Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Referinte critice Geo Dumitrescu

Poezii Cantece


Nu putem prevedea evolutia de mai tirziu a lui Geo Dumitrescu. Pentru acest poet adolescenta este inca, organic vorbind, o virsta actuala, iar poezia o expresie sufleteasca necesara. Calitatea poeziei sale ne indeamna sa credem ca ne aflam in fata unei sensibilitati carc-si va prelungi firesc intreaga viata, ingenuitatile si adolescenta. Anii lui G. D. sint lirici, spumosi si gratuiti. Poetul inchide in el sfieli paralizante, rusinari ferite, dar si bravari violente, care-si depasesc adesea tinta; e ambivalent, nesigur pe sine, dar cauta compensari energice. Aminteste de timidul indragostit, nedestoinic de a-si face declaratia, dar sarutindu-si femeia pe care o adora in tacere, in mijlocul balului sau a gradinii publice. Echi-librindu-si compensatiile, poetul va cultiva alternativ izolarea si fronda, inclinarea ipocrit respectuoasa si pirueta dezinvolta, apa-rindu-ne rind pe rind stingherit si teribil, cu inocenta. Are, desigur, in mare stima umorul american, practicat la rece si fara suris.

ION BIBERI („Lumea de miine, ed. „Forum, 1946)



G. D. are, ca si Bogza, simtul grandiosului si, asemeni lui Bogza, insusirea de a face cele mai impresionante asociatii posibile. Se deplaseaza fara dificultate, pe nesimtite, de pe un plan pe altul, se muta din cosmos in istorie, in interiorul istoriei pe o distanta de secole sau chiar pe micul nostru glob pamintesc. in plus, fata de Bogza, poate trece de la tonul grav la gluma si viceversa, fara sa fim nici o clipa socati, in sensul rau al cuvintului, fiindca o face in conformitate cu dialectica starilor sufletesti, [] Spre deosebire de Bogza, Geo Dumitrescu, chiar cind pare a fi discursiv (pare — nu e — caci) de fiecare data cind se repeta el face o alta asociatie, inteligenta totdeauna, si care aduce totdeauna un nou element), nu gesticuleaza solemn, cauta, pe cit ii e cu putinta sa se faca nevazut, se recomanda, in tot cazul, drept un om de rind, un muritor oarecare. Aceasta, chiar si atunci cind ne propune cosmogonii, caci grav fiind, prin intensitatea cu care traieste sentimentele si ideile, prin responsabilitatea sa, G. D. nu uita totusi sa rida (e unul dintre putinii nostri poeti care au humor), iar risul acesta e un mod lucid al sau de a-si cenzura prodigioasa fantezie, de a se face complicele cititorului, in inteligenta caruia manifesta o deplina incredere si fata de care tocmai de aceea isi permite unele libertati, printre care, pe linga aceea de a glumi, aceea specifica poetilor de totdeauna, de a se rataci printre himere.



EUGEN LUCA („Contemporanul nr. 6, 7 februarie 1964)



Poeziile din Libertatea de a trage cu pusca au sarit peste supra-realism ca peste niste focuri aprinse de copii batrini, si cu o fericita barbatie precoce, s-au luat la trinta cu lucrurile asa cum sint si indeosebi cu razboiul.

DRAGOS VRANCEANU („Luceafarul nr. 32 (223), 6 august 1966)



De ce „Aventuri lirice? Alegind acest titlu Geo Dumitrescu atrage atentia asupra unora dintre semnificatiile primordiale pe care le atribuie actului poetic; caci aventura inseamna pentru el — cum rezulta din lectura volumului — explorare neobosita a universului, efort si indrazneala virila, curiozitate mereu vie si lacoma, dispret zdrobitor, afirmat in felul cel mai vehement fata de inertie, platitudine, mediocritate linceda si multumita de sine. G. D. e un poet al aventurilor cotidianului, sub aparenta modesta a caruia pulseaza exceptionalul. Misiunea artistului e de a descatusa, de a elibera acest potential, infatisind reflexele spectacularei eruptii. Drumurile lui nu pot fi cele batatorite, el trebuie sa-si taie, cu uneltele sale de explorator, cai noi de acces spre frumusetea esentiala si dramatica a lumii.

MATEI CALINESCU („Aspecte literare, E.P.L., 1965)



In Libertatea de a trage cu pusca, forma pe care o lua protestul social si moral al lui Geo Dumitrescu era asemanatoare cu a beatnicilor americani de mai tirziu. () Arta si literatura ce recurg, in formalitatea lor, la mecanic si fabricat, la fiziologic si impur, dezvaluie, de fapt, oroarea omului de aminatura. A vedea lumea prin oglinzi convexe sau a picta masini metaforice ca Atha-nasius Kircher in baroc sint semne ca omul s-a dezintegrat din natura si sufera: individul se simte strain si singur in societatea in care e nevoit sa traiasca. () Si astfel, arta poetica, promovata si proclamata de autorul „Libertatii de a trage cu pusca, insemna in primul rind demistificare semantica. (). Fara a fi un poet cerebral, nutrind cumva idealul de a organiza la nivelul transparentelor absolute, in abstractiune, efluviile sensibilitatii sale, G. D. traieste pe planul purei afectivitati — estetic si moral — problemele artistului ca spirit si ca mestesugar. E o reflexivitate lirica, lipsita de orice caracter doct si cu implicatii demne de a retine pe criticul care vrea sa defineasca poetul si poezia () Repulsia fata de cuvintele „lustruite intrind in mai larga fundamentala oroare a poetului fata de iluzoriu, decor, masti, idolatri, deci tot ce este artificial, antinatura. De fapt, atitudinea aceasta depaseste lumea esteticului, a formelor in sine, atingind altitudinea morala, ca in atitea exemple din opera lui Geo Dumitrescu.

I. NEGOITESCU („Scriitori moderni, E.P.L., 1966)



Tinar si deci protestatar la aceasta data (1941), el supune la un loc realitati sociale si artistice unui tratament acid; conventia social-burgheza, erotica si literara sufera actiunea corodenta a unei luciditati si ironii, care se compun in efecte de sarcasm clar antiliric; poza tinereasca a dczabuzarii e uneori ingenua in felul placerii baietasilor de a imbraca hainele tatalui, neuitind sa-si faca mustati cu carbunele, dar mai adesea coexista paradoxal, in forme autentice, cu stari sufletesti de suava prospetime. (). Sarcasmul semnalat in prima culegere tinteste acum (1946) insasi civilizatia masinista a timpului nostru {Ford), istoria contemporana cu cel de al doilea razboi mondial {Libertatea de a trage cu pusca) si, intr-un fel mai filozofic, vanitatea spiritului omenesc de a aspira la idei stabile {Despre certitudini). E in totul o satira foarte amara, care putea sa ingrijoreze critica asupra viitorului acestui poet, desi, inca o data, propozitii lirice pure contrapunctau inviorator nota sarcastica. () O afirmatie a drepturilor vietii si poeziei fata de civilizatia mecanicista ni se formuleaza astfel sugestiv si original. Al doilea razboi mondial () ii atrage de asemenea sarcasmul. () Cel care ne vorbeste noua cititorilor, si vorbeste totodata camarazilor lui de lupta, nu e tinarul de douazeci si citiva de ani, citi avea autorul scriind aceste versuri, ci veteranul istoriei beliciste a umanitatii, simbol al conditiei ei bezmetice, daca e adevarat ca natura i se defineste prin maceluri permanente.

VLADIMIR STREINU („Versificatia moderna, E.P.L., 1966)



Intr-un ciclu, „Furtuna in Marea Serenitatii, cu titlu imprumutat s-ar zice, ortografiei selenare, Geo Dumitrescu aduna laolalta multe din cele mai frumoase si mai complexe poeme de iubire ale lirismului nostru, ceea ce spune indeajuns, daca punem la socoteala si virsta acestui lirism, si calitatea lui.

PERPESSICIUS {Lecturi intermitente XVII, „Gazeta literara nr. 1 (740),

5 ianuarie 1967)



De aici, punctul de plecare mai intotdeauna paradoxal al liricii sale, din aceasta fecunda inaintare printre ambiguitati (egal de distantate de spiritul filistin si de platul simt comun), care fac din Geo Dumitrescu spiritul cel mai socratic al poeziei noastre contemporane. Iar punctul de sosire, nu mai putin paradoxal, il constituie — de ce n-am sublinia-o cu toata taria ? — calitatea poetului de virtuoz al limbii literare contemporane, dezinvoltura cu care valorifica (functional) cele mai neauzite registre si virtuti ale expresiei, capacitatea rar egalata de altii de a actualiza neintrerupt rezervele imense de sub si para-intelesuri, proprii in cel mai inalt grad al limbii romane.

GEORGE MUNTEANU {Permanenta autenticitatii, „Scinteia tineretului nr. 5580, 28 aprilie 1967)





In toata lirica lui Geo Dumitrescu deslusim o tensiune etica, un „program de ameliorare a umanului care-si face din ironie o arma a inteligentei iar din compasiune o vocatie a inimii. Nu vom intelege deplin atitudinea sa in poezie daca nu o raportam la momentele de inceput ale afirmarii (anii razboiului), atunci cind se configurau nucleele initiale ale lirismului sau. Protestul anti-filistin, opozitia in fata tentativelor de aservire, oroarea fata de brutalitate si instinctul de protejare a valorilor umane, iata elemente de atitudine morala si de climat sufletesc sublimate in trairi lirice. Ele confera acestei poezii un cadru de stabilitate si un mod de angajare care-i particularizeaza prezenta. Poet de cscntializari (cu toata aparenta despletire a poemelor-fluvii), G. D. raminc sub iradierea motivelor originare ale liricii lui, statornic in reprezentarile unei constiinte ce nu s-a abstras din framintarea epocii. Marcata de istorie, poezia aceasta nu este totusi datata istoriceste. O simtim cum emotioneaza prin aceeasi intensitate a vibratiei, prin caldura nediminuata a trairii umane, prin forta activizatoarc a simbolurilor.

G. DIMISIANU („Romania literara nr. 19, 9 mai 1974)



Nu trebuie sa vedem insa in lirica aceasta un simplu « discurs » patetic dedicat unor teme sau evenimente ocazionale. Combativitatea poetului se manifesta pe cai mai putin directe, dar nu mai putin eficiente; e vorba de o modalitate expresiva foarte dezinvolta, utilizind pe un ton de conversatie atractive si surprinzatoare unelte ale fanteziei, completate si supravegheate de un superior spirit lucid si ironic. Sa nu uitam ca avem de-a face totusi cu un mare sentimental si un visator de tip romantic, pentru care ironia moderna si autocontrolul constituie o iscusita manevra de distantare. Tocmai acest mod de a privi lucrurile, sentimental si ironic, grav si detasat in acelasi timp, constituie originalitatea lui Geo Dumitrescu. Desigur, mai exista si tonul sau particular care cucereste si convinge, pentru ca izvoraste din sinceritate si convingere, ton greu de definit, pe care il simti doar in contact cu versul, cu poemul.

VICTOR FELEA {Jurnal de campanie, „Tribuna nr. 20, 16 mai 1974)



Unul dintre poetii literaturii noastre care a inteles inconvenientul estetic al starii angelice simulate (cea veritabila fiind atit de rara, incit se confunda cu geniul) este Geo Dumitrescu, el intitulindu-se ironic intr-o prezentare: « un prea zgomotos si impenitent experimentator de sindrile ». Nu aripi ceresti. Sita, sindrila lucrata cu mijloace proprii si cu ingeniozitate, care-i * demonica » din capul locului. Aripi de seindura isi facuse si Mesterul cu zidarii lui, sus, pe acoperisul constructiei, dupa ce li se luara scarile. G. D. este un astfel de constructor, intr-un acord nestramutat cu sine si cu lumea pe care o cinta. Nu fac decit sa repet, cu o siciiala launtrica, inecreind sa gasesc si eu aici un cusur si negasind nici unul, ce s-a spus mereu despre acest poet a carui hiperinteligenta a reusit, in creatia lui riguroasa, sa pastreze anevoioasa legatura dintre ana si etica.

CONSTANTIN TOIU (Degringo, „Romania literara nr. 20, 16 mai 1974)



Geo Dumitrescu este o aparitie singulara in lirica noastra, afirmat in anii '45 (debut editorial: 1941) cu o vehementa neagra, protestatara, acest copil teribil al generatiei Tonegaru, Mircea Popovici, Crama s. a., leaderul anticalofiliei, al nonconformismului si al unei poezii ludice ce abia se nastea, cunoaste o lunga recluziune in care citeva scurte aparitii sporadice reamintesc iubitorilor de poezie ca poetul nu si-a sabordat flota lirica. De fapt, este mai curind vorba de o atitudine decit de o criza de inspiratie, pentru ca tacerea lui G. D. poate fi interpretata ca o absenta voluntara din rindul poetilor proletcultisti (). Impresia generala lasata de acest volum (Jurnal de campanie) este aceea a unui frondeur, a unui precursor de gen, merite ce mi se pare ca nu au fost stabilite cu preciziune. Poeti ca Marin Sorescu si altii pot fi socotiti ca iesiti de sub mantaua lui Geo Dumitrescu () Ce caracterizeaza aceasta poezie cu totul neobisnuita la data cind isi facea aparitia in presa literara ? Si in sensul acesta, trebuie spus, G. D. a facut pionierat. Ele, aceste poeme, erau un protest subtil la adresa sforaitoarelor parade traditionaliste practicate cu vehementa de ortodoxisti, o incercare de a sparge banchiza de platitudini si dulcegarii din poezia altora (). Ciudat este ca in tot acest arsenal dirimant se strecoara un diafan vint violent, incarcat de melancolie, o suavitate de adolescent, in care comparsul sentimental ucis cu premeditare reinvie. G. D. inventase, cu mult inaintea altora de la noi si de aiurea, conceptul de ironie ? Ce ar fi acest concept de ironie ? Se merge la persiflarea truismelor de toate genurile, la bombardarea lozincariei si a tabuurilor, la dinamitarea deja-spusului si, in sfirsit, se trece si la autopersiflarea sacrosanctei persoane a poetului.

EUGEN BARBU

(O istorie polemica si antologica a literaturii romane de la origini

pina in prezent, Ed. Eminescu, 1975)



Erotica lui Geo Dumitrescu e, nici vorba, latura cea mai surprinzatoare a acestui volum si, daca se poate spune astfel, cea care, in cuprinzatorul tablou mendeleevian al structurilor de amanti, asigura eroului acestor poeme un loc dintre multele inca neocupate. Poemele acestea sint si intr-altfel demne de tot interesul. Ele reprezinta, pe planul confesiunii, o experienta indrazneata, aceea de a pune poezia in contact cu zonele cele mai secrete ale sufletului, ale biografiei, nu din dorinta de a brava (lucrul acesta mergea la 20 de ani), ci dintr-o foarte pura, reconfortanta oroare de generalitati, datorita carora ceea ce numim adesea poezie erotica a capatat parca o lustruiala ipocrita, iar poetii s-au transformat in megafoane publice. Dimpotriva, in G. D. se ascund aptitudini si pasiuni de analist al momentelor unice, ireductibile, al nuantelor fulgurante in jubilatie ori tristete, in nerabdare sau plictis, fara ca toate acestea sa altereze totusi substanta de cintec sau elegie a poemelor, care nu devin niciodata niste anexe bizare ale psihologiei. De altfel, capacitatea de a surprinde exact nuanta unei stari complexe si chiar contradictorii se putea intrevedea inca din creatia de tinerete () Putini poeti () stiu sa numeasca si sa dramatizeze, asemenea lui G. D., miscari, volute, suspense, schimbari bruste, paradoxale sau nuante de o mare gingasie, si din toate acestea sa alcatuiasca traiectoria unui eveniment sau a unei stari de spirit: nastere-apogeu-negare () G. D. e in intregime al psihologiei, „trup si hrana siesi, facind din agitatia interioara cu mecanismele si gestica ei acrobatica, cu simbolurile ei percutante, cu simultaneismul reactiilor (figurat in aceeasi maniera ingenioasa care e a scenei), materia lirismului propriu, a unei „aventuri lirice care poate tine deopotriva de sfera afectelor intime, dar si de zona reflexivitatii, cu punctul de alimentare in etic si social. Totusi in poemele critice — uimitoare p3gode suprapuse — indeminarea analitica a poetului in deslusirea unor complicate ieroglife sufletesti pare a fi atins limita de sus.

CORNEL REGMAN („Colocvial, Ed. Eminescu, 1976)



O profunda aspiratie catre sinceritate caracterizeaza dezbaterea etica a poeziei lui Geo Dumitrescu, angajata in destinele contemporanilor sai. Franchetea comunicarii a ramas un leit-motiv a numeroase poeme, lungi eseuri lirice pe teme diverse, dar toate concentrate spre un singur tel: acela al innobilarii .omului printr-o edificare morala, demna de statutul sau de fiinta Bbera in lume. () O parabola mai clara a nevoii de sinceritate a poetului, adevarata cheie de bolta sub care-si consttuieste viata spirituala este Clinele de linga pod, o poveste stranie;'inagica pina la un punct, despre asimilarea, cucerirea loialitatii, credintei si devotamentului, careia ii redam finalul pentru calitatea sa de a explica direct si patetic o constiinta morala de prim rang a liricii noastre contemporane ()

DAN LAURENTIU (Eseuri asupra starii de gratie, „Cartea Romaneasca, 1976)



La Constant Tonegaru, la Geo Dumitrescu, la Ion Caraion, la Ben Corlaciu, la atitia altii, revolta ingloba trecutul si prezentul si era bolnava de presimtirea viitorului ce avea sa dea dreptate, peste orice asteptare, celor mai halucinante profetii. Revolta aceasta lua forma tiflei, dar ascundea, sub aparente bufone, o angoasa precisa si o sentimentalitate difuza. Grotescul a fost, intre acei ani, singura figura posibila a tragicului la tinerii poeti bucu-resteni. (). Peste sirma ghimpata a razboiului urma sa cada oblonul asa-zisei paci. Si poetii tineri de atunci aveau sa se risipeasca prin moarte, temniti si taceri.

MONICA LOVINESCU („Unde scurte, Limite, Paris, 1978)



Oroarea de vorbe mari sunatoare si inzorzonate vine din acea decenta grava cu care poetul isi asuma o problematica majora, ostila concesiilor, stagnarii, suficientei mic-burgheze, lincezelii spirituale, prudentei si euforiei confortabile. Geo Dumitrescu problematizeaza cu deosebire la nivelul moralei, poezia sa fiind inainte de toate un caz de constiinta. El este unul din poetii care au marcat nespectaculos, dar profund lirica actuala. Labis a impus sintagma lupta cu inertia, dar batalia ca atare a fost inceputa si sustinuta de autorul Libertatii de a trage cu pusca, de generatia lor.

DANIEL DIMITPIU {Africa de sub frunte, „Scinteia 21 aprilie 1978)



Insurgenta literara are un temei existential; inteligenta ironica nu functioneaza ca un simplu joc, cu toate ca la prima vedere demis-tificarea unor teme grave pare amuzanta, « neserioasa » — un mecanism pe care il vom intilni mai tirziu la Marin Sorescu. Demas-cind si compromitind niste procedee literare, poetul compromite de fapt si realitatea inventata de ele, propunind in revers alta, o realitate « pe dos », a carei poezie consta indeobste in grotesc () Fantezismul acesta grotesc va fi ulterior sublimat () Geo Dumitrescu a impus o sensibilitate ironica si un limbaj esential nou, de o cu totul alta natura decit a umoristului G. Toparceanu, pentru care fundamentala ramine parodierea, a literaturii sau a lumii insesi.

PETRU POANTA (Dictionarul scriitorilor romani, Ed. Fd. Cult. Romane, 1998)



Ca spiritul relativist din poezia lui Geo Dumitrescu e incurajat si de temperamentul poetului c o chestiune asupra careia ar merita sa insistam pentru ca, in buna masura, particularitatea glasului sau liric e un efect al actiunii subtile pe care inteligenta o exercita asupra tendintelor temperamentale. Vom baga de seama ca anti-lirismul acestui poet e mai mult o prejudecata iesita din analiza partiala, sub o singura latura, a textelor sale si ca, la nivelul lor cel mai adinc, ele sint profund lirice.

LAURENTIU ULICI (Africa de sub frunte, „Contemporanul nr. 41/1978)



In ambele ipostaze — de autor si de mentor, pentru a nu mai vorbi de aceea de traducator sau de alcatuitor de editii — el arc, prin urmare, darul atit de rar de a stimula interesul pentru poezie, de a-i transforma pe cititori in interlocutori si emuli. Iata de ce il consider pe Geo Dumitrescu de multa vreme () unul dintre principalii creatori, la noi, ai climatului spiritual in care au aparut multi poeti cu vocatia innoirii limbajului liric, straini de orice conformism, de la Nichita Stanescu si pina la Mircea Dines-cu. Daca azi deschidem orice carte de poezie intr-o stare de maxima disponibilitate, dispusi sa acceptam chiar si deliteraturiza-rea cea mai indrazneata, daca poetii insisi pleaca plini de dezinvoltura de la premisa ca nu exista restrictii in ceea ce priveste alegerea elementelor necesare universului liric este si pentru ca G. D. a dus si continua sa duca o adevarata campanie de democratizare a surselor de inspiratie si a mijloacelor de expresie.

ALEX. STEFANESCU (Devotamentul fata de literatura, „Romania literara nr. 20,

15 mai 1980).



S-a intimplat, prin urmare, ca adolescentul insurgent care scria versuri spre a sfida poezia — aceea multumita de sine — oficialitatea — aceea a marilor, „adevaruri solide care duceau direct la dezastru — suficienta — aceasta n-are veac — sa-si rotunjeasca spontan arta poetica, si nu una complementar-fragmentara, dependenta de modelele contestate, implicit supusa coroziunii, ci una de larga respiratie si perspectiva. Un sunet propriu, un ritm caracteristic, acel ceva care insemneaza fara gres o poezie, pas-trind-o in memorie, l-au recomandat de la primele poeme ca pe un temperament stenic, activ si nu numai ca pe un copil teribil, demolator in oglinzi. O constiinta lirica de prim rang deci, juvenila in primul volum, dar chiar si atunci atintita asupra misiunii poeziei, cu rezonante tot mai ample in celelalte doua volume, vadind maturitate, continuitate, surprinzatoare rezervorii () Cine a spus ca poetul distruge metodic « inefabilul» poeziei, starile ei de gratie ? Discreditarea formulelor uzate, da, vocatie de-mistificatoare de asemenea; dar sa nu ne inselam: pentru ce anume, decit pentru a spori forfota mirajelor, incizii noi, pe vechile pietre, sterse de ape ?

SERBAN CIOCULESCU

(Un mare poet tinar a implinit 60 de ani, „Flacara nr. 22, 29 mai 1980)



In Macarale la marginea orasului () impresia de univers concret e covirsitoare. insa perceptia directa, vie, c topita intr-o „interpretare a lucrurilor, de unde rezulta acele foarte originale imagini ale lui Geo Dumitrescu in care materia c infrinta, supusa unor forte necunoscute si turnata in tipare noi. () Poema exceptionala a lui G.D. insa, in care discursul, studiul, interpretarea intelectuala a lumii produc lirism mare, este Balada corabiilor de piatra. Punctul de plecare e si aici prozaic: istoria colonialismului. Dar din materia arida, stincoasa, fara vegetatie a discursului (analiza, psihologie), infloresc imagini de o frumusete stranie si tulburatoare, mari flori cu petale gingase, cu singe suav. (Poezie si lirism, „Contemporanul nr. 12/1964)



Ciclul titular (Nevoia de cercuri) e in spiritul de odinioara al poetului (Ieremia, Biliard) pregatind parca pe Marin Sorescu din primele lui carti. („Romania literara nr. 18/1981)

G. D. este probabil poetul cu cel mai mare ecou in anii '40 si, din nou, astazi, dintre revoltatii, contestatarii, in forme sarcastice, de imediat dupa ultimul razboi. Titlul celei mai celebre dintre cartile lui a facut epoca () Desi a scris prea putin in ultimii 15 ani.

Influenta poeziei lui se face tot mai simtita asupra generatiei '80. („Romania literara nr. 1/1983)

La G. D., realitatea obisnuita si-a intrat deplin in drepturi. Sensul in care realul va fi descoperit in poezia noastra din ultimul deceniu nu va fi cel de la Tzara si Bogza, ci cel de la Geo Dumitrescu. (Desprepoezie, „Cartea romaneasca, 1987)



(Libertatea de a trage cu pusca) continua sa fie considerata unanim ca reprezentativa pentru lirica noastra de la sfirsitul razboiului. De asemenea, multi vad in ea anticiparea unor atitudini la moda dupa 1980. Ambele opinii trebuie rediscutate cu atentie () in fond, avem in G. D. din anii 40 unul din intiii nostri poeti politici in sens strict. Militantismul formeaza atit ratiunea, cit si telul poeziilor din Libertatea de a trage cu pusca. Iar atitudinea morala care subintinde coarda arcului nu e citusi de putin una ironica, zeflemitoare ori ludica. Aici este un punct central al discutiei. Mi se pare ca s-a confundat adesea, in cazul lui G. D., spiritul sau sarcastic si vehement cu acela ironic si ingaduitor al modernistilor () Din contra, ceea ce sare numaidecit in ochi la G. D. este lipsa umorului. El este un patimas, un „fanatic, din speta carora se aleg marii dogmatici. La baza acestui spirit de fronda () sta o mentalitate de proletar intelectual, de lumpen al literaturii, care se simte frustrat si se razbuna () Poezia care indica limpede atitudinea este Aventura in cer. Nu atit contra locurilor comune ale sensibilitatii burgheze (luna, stelele etc.) protesteaza aici poetul, cit contra duhului care-i anima pe burghezii bogati si liberi sa contemple frumusetile lumii. Seninatatea si hedonismul lor par poetului revoltatoare () Libertatea de a trage cu pusca este un pamflet antirazboinic construit prin antifraza ca si Scrisoare noua, violent si aspru ca o perie de sirma pentru frecat podelele. Mitul caruia poetul i se inchina este actualitatea. Dupa ce a introdus in poezie politicul, G. D. introduce acum actualitatea () in treacat, ar trebui reconsiderata influenta lui G. D. asupra poeziei noi de astazi. Avangardismul, realismul, adica „proza sint, evident, o sursa activa. Dar nu si alte insusiri, intre care unele esentiale pentru G. D., precum lipsa umorului (in sensul ludic), vehementa patetica, expresionista. („Romania literara nr. 33, 17 aug. 1989)

NICOLAE MANOLESCU



Izbeste, chiar si in aceasta succinta evocare, coincidenta dintre momentele de innoire a poeziei romanesti din ultimele patru decenii si perioadele de fertila activitate a poetului: incit a vedea in Geo Dumitrescu si in creatia lui un seismograf, poate chiar cel mai sensibil, al schimbarilor si al mutatiilor petrecute dc-a lungul acestui interval de timp in lirica nationala devine o necesara si fireasca observatie.

MIRCEA IORGULESCU {Poezia ca seismograf, „Romania libera, 21 mai 1981)



„Numai vesti rele mai astept / Numai vesti proaste mai pot aduce () A inregistra vesti rele cu sinceritate meticuloasa, a lua act de ele pentru ca sint adevarate, a rezista mistificarii idilizante, a face constiincios procesul verbal al infringerilor; semne de vitalitate si putere, jalonind traseul insusi al amaraciunii, semne ale capacitatii de asteptare. Se asteapta mereu ceva in poezia lui G. D., se asteapta cu demnitate si rabdare, se asteapta chiar si atunci cind pricinile par sa lipseasca, si speranta ea insasi pare fara rost, si „vestile rele, cu migala notate, acopera tot orizontul. Are ceva reconfortant pina la urma acest pesimism combativ () din care potentialul redresarii n-a disparut, ci parca abia asteapta conditii, omenesti, de manifestare. Este o pozitiva indaratnicie, o strategie a neobositelor contraziceri, sicane, riposte aparent marunte, care macina, cu program si metoda, nervii partii adverse (), razboiul, ca sa zic asa, de uzura, urmarind hartuirea si exasperarea fortelor minciunii (). Se poate gindi si chiar se poate trai, exact si loial, ca in poezia lui G. D., se poate, „scrie in continuare in spiritul si sub tutela adevarului si a formelor ei, mai rezistente decit momentul literar si istoric, strict determinat, din care s-au nascut. Geo Dumitrescu este cu siguranta unul dintre poetii de seama romani si nu numai ai timpului nostru.

LUCIAN RAICU (Prefata la voi. „Versuri, de G.D. ed. „Minerva, BPT, 1981)



Poetii adevarati poarta, uneori fara macar sa stie, cite un semn. Semnul li-este sapat in inima. El poate sa fie, ca la Poe, un corb; ca la Emincscu, o faptura ciudata cu fata scaldata de pletele nesfirsite ale Melancoliei (). Poet adevarat fiind, Geo Dumitrescu isi are si el semnul sau. Semnul acesta () este, fara doar si poate, Cercul. Cercul, simbol si stimulent al zborului spre sferele cele mai rodnice in omenie; cercul, simbol al implinirilor armonioase, al zborului fara oprire. E, la G.D., o sete nestinsa de puritate, un elan mereu reinnoit — chiar cind trebuie platit cu experiente nu o data aspre — catre ceea ce se cuvine sa ramana totdeauna rotund, nesfarimat de coltii vremii: demnitatea, existenta cu fruntea in soare, visurile despre o lume fermecatoare ca Afrodita Kallipigo, o lume de dragul careia traim si suferim. (). Caci poezia lui G.D. nu este, cum li s-a parut unor distinsi colegi, o poezie funambulesca. Ea nu ia lucrurile „a la legere. Fondul poeziei, atit de originala, a lui G.D., este profund dramatic. Sa nu cautam in aceasta poezie intentia badineriei, ci zvicnetul inimii poetului, rind pe rind, amar, ironic, sarcastic o inima batind generos in lupta pentru onestitate, pentru omenie, impotriva stupiditatii, a meschinariei si a tuturor bolilor, viciilor si absurditatilor, care ar mai incerca sa transforme cercurile in patrate si capetele sclipind de inteligenta si comprehensiune umana — in capete patrate. Toate splendidele izvoare ale inspiratiei sint captate si folosite de G.D. pentru a infrumuseta, spalind de ceea ce este impuritate, fata Omului. () Pentru ca, mi se pare, poezia trebuie sa-ti faca nu numai placere; ea trebuie sa-ti dea si incredere in vointa omului de a ramine Om. Chiar daca inima ia, si nu o data, forma lacrimii, traiectoria zborului neintrerupt trebuie aparata. Cu orice pret. E ceea ce face G.D.

EUGEN JEBELEANU („Deasupra zilei, Ed. Eminescu, 1981)



Asadar, putem descifra la Geo Dumitrescu o traditie a frondei, ori, ca sa formulam lucrul paradoxal, o traditie a noutatii, chiar sensibile (n.r. rezonante din Bacovia si Adrian Maniu), care departe de a-i diminua originalitatea, tocmai i-o gireaza. Nou, fara indoiala, autorul „Nevoii de cercuri urmeaza un ritual al insolitului, umplind tiparele generoase ale inconformismului () Grija de a-si ascunde simtirile, de a le sfisia notional, ori de a le compromite plastic nu este decit un indiciu in plus al cunoasterii naturii proprii. G. D. e prea lucid pentru a se mutila intr-adevar. Viata afectiva pe linga ceea ce daruie lirei sale, ca patos cerebral (definitoriu), ca smalt formal (exemplar) este o infrastructura dezvaluita numai astfel incit sa nu contrarieze programul anticonformist cu necesitati aparte. Poetul izbuteste si in aceasta privinta un echilibru indreptindu-si atentia spre stratul muzical, nesuspectat de lipsa de autenticitate, al sufletului popular () („A nimerit-o ca Ieremia cu oistea-n gard, „ Cui ii dai pe datorie nu-ti mai calca-n pravalie), ingenuitatea pitoreasca a cintecelor de periferie, abandonul lor sentimental frust, un blazon al bunului-simt si al miscarii sufletesti perene. Poezia (si balcanica) a lui G. D. nu se sfieste a ingina cutare „frumoasa romanta veche („Deschide, deschide fereastra) ori un cintec lautaresc, pina la o gustoasa sinteza proprie, de lascivitate si de dulceata a limbii, pusa sub semnul lui Villon, sinteza din care se contureaza fantasma ametitoare a unei adolescente de timpurie voluptate: „Si diridam si alelei etc. („Cintec de nuca verde) () Nu zadarnic titlul volumului ne sugera ca limita anticonformismului dificil al lui G. D. o constituie armonia limpede a cercului. („Familia nr. 10, oct. 1966)

Geo Dumitrescu face, la prima vedere, impresia unui „avangardist. Exista, desigur, pe linga avangardismul bine delimitat istoriceste () si unul cronic, o dispozitie difuza de a „epata, de a fi „impotriva curentului () Oricum, inaintea temerar-cinicului autor al Libertatii de a trage cu pusca (1946) se aseaza, pe sol indigen, o seama de „avangardisti mai eficienti, incepind cu Adrian Maniu, Tristan Tzara si Ion Vinea () Care e situatia, in acest context, a lui G. D. ? Credem ca i se potriveste eticheta de avangardism popular, in similitudine cu cea de „suprarealism popular, aplicata lui Jacques Prevert. () Practic, poetul se raliaza modalitatii umoristic-democratice a lui A. Mirea, Ion Minulcscu, G. Toparceanu () Nemultumirea de sine a urmasului e fara „profunzime, nervos-comprimata, aproape rastita. Poeziei i se adreseaza neintrerupt ireverente, intr-o atmosfera de banlieue. Anti-confesiunea devine astfel un etalon al energiei plebeene care fierbe la subsol. (Literatura) () Afisind cu satisfactie starea sa de vacuum etic, de abrutizanta deruta si ucigator plictis, poetul e cu un ochi indreptat spre strada, gata de a savura efectul comportarii sale licentioase {Ipoteze). () Performanta lirismului e aci de a se misca asemeni unui robot, intr-o frazeologie „poetica pnn calitatea motivelor si prozaica prin dezabuzarea atitudinii. Plivindu-si cu migala stihurile de orice slabiciune sentimentala, autorul cultiva golul moral ca pe o strictete nuantata de ironie (Despre certitudini). incepind cu Aventuri lirice (1963), creatia lui G. D. trece intr-o noua etapa, stapinita de discursivitate.



„Oratoria zacea neindoielnic in strafundul acestei poezii frustrate, inconformiste, confuze () Expresia nu e insa totdeauna strunita, versul esuind intr-un material verbal excedentar, milos () In genere, gesticulatia plebeiana si rumoarea stradala se afla in aceasta productie infrinate de o salubra energie a formei, de o stima fata de limbaj, inaintind pina la migala. („Existenta poeziei Cartea Romaneasca, 1986)

GH. GRIGURCU



Si totusi, poezia lor (Aventuri lirice) rezulta din ceva, din tensiunea, din forta lecturii. Din pronuntarea inalta a cuvintelor, sub intensitatea odei, se naste o stare de inclinatie ascendent lirica (in absenta lirismului), mirabila, dramatica, optimizanta.

VALENTIN TASCU („Poezia poeziei de azi, Junimea 1985)



Iata de ce ironia acestei poezii e foarte omeneasca, amara si indurerata. Poetul face pe malitiosul, causticul si vitriolantul, dar pe un fond de tristete si cu multa parere de rau. Iluziile, el si le ucide cu aceeasi deznadejde cu care un celebru personaj biblic trebuie sa-si sacrifice fiul. In gesticulatia „tinarului furios se drapeaza un melancolic, poate chiar un romantic, dotat cu o acuta perceptie a hieroglifelor cosmice si, categoric, un plastician cu infinite disponibilitati muzicale. Poemele lui, condensate si lapidare in expresie, impecabile in prozodie, bogate in simetrii interne si in repetitii cu tilc, sint mici bijuterii. Poetul nu e un calofil, dar asprimea si brutalitatea plasticii se rezolva intr-o scriitura rotunda, de geometrii epatante, frumoasa altcumva zis. E probabil ca acest cumul paradoxal, de hohot sarcastic si de tristete netarmurita, de imagini de un grotesc teribil si de sonoritati armonioase asigura popularitatea poeziei lui Geo Dumitrescu, desi e socotita avangardista, si prospetimea ei, desi se afla pe buzele multor recitatori.

CONSTANTIN SORESCU („Suplimentul literar-artistic al Scinteii tineretului nr. 25,

25 iunie 1988).



Sint, eu, acum, in anii nouazeci, un invatacel liric si incerc sa-mi desenez in minte acel arbore genealogic literar de a carui ultima crenguta se agata si numele meu. Aleg din „Libertatea de a trage cu pusca citeva poeme care mi se par reprezentative ca arte poetice si deslusesc din ele liniile-forta ale mostenirii literare semnate G. D. Mai intii Oda, Aventura in cer, Dans, Singur-luna si Literatura. Aceste texte propun acid parasirea oricarui trebuie gata facut al limbajului poetic; parasirea oricarei retete dinainte stabilite; propun continua decliseizare a poeziei (pentru ca, mereu, fiecare virsta poetica isi creeaza propriile clisee de care urmatoarea virsta se va debarasa pentru a le impune pe ale ei si asa mai departe); aceste texte viseaza si viseaza eliberarea morala si ontologica a existentelor noastre de cliseele literaturitatii, adica invoca o viata cu adevarat poetica si o poezie cu adevarat traita, o poezie inteleasa in elementaritatea si simplitatea ei originara () Decliseizind la nesfirsit (desfiintindu-si pina si propriile clisee), G. D. obliga poezia sa-si depaseasca conditia. in majoritatea cazurilor (mai ales in a doua perioada de creatie) poemele sale nu mai sint doar acte si obiecte estetice, ci si intreprinderi morale sau de nivel explicit ontologic. Arta poetica nu poate sa nu fie si o arta de a trai, o intelepciune. () In mod normal, largind si depasind sfera esteticului, a purului livresc, poemele lui G. D. aveau nevoie de transparenta stilistica a limbii vorbite, neincarcate abundent-metaforic. Ca sa poata fi marturisire directa, ele erau constrinsc la limpedele denotativ. Si in acest caz G. D. a intuit exact viitorul poeziei romanesti, l-a ghicit in foile pe care s-au rinduit versurile sale. Poezia optzecista si cea nouazecista de azi il confirma pe deplin. Asa cum, acum 20 de ani, il confirma poezia unui Marin Sorescu.

CRISTIAN POPESCU

(„Adevarul literar si artistic nr. 207, 6 martie 1994; nr. 208, 13 martie 1994)



„S-a spus, pe buna dreptate, ca acest Geo Dumitrescu, grav si simpatic, inteligent si febril, comunicativ si amar, aflat la egala distanta de certitudine si incertitudine, de iluzie si scepticism, a fost pretuit si gustat nu numai de „optzecistii adepti ai depoeti-zarii si deliteraturizarii, dar si de poetii generatiilor anterioare, precum Sorescu, Prelipceanu, Dinescu. Stilul prozaic si persiflant, dezinvolt si indraznet imaginativ isi are un adevarat precursor in autorul „Libertatii de a trage cu pusca

DAN CRISTEA („Luceafarul nr. 3 (181), 22 iunie 1994)



Dupa experienta discursivitatii optzeciste, poeziile din Libertatea de a trage cu pusca iti dau sentimentul reconfortant al unei continuitati, al afinitatii de paradigme. Legatura dintre autorul acestui volum si optzecisti este evidenta: aceeasi ironie cind naiva, cind savanta, aceeasi raceala si simplitate epica a versurilor, aceeasi combinatie de livresc si ludic. Exista insa o diferenta esentiala intre ei, si tocmai aici se afla avantajul lui Geo Dumitrescu: in spectacolul subtil-ironic al banalului si cotidianului, poetul introduce o nota discreta de patetism bine regizat, uneori chiar un retorism dulceag, aparent provenit din neputinta aflarii unor expresii potrivite, din bilbiiala si ezitarile mascate in anecdotic, in relatari detasate. De fapt, exista in aceste poezii un elan sincer catre farmecul intimplarilor grave pe care din prea multa modestie si poate chiar din superstitie le numim marunte. Un entuziasm al ipotezelor (o poezie poarta chiar acest titlu), o bucurie sincera si lipsita de ironie a gesturilor risipite de cele mai multe ori la intimplare: ultimul sarut dat in gluma iubitei, plictiseala unei nopti albe, o scrisoare de dragoste.

ANDREEA DECIU („Romania literara nr. 27, 13-l9 iulie 1994)



Valorizind actualitatea, antielitismul si expresivitatea oralitatii, de pe pozitii agnostice, cartile albatrosistului Geo Dumitrescu (Aritmetica — 1941 si Libertatea de a trage cu pusca — 1946) aveau sa stimuleze o linie relativista, eclectica, permisiva cu insertiile din domenii considerate indeobste refractare lirismului, precum cotidianul sau tehnologicul. Se pot verifica afirmatiile in opera lui Marin Sorescu sau a exponentilor valului poetic '80, in frunte cu Mircea Cartarescu. () Poezia nu se poate eschiva in fata agresiunii „realului — il „citeaza, si, citindu-l, il exorcizeaza. G. D. sta marturie pentru un stil distinct in interiorul caruia liricul este revigorat prin chiar scrierea propriului epitaf. Am preferat sa numesc acest procedeu () poezie pragmatica. Investigind aceasta poezie, observam ca generatia pierduta a fost, de fapt, salvata de doua ori: o data prin succesul, indenegabil, al lui G. D. insusi, icon al generatiei, si apoi prin regasirea opt-zecistilor — numerosi si puternici — in versurile lui.

GABRIEL COSOVEANU („Paradigma nr. 2-3-4/1999)

Referate

Poeziile poetului






Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani