, pe alocuri himerice. Este manifestarea unui prim val expresionist in poezia romaneasca de dupa razboi. Vor fi si altele, sub alte reprezentari si formule lirice. La Geo Dumitrescu prevaleaza biografismul si simtul parodic, adica tocmai acele elemente pe care le vom regasi, dupa 20 de ani, in poezia lui Marin Sorcscu si, dupa alti 20, in poezia postmodernista a generatiei '80. intaia lui preocupare c sa ia in deriziune obiectele sacre ale poeziei traditionale. incepe cu insasi fiinta poetului, comentata in acesti termeni profanatori: inima — „o gamalie de chibrit", creierul — „un aparat sacru si concret", — gandurile — „o claie informa de rufe murdare" etc. Vine la rand literatura cu cliseele ei prestigioase: iubirea, moartea, viata transcendentala si toate celelalte teme mari. in ochii acutului Geo Dumitrescu, acestea nu se bucura aparent de nici o stima. Le numeste „patetice, moi si dulci lamentari" si anunta ca „sunt atatea lucruri din care poti face o poezie". Nu altceva cer poeti ca Desnos, Raymond Que-neau (cu lirismul ironic si fantezist al acestuia, Geo Dumitrescu are oarecare afinitatI). Autorul Libertatii indica, de exemplu, ca elemente posibile de meditatie poetica musca, pelagra sau cele patru picioare ale patului sau. O gluma, fireste, dar si convingerea ca poezia poate sa valorifice relatiile ei cu lucrurile comune. O sursa de ironic e pentru Geo Dumitrescu cosmosul, spatiul sacru al evaziunii lirice de totdeauna. Pentru ochiul rau al poetului, cerul nu-i decat un bordel unde se petrec fapte rusinoase:







„Stiti, nu-i adevarat nici ca stelele au colturi

— le-am vazut eu cu ochii

— pe onoarea mea! Erau rotunde, buhaite si murdare si nici una din ele nu se misca.



Luna, obeza si colerica, se dezbraca peste noapte.

Parea ca se tine acolo un dialog cu calma disperare: imi venea sa strig ca de la galerie:

— Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!"





In stilul acestei superioare reverii ironice e scris intreg volumul. Nu e crutata nici iubirea, prezentata cu o fantezie neagra. In gradina publica, liceanul intalneste o femeie cu ochi obositi si buza de anilina, care-l intreaba profesional: „Ma iubesti?" Apoi adoarme si, cand se trezeste, constata ca i-a fost furata palaria, intr-un voiaj cunoaste o taranca de 14 ani si se gandeste s-o aiba „numai pentru a ma gandi superior la prostia sotului tau cand ii spun cu pervers zambet afectuos: salutare" (IpotezE). Altei femei ii promite o masina aerodinamica „de treierat" si o viata casnica prolifica:







„ Seara, in vatra calda, cu buzele pline de mamiliga, nadusiti, vom face copii, ca sa se implineasca Scriptura, vom face copii mari, prosti si frumosi, ca sa ne anime si sa ne pazeasca batatura.



Clnd l-oi dovedi pe Marin Mierleanu cu vacile in cositura, tu sari de mi-l scapa din maini, ca sa nu intru in puscarie; tot asa, cand l-oi prinde pe boier ca se uita prea lung la tine sau ca iti da tarcoale prin vie."





S-a vorbit, in legatura cu poezia lui Geo Dumitrescu, de miticism, ceea ce vrea sa zica o anumita placere pentru un limbaj hranit de cruzimile realului si o aplecare spre siretenie in confesiune. Mai potrivit este sa vedem in Libertatea de a trage cu pusca si in volumele urmatoare o manifestare a spiritului muntenesc: polemic pana la agresivitate, cu mari rezerve, totusi, de candoare, inventiv, „simpatic", „neserios" cu constiinta neseriozitatii, ironic, cordial, la nevoie sarcastic si necrutator. O caracteristica a spiritului muntean este placerea pentru teroarea verbala. Poetul isi terorizeaza obiectele, le supune unui adevarat ritual al executiei. Le evoca, mai intai, cu gravitate (falsa gravitatE), trece apoi la o ironie candida si, fara sa prindem de veste, cand poemul pare mai linistit si umoarea autorului mai buna, tonul se inaspreste si devine in cele din urma agresiv. Geo Dumitrescu nu-si iubeste obiectele si nu se lasa niciodata dominat de ele. ii raman de la inceput straine. Placerea lui este sa faca „spirite" pe seama lor, cu un cuvant sa le terorizeze fara sa le nimiceasca. Caci autorul n-are, totusi, vocatie de calau, nu duce niciodata executia pana la capat. in limbaj caragialian, marea lui satisfactiei sa tachineze. O ultima reflectie ironica incheie, de obicei, acest mic recital de teroare verbala si fantezie inteligenta care este poemul lui Geo Dumitrescu din faza Libertatii de a trage cu pusca.



Dupa o tacere de aproape doua decenii, Geo Dumitrescu revine in actualitatea literara cu volumul Aventuri lirice (1963). El face acum o poezie politica substantiala, comunicand cu dezinvoltura, aproape reportericeste, observatii pe teme de istorie morala si sociala. Dupa ce, mult timp, lirica sociala se epuizase in anecdote versificate si goale pamflete sau in poemele encomiastice, patriotarde, ea isi regaseste tonul adevarat si substanta, prin contributia poetilor mai tineri. Geo Dumitrescu este alaturi de ei. Aventurile sale dau un sens mai precis liric acestei deschideri spre social si politic. Poemele, demonstrative si polemice (Cainele de langa pod. Macarale la marginea orasului. Balada corabiilor de piatra etC), valorifica si o alta sursa (sleita si aceasta de versificatorii din deceniul al VI-leA), si anume poezia cotidianului, lirismul faptelor banale. Poezia foloseste nu numai limbajul strazii („Doamne, iarta-ma", „ma bate gandul", „nemaipomenit", „va jur", „colosale", „probabil ca", „cum se intampla adesea", „de altfel", „du-tc dracului", „acum insa", „desi era cu totul vadit"), dar si o anumita optica realista, demitizanta a individului simplu, brav si galagios, nu mai putin demn, prin aceasta, sa devina subiect de meditatie lirica.

Farmecul (si rezistentA) poemelor lui Geo Dumitrescu, in contact cu aceste teme tocite de altii, vine din desfacerea comunicarii de orice solemnitate livreasca, din renuntarea la orice vesmant de gala. Poemul incepe, dezarmant si simplu, pieptul nu se bombeaza, glasul nu se ingroasa, limbajul goneste cliseele ce buimacesc mintea. O profesiune de credinta (Intrare in atelieR) pune problema liricii in termenii celui mai prozaic realism: stelele, florile, muntii, oamenii, soarele, pe scurt, toate lucrurile si vietile sunt facute din pamant, deci poetul scrie cu o cerneala in care s-au dizolvat bulgari de lut, iar impletitura subtire a versului absoarbe in chip fatal lumina si roua unei existente comune. Idei, in fond, raspandite, trecute de mii de ori prin articolele programatice, insa noutatea, savoarea lor in versurile lui Geo Dumitrescu vin dintr-o ciudata tensiune a comunicarii lor (o tensiune a simplitatiI):







„O, nu-mi cereti, nu pot si nu vreau sa iubesc tristele flori, tristele frunze presate-ntre file, nemuritoare schelete, mumii vegetale, galbene subtirimi, subtirimi stravezii, dar moarte, moarte, neingaduind amintirea dreapta a freamatului

Dar, domnule, zicea amicul meu cu suflet de cristal, ia scama, un abur este poezia!

Un abur? ma gandeam. Un abur, fireste o, lumea e plina de aburi, ce urca incet din cratere stinse, din paharul cu ceai de romanita, ori din retorte cu grele fierturi corosive sau chiar de pe-ntinderea batuta de soare a marii"





In acest spirit si cu acest limbaj lipsit de hiperbola (nu insa si de o expresivitate ce iese tocmai din evitarea metaforei livrestI) sunt scrise si celelalte poeme (Problema spinoasa a noptilor, Macarale la marginea orasului etC), unde Geo Dumitrescu foloseste si epicul sub forma de mici intamplari de pe strada sau de anecdote de un haz miticesc. Prezenta epicului la un poet iritat de retorica traditionala ar parea nefireasca, daca n-am observa numaidecat ca Geo Dumitrescu introduce aceste nuclee narative intr-un flux liric mai larg, in scopul de a da culoare prozaica vietii. Poezia moderna, purificand confesiunea, a alungat epicul, insa T. S. Eliot nu elimina posibilitatea ca poetul sa foloseasca un subiect pe intelesul tuturor. Rolul epicului ar fi, in acest caz, sa ispiteasca spiritul cititorului si sa-l tina in frau, in vreme ce poemul isi face efectul asupra lui. Va sa zica epicul este, in lirica, o momeala: „asa cum hotul imaginar are totdeauna la el o bucata de carne pentru dulaul casei".

Geo Dumitrescu o foloseste cu iscusinta, poemele sale lungi si demonstrative, dintre acelea ce se misca in jurul unui simbol si-l incarca de mai multe sensuri, au si o parte pregatitoare, pun pe cititor in tema printr-o succesiune de paranteze narative, faptul banal al apropierii macaralelor de marginea orasului se transforma intr-o epopee a periferiei care iese din inertia sociala. „Scelerata concupiscenta" a colonialismului devine in alt poem (Balada corabiilor de piatra) tema unei consmogonii aproape romantice (aproape, de n-ar fi ironia, Witz-u care dubleaza fantezia si tine in lant confesiunea ce tinde, altfel, sa delirezE). Exceptional, in aceasta sfera de simboluri morale si sociale, este poemul Cainele de langa pod, construit pe o iscusita ambiguitate. Versurile au o desfasurare narativa neascunsa, poetul povesteste pur si simplu ceva, o aventura velocipedica la marginea orasului (spatiul liric al lui Geo DumitrescU), trecand aceeasi idee prin mai multe stari lirice: cainele Degringo se ia dupa biciclistul tantos si, de aici inainte, nu va mai parasi pe cel care se pregateste pentru „marele [] zbor catre steaua adevarului", pentru „marea [] vanatoare impotriva inertiei si beznei". Cainele Degringo poate fi, asadar, simbolul constiintei, al demnitatii regasite, vigilenta spiritului lucid asupra aventurii existentiale. El este, insa, inainte de ceea ce zic eu ca este, subiectul unui poem delectabil prin aceste amestec de siretenie si gravitate, propriu lui Geo Dumitrescu, mai bucu-restean decat oriunde, aici, cand trece cu voiosie peste frontierele genurilor literare. Pentru a incalca orice regula de poezie serioasa, el explica, la urma, simbolurile poemului, pacat de moarte la altii:







„Caci cainele Degringo se afla acum, credincios, nedespartit, langa usa mea, poate chiar undeva in mine

Fireste, as fi putut sa nu va spun acest lucru de pe acum, sa nu va silesc sa-l tineti minte pana cand va va fi, poate, de folos, dar voi stiti, de multa vreme stiti ca nu ma pricep sa mint, si din aceasta pricina n-am sa pot scrie niciodata pe poarta inimii mele:

« Nu intrati, caine rau!»"





Nevoia de cercuri (1966) respecta in esenta tehnica poetica din Libertatea de a trage cu pusca. Poemul este, ca si acolo, un comentariu viu, cu o mare desfasurare de forte spirituale, in jurul unui eveniment. Esential mi se pare acum gustul lui Geo Dumitrescu pentru spectacol- Poezia devine o aventura, un recital, prezentarea unei intamplari extraordinare (chiar daca, in fond, ea este comuna!), pe scurt, un spectacol. Faptul este evident in poezia erotica, dar latura teatrala (in inteles strict etimologiC) nu trece neobservata nici in celelalte poeme. Ieremia, de pilda, e in paremiologia romaneasca simbolul esecului ridicol. Geo Dumitrescu vede in el un simbol inaltator al inconformismului, un factor al progresului. Ieremia este cel ce pierde pentru ca altii sa castige, cel ce se sacrifica pentru ca spiritul omenesc sa evolueze.



Locul lui e atunci in familia genialilor „pagubosi" (evocata si de Miron Radu Paraschivescu intr-o frumoasa balada):







„De mult mi-era drag Ieremia,

Toata lumea spune: ah, Ieremia, oistea, Ieremia, toata lumea striga: ajunge, Ieremia!

Dar mie mi-era drag, caci necontenit an mine crestea incredintarea ca asa aparuse in lume, datorita lui, cea dintai caruta fara oiste, ca asa va fi sa apara in lume cea dintai ograda fara garduri.

Ah, Ieremia! — oistea, Ieremia!

Dar ncavand oiste, caruta dobandise motor si carma si poate aripi.

Si, neavand garduri, ograda se va largi pana-n necunoscutul zarilor

Of, stangaci si greoi era Ieremia, dar tenace si indaratnic, cucerind, centimetru cu centimetru, centru limpede al lucrurilor, drumul sigur ce merge la tinta, ce nu mai poate merge in veci altundeva decat la tinta."





Ieremia este o mica sociogonie ironica, o sociogonie pe dos, cu un simbol voit derizoriu, readus in final la suprafata marilor semnificatii. Un caz de remhizare in poezia voluntar demitizanta a lui Geo Dumitrescu.

In Dans, el face elogiul fragilitatii victorioase, cu ajutorul, iarasi, al unei anecdote: in pravalia de portelanuri intra un elefant si ce urmeaza se banuie. Ramane intact doar un picior de dansatoare si, din contemplarea lui, fantezia reconstituie modelul. Un mic poem, asadar, al creatiei (recipientele goale, ramase in urma vizitei pachidermului, trebuie umplute cu o bautura noua, „amara si virulenta", si aceasta nu poate fi decat sangele poetului!). Alteori, decorul este mai sever. Un jurnal imaginar de campanie, dedicat „celor ce cad sub gloante" si precedat de un motto eroic luat din-tr-o balada de Bolintineanu, prezinta razboiul ca o comedie absurda si atroce. Un colonel striga:



„« Dar insa totusi si tot el TRaiasca Alfa si Omega,

Cubitus si Radius

si celelalte constelatii surori! Va ordon nu va lasati! Va ordon: nu va lasati barba, ori lasati-va, barba, va ordon: faceti cum vreti »"



si in timp ce sunt reproduse aceste replici umoristice, un personaj se gandeste la lampa pe care trebuie s-o stinga, si apoi, prin contaminare, la Eulampia (Eu — lampA), fiinta diafana, pierduta. E obisnuitul joc al poetului cu vorbele, frana pe care o pune desfasurarii patetice a poemului prin folosirea abila a expresiilor culese din conversatia de toate zilele: „Dumnezeu sa ma ierte", „drace", „o, Doamne" etc. O poezie debuteaza cu o replica de bodega: „Fa-mi plata, te rog", pentru ca versurile ce urmeaza sa sugereze o scena tortionara:



„De aceea nu-mi mai puneti intrebari, altceva nu mai stiu

Plata, va rog.

Si stingeti odata aceasta cumplita

lampa scormonitoare, de iad, care-mi bate in ochi!"



Asemenea rasturnari de situatii arata, inca o data, gustul pentru spectacol. Geo Dumitrescu il cultiva acolo unde nc-am astepta mai putin, in poezia erotica, de exemplu. Ciclul Furtuna in Marea Serenitatii reprezinta, din acest punct de vedere, o dubla surpriza: surpriza, mai intai, de a descoperi in ironistul dinainte un liric sentimental pana la patetism (protejat, in continuare, de simtul umoruluI), un poet, apoi, preocupat sa-si puna in scena sentimentele cele mai delicate. Confesiunea ia calea indirecta a unei aventuri in care autorul se implica si de care se indeparteaza succesiv, dupa cum ratiunile regiei ii cer. Asteptarea iubitei (tema cum nu se poate mai comuna) este un prilej de melancolie. Geo Dumitrescu, evitand s-o comunice direct, implica in mica lui tragedie lucrurile din jur si isi gradeaza, dupa ritmul lor, emotiile: perdeaua freamata, ceasul din turn bate al treilea sfert, usa dulapului se deschide singura, ceasul bate din nou si poetul arc un reflex pur, ca si „cainele lui Pavlov" (Al treilea sferT). Alta data, femeia dispare si indragostitul da ordine severe sa fie cautata, urmarita, adusa neintarziat. Confuzie, deziluzie: femeia regasita arc un spirit eminamente casnic si seamana cu o „veche strecuratoare de supa". Edificat, poetul ii ureaza „nastere usoara" (De dupa LamartinE).

Initiativele sunt insa rasplatite, de regula, in chip mai fericit. Voind sa distruga regatul iluziilor, poetul pune la cale un atac curajos:



„Tiptil, pe furis, infasurat in pelerina noptii, voi intra calare

In regatul inflorit al iluziilor.

Injunghiind strajile, crunt voi intra cu sabia-n mana, fioros, spintecand, taind orbeste in dreapta si-n stanga. Crancen macel voi duce, urgie, printre mastile vechi, surazatoare, idoli albastri si galbeni si mov, fosnitoare matasuri vii, mucavale boite, fantome albe, portocalii, crunt voi reteza in dreapta si-n stanga capete usoare de guma baltata, de hartie, capete dure de tuci si de lemn zugravit, fragile globuri mincinos poleite — sange, sange pestrit va curge in juru-mi, urcand in valuri de culori strigatoare pana la pieptul calului"



Insa la sfarsit iluzia ii zambeste gales, irezistibil, Ia fereastra sub infatisarea unei femei frumoase. Fiorosul cavaler cade iremediabil in robia ei (Atac de noaptE).

Geo Dumitrescu nu mai evita, acum, sa vorbeasca de fluturi, de flori, si sa cante flacarile negre ale ochilor, desi oroarea de literatura nu l-a parasit („O, mazga livreasca, blestemata incremenire / a vorbelor, tocite, indobitocite de sensuri!"). El paseste cu sentimente mai cordiale in mijlocul naturii si infatiseaza cateva pasteluri fine (Pastel caligrafic de toamna si de primavarA), din care nu lipseste o nota fantastica: campurile de porumbi arsi ca o padure de sabii zdrentuite, dovlecii — cranii aspre, desfigurate Langa nota fantastica este insa aproape mereu si Witz-ul. „inecat de iubire", poetul voieste sa faca un cadou extraordinar iubitei si-i daruieste, in cele din urma, „un fir de protoplasma". Sub efectul dragostei, el creste „cu aproape doi centimetri" si invoca divinitatea cand femeia isi pierde „creionul dermatograf". Ironia reintra in toate drepturile ei (sub infatisari antonpannestI) in admirabilul Cantec de nuca verde, unde Geo Dumitrescu isi regaseste puterea de inventie verbala si, desigur, o radacina mai adanca a sensibilitatii lui receptive la formele comicului:



„Si foaie verde trei lamai,

« ramai, o, nu pleca, ramai» cantam, cu zarea capatai. nepasatoarelor statui — eram scolar, erau dudui, eram cu cal cu saua-n spate, cu semne cu celebritate, iubeam iubite adecvate pe doi-trei poli si jumatate..

Si diridam si alelei, negustorite oase, fiti binecuvantate-n trai si rasplatite-n sase

voi, neuitatele femei, o, prea frumoasele femei din ultimele clase!



Si iarasi verde trei lamai, iubire frageda dintai — era de

Sfanta Filofteea cand ma-nvatarati fapta-aceea ce-o face omul cu femeia, caci voua va eram frumos si de-a calare si pe jos, o, fete vechi, cu pulpe groase, nemijlocite si frumoase!

Si foaie verde si-un pistil, mirari de tanar imbecil cu ochii mari pe sub nombril, plecam inalt si lat in spete

In triviale menuete, cantand spre Maica Preacurvita:

O, du-ne iarasi in ispita,

Infrigurata stalactita!"



Daca dam insa la o parte spuma acestui lirism inteligent si caustic, descoperim un suflet insetat de adevaruri mari. Nestatornicia si batjocura subtire nu sunt la el (la el si la orice ironisT) decat forme ale indoielii de sine, travestiurile unui spirit care cerceteaza, in desfasurarea vertiginoasa a lucrurilor, legea si ordinea unei existente universale. Talcul plecarii, spune el intr-un poem (inclus in culegerea din 197'4; jurnal de campaniE), este intoarcerea. Sensul contestatiei este, putem spune, certitudinea. indepartate, tinute la distanta obiectele continua sa aiba un fond de mister si in fibra lor intima sa bata o inima patetica. Geo Dumitrescu este un poet prea fin ca sa nu vrea sa intre in contact cu aceasta parte ascunsa a lucrurilor, sa nu paseasca in cele din urma, printr-un efort de stapanire a rasului, in interiorul umbrei. Avem surpriza, atunci, de a citi niste versuri ce nu mai spun atat de direct (si cu o mare bucurie a demolariI) ceea ce vad, devin enigmatice si grave, tulburate de spectacolul metamorfozelor interioare:



„Intoarce-te in nevazut, acolo cresc metamorfice adancituri pe crestele iluziei ucise de doua ori Nici Hermes n-ar avea despagubiri mai dulci decat iuteala cu care ne desprindem, dus si-ntors: neprihanite nimburi sangerand sub clopote de plumb, sub prea-vascoase umbre, sangerand,

Intruna sangerand, in metamorfice adancituri, o, iscusite Hermes!"



Langa Shynkterland, tinutul ororilor, apare, in astfel de clipe mai pure, Tetracleea, teritoriu necunoscut, straniu, in care, intrand, lucrurile isi leapada carnurile minerale si se dezleaga de adevarul aparentelor. Iata pe scepticul si copilarosul Geo Dumitrescu intrat intr-o lume de simboluri metafizice, tulburat de mesaje ce vin din alta realitate decat aceea care-i irita spiritul. Versul nu mai are elocventa si sfidatoarea discursivitate pe care le stim din alte poeme, versul respira mai scurt si cu o pulsatie pe care degetele spiritului nostru o prind cu greutate. Insa ce impresie intaritoare de poezie profunda, de purificare a spiritului, intarziat in cartire si ironie, in aceste notatii retinute in care razbate rasuflarea rece a neantului:



„Dar nu e preamarit cel ce se neaga, siesi ducand mesaje licarind, mesaje de Alaturi si de-Acolo

si din ceea ce loc patruns de har nu recunoaste. Siesi ducand prelunga dezlegare de adevar, din sarmele nervoase care-l strabat cu preistorica

si neporuncitoare lege. in Tetracleea, perfida imbulzire-a norilor — iubirea casta desfrunzind planete noi cu patru roti, cu patru arbori, cu patru reci neanturi pure,

an care muritorul lepadand tremuratoare carnuri, oase, ramane nepatat vesmant. o pelerina limpede, o pelerina din cele mai albastre

Dar nu e preamarit cel ce se neaga"



Cuvantul este aici un instrument docil, ideea nu se mai impiedica de coaja lui inselatoare, groteasca, poetul nu-i mai ia in scama imperfectiunile, sensurile impleticite si confuze. Privirea este arcuita spre ceva ce trece dincolo de cuvant, intr-un spatiu in care lucrurile si vorbele se identifica, intr-o aspiratie comuna spre puritate. Insa aceasta idila nu tine mult, in plin elan spre orizonturile sublimului se produce o ruptura intre cuvant si idee, sensurile se deregleaza, mazga livreasca, de care poetul vorbise mai inainte, ameninta din nou puritatea comunicarii. Este semnalul care pune in garda pe ironist, vocea i se schimba si, o data cu ea> ritmul poemului, intors acum spre pamflet. Reapare, intr-o amplitudine amenintatoare, sentimentul vidului si al inertiei. Poetul este (in aceasta viziune groteasca) un nefericit facator de vorbe uscate, incremenite, „indobitocite de sensuri", reflectia se concentreaza asupra golului ce se deschide in orice cuvant. Geo Dumitrescu redevine muntean si cheama alte vorbe mai crude pentru a botjocori vorbele goale, mobilizeaza toate instrumentele unei ironii inteligente si patrunzatoare pentru a teroriza o realitate falsa, inerta, care impiedica fuziunea perfecta dintre idee si limbaj, sentiment si expresie. El, poetul, ar fi voit sa comunice un sentiment simplu, omenesc, un „sentiment de toamna", sa traduca o emotie curata si sa verse o lacrima, dar intervine blestemata uscaciune a vorbelor, si atunci el paraseste tema grava a poemului pentru a se dezlantui asupra formelor goale. Daca am traduce aceasta inversunare (cand sireata, cand serioasa) in limbaj ideologic, am putea spune ca bucuria lui Geo Dumitrescu este sa faca, in versuri de o scanteietoare verva, procesul formelor fara fond. Cu sila, cu placere, el ciocaneste cuvintele pentru a auzi vidul dinauntrul lor si intoarce pe dos, ca pe o manusa, fata lucioasa a lucrurilor pentru a vedea dedesubturile lor grotesti. Din tema initiala, profund serioasa (cel putin in aparenta), a poemului, se desfac aceste paranteze in care lirismul sarcastic al lui Geo Dumitrescu triumfa. Singuratatea, luna, sentimentul curat de toamna si, deodata „urmele groase de labe literare", „venerabilele inertii" care insfaca purul sentiment de melancolic si usuca lacrima emotiei sincere. Fata poemului se intoarce spre comic si negatie:



„Ah, ticalos, nefericit lustragiu

de cuvinte, atelier de sorcove! Hartia e plina de ganganii strivite, vorbe cu treizeci si doua de picioare, inertii grase taratoare, duhnind a cerneala statuta, sinuoase moluste cotcodacind duios peste neincepute emotii, printre ganduri desfacute in sisturi virgine

La dracu! Ei bine, nu sunt sigur!

Ei bine, daca vreti cu tot dinadinsul, nu sufar, nu e toamna, nu e nici luna — nu-i nimic «toate trec, durere sau noroc, nimic nu tine viata-n loc», pam-pam!

Si ma numesc inca o data Popescu, si pot sa declar, intr-un elan nestavilit, punand la tampla doua deste!

« prin transcrieri succesive, nu incape indoiala, versul se-mbunatateste! »"



Geo Dumitrescu si-a format, inca de la inceput, un stil, si stilul sau poetic s-a impus. Este stilul unei generatii si stilul unei personalitati care refuza sa se clasicizeze, sa se ia — cum se spune — in serios, facand opozitie literaturii din interiorul literaturii. Prin acest continuu exercitiu al contestatiei, stilul, ca si omul, refuza sa imbatraneasca. Geo Dumitrescu este unul dintre poetii cei mai importanti de dupa razboi.



Am scris aceste comentarii in 1989. Ce-a devenit azi Geo Dumitrescu ? Cum este primita poezia sa de noile generatii de cititori ? Rasfoiesc acum poemele lui Geo Dumitrescu, un mare poet care traieste completamente izolat de confuza si paguboasa viata literara. I-a aparut intre timp o antologie {Libertatea de a trage cu pusca si celelalte versurI) scoasa de Editura „Viitorul Romanesc", insotita de un capitol de marturii si de o ampla selectie din comentariile in marginea poeziei sale. Mi-a atras atentia in chip special o scrisoare adresata in 1992 lui Adrian Paunescu si intitulata A fi sau a nu fila stanga. N-o cunosteam si, citind-o, am regasit in ea pe omul atos pe care il stiu de multa vreme si pe poetul inconfundabil despre care am scris in repetate randuri. O reintalnire, trebuie sa spun, placuta. Nu mi-e dat sa am parte des, in ultimii ani, de asemenea situatii. Scriitorii si-au schimbat fulgerator convingerile si caracterele, adaptandu-se circumstantelor.

Este o placere sa-i vezi cum isi intocmesc, azi, dosare de disidenti, cu felul si incrancenarea cu care, ieri, isi rostuiau dosare de ilegalisti. Spectacol marc. Geo Dumitrescu ramane in afara lui si, in scrisoarea citata mai inainte, face o confesiune impresionanta. Nu-si alcatuieste o biografie idilica si nu cruta nici pe altii. A fost, intr-adevar, un om de stanga sau „spre stanga" in junetea lui furtunoasa si nu s-a grabit, dupa decembrie 1989, sa-si arda „mandretea" de carnet rosu, cum au facut atatia pentru a se purifica si pentru a sari la repezeala in alt tren. Nu se grabeste, azi, s-o ia „spre dreapta" si, in genere, nu are despre viata noastra politica o opinie magulitoare. Ajungand la acest punct, spiritul muntenesc, bucurestean al autorului Libertatii de a trage cu pusca intra in actiune. El descopera partide „democrat-fasciste" ori „socia-list-sovine", un partid „monarhist-republican-onomatopeic (cu firma PAC!)", o formatie „brunct-recidivista de facatori la stanga", o uniune „radical-pacifista" si alte grupari politice onirice care defileaza seara de seara pe ecranul televizorului nostru. Din singuratatea in care traieste, Geo Dumitrescu le observa cu un ochi ironic si isi noteaza impresiile intr-un text memorabil, ii regasesc, repet, stilul si prin el omul care a trecut prin multe si, vorba unui coleg de generatie, a patit multe. El, ca noi toti, se confrunta azi cu „mocirlosul politicianism funest" si cu alte fantasme care umbla tantose si intolerante pe culoarele istoriei postrevolutionare. Autorul lui leremia pagubosul si al miticei sale oisti nu si-a pierdut nici umorul, nici luciditatea. Nu se grabeste sa sara in trenul ce s-a pus in miscare, nu e nostalgic, n-a devenit profetic si nu gusta deloc profctismul lugubru practicat de unii confrati specializati in apocalipse si, daca imi dau bine seama, a ramas ceea ce este esential sa fie: un poet ingenios si un spirit independent.

Ii sta bine lui Geo Dumitrescu, la varsta lui si la pozitia sa academica, acest simpatic inconformism.

Referate

Poeziile poetului






Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani