Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Referinte critice George Bacovia

Poezii
Mi-a fost dat sa vad acum in urma, cu prilejul unei apropiate tipariri in volum, poeziile stranse laolalta ale d-lui Bacovia. Izolat, Ic cunosteam, fie din publicatii, fie din manuscrise, aproape pe toate. Caracterul lor straniu, original si patrunzator, ma izbise inca de la inceput. Nu avusesem insa niciodata prilejul sa le privesc intocmite intr-un manunchi ceva mai strans.
Imprejurarea, determinata de aparitia volumului, a fost dar o surpriza. O pagina bine scrisa si emotionanta inseamna o rara bucurie. Bacovia e, inainte de toate, sincer. Poezia lui nu tinteste niciodata un anumit efect literar; totdeauna insa ea aduce cu sine fara sa-si dea socoteala, unul. Aceste flori cresc tocmai din lipsa de preocupatii marunte cu care Bacovia se multumeste sa-si analizeze si sa-si noteze, scurt, precis, cu nervii stransi intr-o innascuta incordare, impresiile.
Poeziile lui depasesc astfel cadrul conventional al acestui fel de exprimare. Daca nu ne-ar fi teama de paradox, am spune chiar ca nici nu prea sunt poezii; caracterul lor tine mai degraba de miscarile elementare ale vietii impulsiv manifestata prin deosebitele strigate, de durere, de surpriza, de tristete, scoase de poet, si impresioneaza ca si strigatul enigmatic al pisicilor in noapte pe acoperisuri. Se exprima precis, taios, sobru, si e, mai ales, original. Secretul acestei originalitati sta pe de-a-ntregul in sinceritate, care e, poate, cel mai sigur mijloc de diferentiere. []
Si Bacovia se multumeste sa fie sincer. Tidul volumului e Plumb.
N. DAVIDESCU, G. Bacovia, Noua revista romana, an XVII, nr. 23, 24-31 ianuarie 1916; reprodus, cu tidul G. Bacovia: Plumb (poezii), in N. DiwiAescxt.Aspecte si directii literare [ 1921 ], editie si prefata de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucuresti, 1975, pp. 25-26

Poetul e monocrom. Dar cu aceasta unica paleta scoate efecte de la violetul care „falfaie pe lume pana la „Salonul alb visa cu roze albe -Un vals de valuri albe
De o filozofie nu poate fi vorba deocamdata, dupa cum pe o singura coarda nu se poate executa o simfonie Poetul e totusi aproape de fundamentele vietii, cladite pe moarte. Traieste, de preferinta, in subsol si unele adieri („Ma duce un gand spre locuintele lacustre) se urca pana in crestetul capului. Bacovia are elementul dureros al mortii fiintand, ca o coloana, in craniu. E alaturi, la numai doi pasi, de cea mai mare poezie.
F. ADERCA, J'lumb de G. Bacovia, Noua revista romana, an XVIII, nr. 2, 6-l3 martie 1916; reprodus in E Aderca, Contributii critice, voi. I, editie, prefata si note de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, p. 332.



Pentru Bacovia nu exista anotimp specific. Sunt oameni care sufera de acromatopsie; vad numai cenusiu. Bacovia sufera de acromatopsie si vede numai violet: Bacovia vede in toti anotimpii aceeasi toamna, aceeasi culoare, acelasi suflet. Caci primavara asta e aproape o toamna, cum toamna asta din Bacovia e aproape o primavara. Caci e viziune fara schelet - numai de culoare - si simti hoiturile putrezite prin santuri si presimti vag, ca infiorare, fermentatia mortii. Caci este o poezie de fermentare opera lui Bacovia.
Creierul e cenusiu ca un cliseu, si ideile ajung la el ca niste notatii de lumina absurde si contrare: placa e negativa. De cand omul a inventat limbajul articulat, il osebeste cu logica de dobitoace, asociatiile de idei omogene si lumea din afara se petrec dupa im plan fals si de umplutura. Bacovia, sarind peste limbaj, a gasit spontaneu calea de adevar: el noteaza perceptiile, mecanic, asa cum se succed, fara clei de legatura si disparat, [-l
De pe banci de scoala inca necunoscutul ne ametea ca un starv. Iubeam toamna si mucegaiul. Fermentatia ne momea ca un neant. Visam pe vorbele din chimie: putrescibil, substante, fermenti, cenusi marine. Iubeam ploaia fiindca surpa si fiindca e cenusie. Iubeam ploaia ca pe o sora buna. Pentru ca presimteam intr-insa un crainic al mortii. Si daca nu iubeam moartea, eram ingroziti si obsedionati de dansa - ceea ce e tot o forma a iubirii.
Am trait cu totii epoca aceasta. Epoca de oboseala si ploaie. Am fost cu totii maniaci si bautori de opiu. Am visat cu totii si unii din noi am practicat visul si betia, hasisul si neurastenia. Am iubit cu totii imaginile urate si de moarte, am trecut cu totii prin frigurile pline de galbena paloare ca malaria de balta. []
Bacovia e poetul unei epoci din viata si al unui sezon din an. Desigur, scrie numai toamna in versuri, fiindca toamna e monotona si ploaia e monotona, si monotonia e o agonie, si Bacovia e un poet al agoniei. Cateodata insa vorbele n-au niciun sir, si n-au nicio intelegere. Cuvintele curg fara contur si fara constiinta - si scapa intelesuri multe, fiindca n-au niciunul, si scapa un inteles dureros ca semintele cazute putred din moartea fructului. []
Dar sunt oameni care nu pot surpa tavanul celulei. Sunt oameni care nu vad si nu cunosc eternitatea - dar care o poarta in sine ca o oglindire de salcii - oameni care plang ca niste geamuri, cand afara ploua, si vantul e sarac, si bureaza cu toamna, si mortalitatea face statistici prin foburg.
Si oamenii acestia se numesc dupa vremuri si dupa tari - Verlaine
si Rodenbach si Bacovia.
B. FUNDOIANU, „G. Bacovia, in Rampa, 13 mai 1921; reprodus in B. Fundoianu, Imagini si carti, editie de Vasile Teodorescu, studiu introductiv de Mircca Martin, traducere de Sorin Marculescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1980, pp. 226-228

In poezia noastra, care de douazeci de ani isi inmulteste sfortarile de a gravita pe elipsa vietii orasenesti, Bacovia ocupa un avanpost. Poezia sa, desi dezlantuita prin contactul cu cea franceza, se declara, in samburele ei si peste orice raportare, cu o substanta noua. []
Bacovia pare a purta blestemul unei sensibilitati ulcerate de civilizat, cazut, spre deosebire de Baudclaire, intr-un mediu provincial. O tensiune anterioara se arata a-i fi incordat echilibrul interior pana la rupere, din care nemairamanandu-i decat jocuri psihice necontrolate, viziunea, in scene variate, a dementei, il stapaneste []. Scenele de nebunie, fixate cand in subiect, cand in obiect, abunda (Amurg de toamna). Impresiunilc prin detracarea mecanismului launtric se invertesc ca tonus afectiv (Amantii profund ma-ntristeaza). Aceasta sensibilitate zdruncinata si-a pierdut capacitatea normala de reactiune; va raspunde numai zguduirilor brutale si senzationalului: ochiului i se deschid numai perspective de sange, iar urechea nu mai inregistreaza decat racnetele fetelor nebune „la ploaie sau „urletele lupilor sub stele inghetate. Nuanta si subtilitatea nu trezesc reactiuni in simturile tocite, carora numai violentele din Plumb de Toamna le mai amintesc de ceea ce traieste si dincolo de ele. Stratul impermeabil al uzurii va interzice unei retine ingrosate sa se mai impresioneze de alte colori decat de acelea fundamentale cromaticii (y.Alb ti Negru), care, infatisandu-se simultan, cand se impletesc distinct (Copaciialbi, copacii negri - Decor), cand fuzionand ascuns, se disimuleaza fiecare sub acelasi aspect acromatopsie: cenusiul bacovian (v. Gris). []
Umanitatea ganditoare se anuleaza la acest poet in simple acte de adaptare, ca in ordinea vegetala, sau, cel mai adesea, in fenomene de geotropism ale universului inert. Drumul sau launtric pleaca din constiinta si, trecand prin organic, patrunde adanc in anorganic, a carui viata dreapta o traieste. Directia coboratoare catre primordialitate il obliga sa incalce limita extrema a prabusirii sufletesti []
Dincolo de ruina sufletului si mai jos de fruntaria a ceea ce este silnic articulabil, incepe jelania fiziologiei: foamea, frigul, umezeala - iar apoi inertia materiei primordiale. Iubire, instinct, afinitate: trepte care coboara pe Bacovia din sufletesc-uman in fiziologia animala, iar de aici, in traiul orb al materiei, al primordialitatii concrete. [] Miscarea poeziei bacoviene nu se ridica din amorfism spre organizare, ci, dimpotriva, se inscrie ca o cadere din uman in mineral. Acestei simplificari sufletesti, impinsa pana la anularea constiintei, ii corespunde in poetica lui Bacovia o ocolire din instinct a oricarui artificiu de ajungere estetica. S-ar putea abstrage Ia o rigoare estetica naiva a simetriei simple si obsesiei lexicale. []
Anarhismul interior in realitatea Iui neputand fi disciplinabil, ramane numai sugetabil. O poezie ce speculeaza un material sufletesc in dezordine va naste cu necesitate o arta pronuntat de sugestie, care Ia lectura sa patrunda cititorului prin toti porii, ca in procesele de osmoza. [] reluarea termenului plumb numai in doua strofe (v. Plumb) de sase ori, in afara titlului, sugereaza o incenusarc universala si persistente apasari. Natura poeziei Iui Bacovia, prin vibrarea ce staruie dupa inchiderea volumului, o impune intreaga, nedivizata. Volumul Plumb este, de fapt, o singura poezie (chiar si dimpreuna cu Scantei Galbene), care trebuie sttabatuta dintr-odata.
Dar Bacovia nu premerge atat pe confratii de astazi prin poezia de atmosfera, cat ptin anumite procedee secundare. Gasim in Plumb si Scantei Galbene o poezie lipita pamantului, poezie de obsetvatie, prozastica si informativa. Influenta lui Bacovia s-a manifestat cu deosebire pe aceasta laturi a procedeelor secundare. []
Socotit in timp, Bacovia tezuma anticipat epoca noastra, prin influenta unor mijloace artistice secundate; iar universul sau poetic ramane, tipologic, ca un obsedant si nelinistitor document moral.
Vladimir STREINU, „G. Bacovia - Plumb, in Cugetul romanesc, I, 1922; reprodus in Vladimir Streinu, Pagini de oitica literara [ 1968], editia a Il-a, Editura Academici Romane, Bucuresti, 2006, pp. 38-43

Exista o atmosfera bacoviana: o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-un peisaj de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele cinchite in noroaie eterne, cu gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor si bucuria panoramelor, in care „princesc ofteaza mecanic in racle de sticla; si in aceasta atmosfera de plumb, O stare sufleteasca identica; o abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufleteasca prin gandul mortii si al neantului, un vag sentimentalism banal, in tonul caterincilor, si macabru, in tonul papusilor de ceara ce se topesc, o descompunere a fiintei organice reduse la miscari silnice si halucinate, intr-un cuvant, o nimicire a vietii nu numai in formele ei spirituale, ci si animale. Poezia lui Bacovia este deci expresia unei nevroze. Prin concordanta peisajului interior cu cel exterior, impresioneaza in ansamblu; nu retine totusi prin amanunt.

Nicaieri nu se pune mai tulburatoare problema „poeziei de atmosfera decat la Bacovia. Cele doua note stridente ale cocosului de pe casa, in mijlocul unei nopti sinistre de toamna, creeaza cu siguranta o „atmosfera; nu formeaza totusi o muzica. Arta poetica a lui Bacovia este tot atat de elementara ca si cantecul cocosului metalic; ca se teduce la cateva note de o sumbra simplicitate. Atmosfera iese din limitarea senzatiilor, a imaginilor, a expresiei poetice si din repetirea lor monotona. Obsesia da chiar impresia unei intensitati si profunzimi, la care spiritele vaste si mobile nu ajung. Poezia se reduce astfel nu numai la un nihilism intelectual, ci si la unul estetic: emotiunea ei rudimentata nu arc nicio legatura cu arta privita ca un artificiu. Cultul bacovian e o reactiune impotriva unei literaturi saturate de estetism, prin jocul cunoscut al dezgustului ce impinge pe rafinati spre primitivism.
*
Legatura acestei poezii cu simbolismul e prea fatisa pentru a fi nevoie s-o subliniem prea mult.
Poezia lui Bacovia e expresia celei mai elementare stari sufletesti; e poezia cinesteziei imobile, incropite, care nu se intelectualizeaza, nu se spiritualizeaza, nu se rationalizeaza; cinestezie profund animalica; secretiune a unui organism bolnav, dupa cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie ce nu se diferentiaza de natura putreda de toamna, de ploi si de zapada, cu care se contopeste. O astfel de dispozitie sufleteasca e prin esenta muzicala; i s-ar putea tagadui interesul, nu i se poate tagadui realitatea primara; in ea salutam poate cea dintai licarire de constiinta a materiei ce se insufleteste.
[] Bacovia inabusa verbalismul; el aplica principiul esteticii vetlainiene:

Nici nu se putea altfel: cleiul de pe copac, mucegaiul de pe zid nu pot fi retorice; poezia bacoviana e imens statica; ea nu e susceptibila de niciun fel de devenire Adaptarea formei la fond a acestei poezii este atat de desavarsita, incat indeparteaza gandul oricarei intentii artistice; mijloacele de expresie sunt atat de simple si de naturale, incat par crescute din obiect. In fond, exista totusi un instinct artistic, care stie alege nota justa. []
„Materia care plange, golul „istoric, organizarea intregii impresii prin amanunte ne arata in Bacovia si o intentie si o putinta de realizare constienta.
E. LOVINESCU, Poezia noua, in Critice, Editura Ancora, Bucuresti, 1923; reprodus in E. Lovinescu, Opere, voi. IX, editie ingrijita de Maria Simionescu si Alexandru Georgc, note de Alexandru George, Editura Minerva, Bucuresti, 1992, pp. 320-323

Ramai uimit, contrariat si devastat de o sterila disperare privind la acest om si la aceasta opera - un om care a gatuit o poezie, de ii poti abia auzi plansetele si intelege balbairile, o opera care, evident, a distrus un om.
G. Bacovia a trait intr-o singuratate dezolanta, din care si-a alimentat obsesiile si visele-i monotone, si niciun om, nicio activitate n-au izbutit sa-l inroleze in batalioanele zgomotoase, entuziaste si creatoare ale vietii sociale.
Bacovia a trait ca intr-o legenda, si acest basm de melancolie provinciala a contribuit cat intreaga lui opera poetica la infiriparea acelei atmosfere bacoviene, atat de caracteristica incat a influentat o seama de poeti mult mai bine inzestrati decat poetul de la care purced.
Bacovia a ramas un anarhic, un temperament din confuziile triste ale caruia n-a izbutit sa-l scoata nimeni, incapabil sa faca altceva decat sa-si rumege viziunile deprimante ale mintii lui imbatate de toate otravurile melancoliei. Incompetent in altceva decat in poezie, poetul a trait numai pentru poezia lui, careia, penrru a nu o pierde, i-a daruit si trupul cu propria-i poezie, si mintea cu marea-i luciditate. Singur, ametit de o mahnire fara leac, pe o ulita pustie de provincie, in ploaia marunta de toamna sau in vartejul neauzit al fulgilor de omat care-nmormanteaza in giulgiuri de tacere eterna.
Legenda bacoviana a si creat contrastul necesar caracterizarii psihologice a Iui Bacovia, marele, esentialul, neegalatul provincial al poeziei romanesti: a amintit de intaia seara cand poetul, scoborat in capitala, s-a oprit in fata vitrinelor luxoase si a privit cu nostalgia singuraticului Ia pantofii de matase si de aur, spre a murmura: Lunecau baletistele albe pe care, desigur, nu Ie-a vazut niciodata.

In afara de calitatea, adica de vigoarea si originalitatea elementelor sufletesti care definesc poezia lui G. Bacovia, izbeste simplitatea. []
Obsesia mortii insa, cu variantele ei usor de demascat, domina fondul sufletesc si poetic al Iui Bacovia. Acest simtamant a dictat poetului strofele cele mai emotionante, prin grauntele de luciditate care scapara tragic in cenusiul unei nopti pustii.
F. ADERCA, „Un poet al nebuniei. G. Bacovia: Poezii, in Adevarul, an. XLII, nr. 13959, 4 iulie 1929; reprodus in F. Aderca, Contribulii critice, voi. II, editie, prefata si note de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucuresti, 1983, pp. 167-l68.

Lirica lui G. Bacovia a avut darul sa lase o dara grea asupra poeziei de dupa razboi. In vremea cand simbolismul era acaparat de sonoritatea facila si de stralucirile false ale lui Ion Minulescu, pe atunci foarte tanarul poet Ion Pillat strangea in volumul Plumb (1916) versurile profund originale bacoviene. Mai deloc citit sau numai de poeti, volumul sortit unei strabateri incete, subterane, avea sa se infiltreze in sensibilitatea generatiei urmatoare, pana la saturatie. G. Bacovia aducea o nota noua lirismului de acum douazeci de ani. O nota elementara, de dezagregare sufleteasca, de descompunere, impusa simplu, fireste, cu un caracter de fatalitate. Poemele bacoviene, scurte, statice, descriptive, fata mijloace plastice deosebite, operau asupra poetilor prin obsesie, adica ele creau o atmosfera sugestiva, de o putere neobisnuita. Bacovia canta pe o coarda unica un cantec simplu de jale, a anotimpului, a intemperiei, a monotoniei provinciale, a marasmului prevestitor de moarte, cantec monocord, care, descompus artistic in notele componente, poate nu rezista, dar care luat ca atare, cu o consimtita pasivitate, isca stari sufletesti echivalente [].
Toamna, ploaia, moartea simt aspecte surori ale descompunerii, care revin in poezia Iui ca niste constante ale determinismului cosmic. [] Poezia lui Bacovia e in raspar cu civilizatia, o intoarcere la vegetativ, si mai departe, in raspar cu sensul ideal si spiritual al poeziei, care e ascensiune spre constiinta si azur, un regres spre originile confuze ale vietii []
Toate drumurile lui Bacovia duc spre aceste asa de bine formulate „chemari de disparitie. []
Bacovia e socotit indeobste ca poetul deznadejdilor provinciale - si e drept, cadrul targului invaluit in saracie, cu gradina publica, abator, cazarma, panorama, cafenea, cinematograf, cu geamurile iubitei (din recuzita romantica), e usor identificabil. Cu toate astea, a-l intarcui in zarile stramte ale Bacaului sau, caruia poetul i-a adoptat numele, invedera scurtimea de vedere. Ca la toti adevaratii poeti, realitatea e depasita si ridicata la semnificatii generale. []
Dar se mai poate vorbi de un Bacovia al provinciei cand majoritatea poemelor - si ne referim mai ales la Plumb - se inalta peste amanuntele locale, ca sa smulga universului, din alternanta periodica a anotimpurilor, sensul final al mortii? Fireste ca nu. De altfel, nu vom cadea in pacatul unei ieftine idealizari a poetului. Trebuie precizat ca Bacovia c un poet elementar, dar cu mentionarea puterii sale primitive de sugestie, cu totul exceptionala.
Din demontarea mecanismului reactiunilor sale, reiese limpede un lucru. Desi nimic nu e deliberat logic in poezia sa, sentimentele au o impresionanta logica fireasca, interna, implicita. Spre deosebire de filiera clasica a pesimistilor nostri: Grigorc Alexandrescu, Eminescu si epigonii lor, care si-au desfasurat un mosor constient de sentimente si idei, Bacovia epoetul subconstientului, al impresiilor organice, formulate printr-o vointa obscura. Asa se explica influenta sa insemnata asupra generatiei postbelice, care a recunoscut intr-insul nu un sef de scoala, un teoretician, ci un precursor prestigios prin divinatie, prin instinct. Cum ar putea confunda cineva absorbtia pasiva in anorganic, scufundarea in materie, reintegrarea neantului, cu teoria, total absenta la Bacovia, fie ea tehnica, fie de substanta poetica? Bacovia nu propune un ideal de arta sau un ideal etic; el este cel ce este, identic cu sine si neasemanator cu nimeni si, fara a chema pe cineva dupa sine, a modificat sensibilitatea contemporana prin simplul fapt al existentei sale.
Serban CIOCULESCU, „G. Bacovia: Poezii', in Adevarul, XLVIII, 15 492, 23 aprilie 1934; reprodus in Serban Cioculescu, Aspecte literare contemporane [1942], editia a Ii-a, Editura Minerva, Bucuresti, 1972, pp. 136-l40

Lirica bacoviana afirmata cu volumul Plumb, in 1916, trece simbolismul autohton din suprafata in adancime: daca muzica nu este principiul ei generator, de data asta elocventa isi frange iremediabil gatul. O acuta notatie a senzatiilor de moarte, de descompunere, de plictis organic, de degradare a materiei si dezaxare a eului, in reactiile lui cinestezice, invadeaza in opera noului poet, afirmat cu o violenta crispata, eliptica, daca nu sintactica, in juxtapunerea notatiilor. Poezia d-lui Bacovia descinde din zona de jos a universului poesc si baudelairean si din Rollinat.
Boema bacoviana e tragica; fata de minulescianism, care e migratoriu, eul bacovian este-nfipt pe loc, ca un pom, ca o piatra. Zarile lui morale se cuprind intre cazarma, carciuma, cafeneaua sordida, parcul orasului provincial, balciuri, iar peisagiul familiar sunt ploaia, ninsoarea, noroiul; o cangrena a universului ii otraveste si-i roade fiinta, o solitudine maniacala il impinge la un solilocviu pe muchie de cutit, intre luciditate si dementa; ca si pe marii romantici, amorul si moartea il obsedeaza, dar fara patetism retoric, fara elanuri zgomotoase spre fericire si fara filozofare grandilocventa. Instincte vitale il rod totusi ca o maladie unica, il urmaresc, in imagini macabre si-n voluptati istovitoare. Dintr-o minus-vitalitate notorie, universul liric bacovian se hraneste cu lacomie, ca sa zicem astfel, extragand una dintre cele mai tari arme poetice din cate cunoaste simbolismul nostru; as spune chiar ca filtreaza esenta cea mai concentrata, amestec de fetid si mosc, de durere si placere, indistinct ingemanate. Eul bacovian rasuceste un tragic, un obsedant scancet, suferinta se clatina intr-o scmisomnolenta in care instinctul vital alterat poseda nu stiu ce incordata luciditate; materia in dezagregare are un fel de constiinta de sine, vizibila in insusi propriul ci proces de dezato-mizare; ea umple toata constiinta reflexiva a poetului, manifestata printr-o atenta notatie. Oricata simplitate si stangacie verbala dovedeste lirica bacoviana, acestea sunt si semnele neindoioase ale luciditatii lui artistice; constiinta umana se prabuseste in reactii fiziologice, dizlocate, fara nicio putinta de a se ridica pe un plan egal sau analog, dar numai o inteligenta artistica o poate surprinde in insesi confuzele ei dezagregari. Fara aceasta constiinta artistica incordata, poetul n-ar fi putut exprima psihologia lui singulara; arta s-ar fi redus atunci la un fel de alfabet Morse, cuvantul fiind inlocuit cu semne conventionale. Altminttri, acel scancet de care vorbeam ar fi neexpresiv, ramanand la interjectie. Fireste, arta cuvantului bacovian nu este abundenta, ci acumuleaza notatii, creand o atmosfera; de aceea s-a spus in nenumarate parti, si am mai spus-o si noi, ca volumele de versuri ale d-lui Bacovia formeaza un singur poem, alcatuit prin aglutinare. Am putea spune, fara nicio intentie de paradox, ca poetul orbecaie lucid prin universul sau moral dezintegrat, facandu-ne sensibila tocmai aceasta dezintegrare. [-]
[] d. Bacovia este direct antologic, inteligenta sa artistica e vadita si prospetimea e aceeasi ca si acum doua decenii, cand a aparut in lirica noastra moderna; astazi locul sau este in prima linie a valorilor contemporane si, la antipodul minulescian ismului, prin simplitate si lipsa de retorism, reprezinta o realizare certa a simbolismului.
Universul sau liric este de neconfundat, si insesi mijloacele sale de expresie sunt nealineabile.
Pompiliu CONSTANTINESCU, „G. Bacovia: Opere; reprodus in Pompiliu Constantincscu, Scrieri, voi. 1, editie ingrijita de Constanta Constantinescu, prefata de Victor Felea, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1967, pp. 156-l63

Poezia lui G. V.-Bacovia a fost socotita, in chip curios, ca lipsita de orice artificiu poetic, ca o poezie simpla, fara mestesug (E. Lovinescu, A. Maniu). Si tocmai artificiul te izbeste si-i formeaza definitiv valoarea. []
Din modelele franceze, Bacovia si-a facut, lucrul este evident, o existenta proprie, sustinuta de un sentimentalism fundamental si in genere de capacitatea de a trai personal toate aspectele imprumutate. Asocierea ninsoarei grandioase in caderea ei molcoma cu miscarea alburie a imaginilor pe ecranele de cinematograf ar fi singura o dovada de acuitatea simturilor. Poezia bacoviana provoaca incertitudini, trezind aci entuziasme, aci o fireasca rezerva pentru manierismul ei patetic. In acest manierism sta in parte si savoarea ei fragila. Exista la Bacovia un satanism (cu punctul de plecare in Rollinat, dar si in Edgar Poe), care e un stil al pateticului, un romantism al lugubrului, compus ca o conventie literara, odata pentru totdeauna. E ceva asemanator cu senzationalul romanului foileton care trezeste atata placere intelectualului tocmai prin gratuitatea psihologiei, sociologiei si naturii sale. Poetul are o poza, pe care si-o mentine puerila ca orice mecanism si deci de un secret umor. E foarte probabil ca si el crede in poza, ceea ce e o ingenuitate, folositoare insa procesului de sugestie. Toata problema estetica sta in putinta acestei conventii de a simboliza in chip de neuitat, ca o viziune stranie, momentele de mare sinceritate, ceea ce se si intampla uneori. Poetul este deci nu un simplu liric, ci un ilustrator al propriei sale lumi, un creator de contururi si gesturi proprii.
G. CALINESCU, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent [ 1941 ], editia a H-a, revazuta si adaugita, editie si prefata de Al. Piru, Editura Minerva. Bucuresti, 1985, p. 708

Care e timbrul intim, sunetul fundamental, desprins de toate armonicele superioare, al poeziei lui Bacovia e greu de spus. Se observa intai la el o nostalgie surda si incurabila, o tanjire, de care suferea Eminescu si care e a moldovenilor in general; un sentimentalism putin desuet de provincial, care pune o surdina pe suferinta patetica a poetului. Coarda lui cea mai lunga e sentimentalismul, si poetul devine foarte usor nostalgic din cauza mediocritatii monotone a mediului. []
Dar si din astfel de imagini ale tristetii provinciale, Bacovia isi face in curand o atmosfera proprie, intemeiata nu pur si simplu pe sentimentalism, ca Demostene Botez (acesta mult mai influentat de Rodenbach), dar pe o dezorganizare sufleteasca. Melancolia devine deznadejde, plictisul suferinta. Pe langa el, Moreas, Rodenbach par senini, emotiile sumbre ale lui Rollinat cu mult mai putin impresionante1. []

Chestiunea „modelelor lui Bacovia este astazi desueta. Poetul, de altfel, si-a declarat intaiul inclinatiile (Vremea, XV, nr. 101, 1943): „Persistenta intr-o culoare am deprins-o de la decadentii francezi. De altfel, una din obsesiile mele a alcatuit-o simbolismul decadent. Prin 1898-l903 m-au preocupat adanc Verlaine, Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moreas, pe care i-am cunoscut in colectia Les hommes d'aujourd'hui „Carte de capatai: Les Ne'vroses de Rollinat. Dar e tot atat de adevarat ca, luand motive din toti, Bacovia nu seamana cu niciunul. „Les pianos, les pianos, dans les quartiers aises ale lui Laforgue devin „clavirele ce „plang in oras, fetele de pensioane ale aceluiasi, tinute inchise in vederea maritisului, devin „histerizatele fecioare pale ale lui Bacovia, lupanarele lui Rollinat, „carciumi umede, murdare, atmosfera intreaga a marelui oras devine pana la urma atmosfera de periferie provinciala, plina de gloduri si de umezeala, cu casc negre in daramare ca in Mahalaua Dracului de Luchian, cu tanguitoare caterinci si fanfara militara, cu elevi galbeni si ftizie. Exista o lume a lui Bacovia, care rranscendc elementele care o compun. Fiecare element in parte se poate analiza (putine sunt

Omul care s-a coborat in Infern, si caruia intunericul i-a ars ochii, nu poate fi un desperat oarecare. Cantarea lui e obsesiva, monotona, dar uneori auzim adevarate strigate de teroare. Vocea se umple de un plans sfasietor, ce urca din strafundurile fiintei si incearca sa se articuleze. Copacii isi plang frunzele, caterincile se tanguie, toamna „in mii de fluiere canta o durere ce nu poate fi atribuita decat intregului univers. in cea mai adanca imagine prin care Bacovia si-a oglindit sumbra deznadejde, rasuna un planset universal, materia plange. []
Se pune, in sfarsit, in legatura cu poezia lui Bacovia, o chestiune: aceea de a sti daca ea este expresia unei spontaneitati absolute sau, dimpotriva, triumful unui stil.
S-au afirmat, se stie, amandoua pozitiile si, ce e mai curios, verificabila fiecare in parte de o poezie numai aparent simpla. Autorul insusi face dificultati: „Nu am niciun crez poetic - declara el lui I. Valerian in 1927 (Viata literara, nr. 53,1927). Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru ca-mi place aceasta indeletnicire. Traind izolat, neputand comunica prea mult cu oamenii, stau de vorba cu mine insumi, fac muzica si, cand gandesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai tarziu. Nu-i vina mea daca aceste simple notite sunt in forma de versuri si cateodata par vaete. Nu sunt decat pentru mine. Ca, dupa doi ani, intr-un alt interviu (ibidem, nr. 107, 1929), sa dezvolte un adevarat program poetic: „Pictorul - explica acum Bacovia - intrebuinteaza in mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le tedau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum in urma m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdii [] in plumb vad culoarea galbena. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu ii convine aceasta culoare. Dupa violet si alb, am evoluat spre galben [] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben. []
G. Bacovia este, ca mai toti contemporanii sai, un eminescian. Dar pesimismul, melancolia lui Eminescu au devenit la el, in lipsa unui suport, spaima aproape biologica de farmarea timpului si a materiei. []

Insa Bacovia nu ramane ca [] Eminescu la expresia directa a destramarii launtrice. Poezia lui nu e numai „produs organic al unei sensibilitati maladive, „lipsita de retorica si de pateric (Pompiliu Constantinescu).

Bacovia isi compune, ca Macedonski, o masca, isi face din suferinta un stil, o conventie, care e manierismul decadent. Poetul se joaca pe sine, ca si Minulescu, dar nu spre a se disimula, ci spre a se exprima. Transcrisa pur si simplu, ca intr-un jurnal intim, suferinta lui ar fi mai degraba incoerenta. Ea are nevoie, spre a fi ceea ce e, de o „interpretare, nu oricum, dar de una plina de gravitate si de patetism. Bacovianismul e o haina de teatru, o poza patetica a nebuniei. Poza nu inseamna nesinceritate: nu c vorba de un raport intre autor ca persoana reala si poet, pentru ca noi avem in vedere numai pe poet. Dar recitind pe Bacovia, nu ascultam spovedania unui disperat, ci luam parte la o punere in scena, poetul desprinzandu-se pe fondul universului caruia i-a dat viata ca un personaj. Pe scurt: Bacovia este in poezie bacovian. Opera, odata ce-si naste creatorul, il impune insului biografic: tulburator e ca, voind intr-un rand sa scrie un roman autobiografic, poetul trece masca asupra eroului sau, care nu mai e Bacovia, ci bacovian.
Nicolae MANOLESCU, Lecturi infidele. Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1966, pp. 74-86

A scrie despre Bacovia inseamna a scrie despre durere, modestie, injustitie, complexe si obsesii. []
Pe terenul destinelor dereglate, in abandon sub vanturi contrariante, implacabile, Bacovia isi incurca identitatile si le incurca si pe ale altora servind deruta ori disperarea. Atunci gandul sinuciderii apare ca de la sine, desi in retortele subconstientului el cunoscuse o indelunga gestatie, un misterios proces de crestere. Absurdul, din care ia fiinta, nu e nici el chiar haos pur, semintele sale fabrica intr-adevar otrava, dezordine, perplexitate, insa tot seminte sunt si tot le fabrica [] Trairea in absurd poate sa ramana agonic continua, sa evolueze in spectacol ridicol, sa se suspende, sa cunoasca regresiuni, sa conduca la fobii grave ori la sinucideri. Dar filiera prin care ea duce la sinucidere reclama timp (fenomenele se coc in timp, ca fructele) si nu exclude un fel de vocatie, ca pentru orice act uman sau iesire din umanitate. O atare concluzie, concluzia de a te sinucide, nu este instantanee, nu se produce electric. [] Caci o parte macar a intelesului lipseste chiar celui ce a imbratisat gestul, adica in primul rand lui.
In foarte comentata sa carte despre Edgar Poe, relevand ce mult ajuta materia „la determinarea destinului uman, eseista franceza Marie Bonaparte scrie: „Genul de moarte ales de oameni, fie in realitate pentru ei insisi prin sinucidere, sau in fictiune penrru eroul lor, nu este de fapt niciodata dictat de hazard, ci, in fiecare caz, strans determinat din punct de vedere psihic. Iar Gaston Bachelard intareste spusele ei, referindu-se la moartea eroilor in operele de fictiune: „Sinuciderea in literatura se pregateste [] ca un lung destin intim. Aceasta e, din punct de vedere literar, moartea cea mai pregatita, mai totala.

Bacovia aude glasul tentant al gandului:
Stau si moina cade, apa, glod
Sa nu mai stiu nimic, ar fi un singur mod.
Iata insa ca el foloseste aici abia conditionalul, modul ezitarii, al dezideratelor, al nostalgiei si retractilitatii eventuale: ar fi. Nu spune: este. Sau va folosi alteori, interogatia si indoiala [] Cand ici in primire balanta sansei si a nesansei, a succesului si a esecului, a bugetului de rezerve si a risipei de buget energetic si cand cugeti asupra talerelor, a jocului de talere, atunci - de prea bruta luciditate - tulburarea urca pana la maladie. []
Bacovia era suferind. El centraliza frisoane de intoleranta la durere si la non-sens. Acestea se acumulasera. Retrageau din el initiativa si participarea, il sorteau vidului care se dilata, oscilatiilor care se complica, macina si intervin agasant, care abuzeaza de subiectii lor. incepuse a trai in moarte, intr-un sfarsit continuu. intr-o inchizitie care nu-si executa victimele, insa le transforma in ulcere vesnice, in chin. Chinul anularii noimelor. Al nasterii golului, produs tara intrerupere, asediind si degradand. O autoinchizitie. Commencer apenser - remarca A. Camus - cest commencer d'etre mini.

Dar bineinteles
Totusi, ai alta alternativa?
Care?

Zeii nu mai sunt, gandirea a ramas. Si este cu tine. Ca destinul, odinioara. E destin. „Poezie sau destin - spune Bacovia. Insa poezia-i gandire, altminteri - fara - ce-ar fi ea? Ce ar mai fi?
Or, cu Bacovia, nu doar ca se petrecuse procesul inceputului (si de reflexiuni si de eroziuni), insa devotiunea in exercitiul amandurora mersese pana la resorturile gandului care se gandeste pe sine pana la un ccrebralism care oglindindu-se in el se sfasie pe cat se adanceste si-si distruge propriile suveranitati pe masura ce expecteaza mai sinuoase zone de inchietudine, mai pline de asperitati contradictii intre aripile sale si picioarele realitatii. Noduroasele picioare ale realitatii fara de care nimic n-ar merge. Logica atunci, ea insasi minata, se descompune, isi contesta ralierile, ajunge in conflict cu sinesi. Abuzul de logica poate - uneori - conduce astfel, la blocarea logicii, la sentimentul de limita si de substituire a ei, la frustrarea de sens a ratiunii si disfunctia supapelor acesteia, la o derapare. E momentul de fisura, inca nefotografiat cu precizie pana azi de catre nimeni la nimeni. Prin el se insinueaza absurdul, spectrul lucrurilor in eroziune si in insecuritate, fluida silueta a panicii, difuziunea lipsei de incredere in sine, antagonismul macerator intre act si enunt. []

Senzatia de tarziu, de iminenta sosire a clipei de unde orice este ireversibil, teama de iremediabil, de termen al scadentei care se apropie ori se poate apropia, l-a urmarit fara incetare. De-atatea ori in poezia bacoviana e tarziu, violenta si puterea de soc a marii simplitati, care precede atat in viata, cat si in arta incarcarile inutile, epitetologia, metaforita, sofisticatele genuri. Si tocmai fiindca la precede si in arta si in viata, tocmai prin anterioritate si prin aceea ca i s-au verificat intre timp forta, radiatiile, soliditatea, se va explica intotdeauna de ce tocmai ea, simplitatea, si de ce tocmai artificiul aparentei lipse de artificiu intaresc durata poeziei bacoviene [_}.
Ion CARAION, Bacovia. Sfarsitul continuu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977, pp. 149-l56

A scrie despre Bacovia: aproape de neconceput aflandu-te intr-o stare psihofizica satisfacatoare, inu-o forma buna; nici intr-una de plina „inspiratie, cu idei si cuvinte fericite ce-ti vin, ca altadata, cu usurinta, in zbor. Vei scrie cu siguranta ceva limpede si fals, frumos articulat si fara autentic report cu obiectul. Marii critici de acum jumatate de veac n-au stiut sa evite inadecvarea. A scrie despre Bacovia nu bine, ci relativ exact, asta pretinde o anumita imputinare a talentului critic, o slabire voita, daca altfel nu se poate, a dispozitiei vitale, a fericirii de a fi si de a scrie si, nu in ultimul rand, o chinuitoare acceptare a contradictiei, a contrazicerii. Sa spui, de pilda, intr-o fraza cie o natura subred-depresiva si in cea imediat urmatoare, sau ceva mai incolo, ca e o natura puternica, dominatoare. Ca are geniu, dar mult talent, nu. Sau ca e nefericit si isi resimte cu voluptate nefericirea, nevoind in ruptul capului sa fie altfel.
Exista o stangacie bacoviana, o sincera incapacitate, un refuz al articularii depline. Intuitia geniala de a aseza o strofa „slaba langa doua versuri „bune, o platitudine „jalnica langa o formulare de efigie. Fata de alti mari poeti, Bacovia face figura de diletant, de amator lipsit de perfect mestesug; insa, in realitate, el stie mai bine decat ei cum se face, nu numai cum se simte poezia. „U est l'amateur derisoire au milieu des professionels (Claudel despre Verlaine). Amatorismul sau este forma, uneori suprema, a profesionalitatii literare. Cum altfel ar scrie: „Si tare-i tarziu,/ Si n-am mai murit sau „Trist cu-o pana matur vatra, solitar sau „Tot tresarind, tot asteptand sau uimitorul vers „Si cad, si recad, si nu mai tac din gura? Crezi ca stii ce este poezia si constati ca te-ai cam inselat: „Ma gandesc pentru niste bani. N-ai fi crezut, stiind ce este poezia, ca vei accepta vreodata, zguduit, un astfel de vers. []
Pentru a indeparta cliseele interpretative, usor venind sub condei cand este vorba de un poet ca Bacovia, primejdios de expresiv in „originalitatea sa, trebuie riscate presupunerile. []
Lui Bacovia i-a placut, cum se zice, situatia de poet, i-a placut sa fie Poetul familiei (de negustori) Vasiliu, al liceului, in fine Poetul urbei, asta ca un fel de incununare. Nu si-a dat seama, de la inceput, ce il asteapta; s-a acomodat unei imprejurari atragatoare, s-a rasfatat in ea. Si, doamne, ce a urmat, cat a trebuit sa plateasca pentru aceasta usurateca, pripita decizie! Citise, elev fiind, versurile timpului, poezia in circulatie si facuse, mai bine, mai rau, ca altii, incepuse sa scrie cum cereau stilul si maniera, buna maniera a epocii. Urmase maniera nu cu prea mare succes, fara prea mare talent de imitator. Si de aici a pornit totul, de la aceasta insuficienta pricepere, in golul iscat de situatia unui intarziat, a epigonului eminescian-simbolist, un punct doar a inceput sa se miste altfel'si sa determine o noua, neincercata inca traiectorie. Daca ar fi izbutit sa fie ceea ce isi propunea, ar fi ramas pana la batranete poetul urbei, dar din fericire n-a izbutit, a ratat incercarea si a devenit Bacovia. In mecanismele, care nu functionau cum trebuie, s-a ivit o dereglare si acestei dereglari, care e un refuz mai mult sau mai putin al realizarii perfect mediocre, se poate spune ca-i datoram totul, cu ea incepe - abia incepe - Bacovia. [..,]
Sa nu cautam cu excesiva seriozitate poezia lui Bacovia in imprejurarile biografiei sale, la etajele imediat vizibile. Desi, mai mult decat la oricare alt poet, vointa acestei identificari se justifica! Viata lui Bacovia este nu „infernala [] Viata ii este mai curand modesta, stearsa, lipsita de evenimente; nu e „teribila. Uimitor nu e faptul ca poetul nu capituleaza in fata vicisitudinilor, uimitor e faptul ca nu capituleaza, nu-si schimba firea, in fata micilor (si a mai marilor) „succese, imprejurari favorabile, recunoasteri. Caci au fost si din acestea, iar poetul nu s-a tulburat, nu s-a imbunat, nu s-a induiosat de ele. A trait si a scris ca si cum nu i s-ar fi intamplat nimic din toate acestea, rezistand nu numai umilirilor, privatiunilor etc, dar si relativelor impliniri in planul vietii.
Atat de tare e fibra precarului personaj! intr-o vreme cand atatea bronzuri s-au fisurat, atatea naturi eminamente tari, atatea temperamente viguroase si voluntare si-au vadit intr-un fel sau alrul flexibilitatea, Bacovia este de la saptesprezece ani si ramane pana la saprezeci si sase - inflexibil, ireductibil, neinduplecat - Bacovia si „numai Bacovia. „Bietul Bacovia? Nu chiar, mi prea.
Bacovia este ceea ce ramane dupa ce, printr-o alchimie a transmutatiilor si a eliminarilor succesive, prisosurile s-au rerras. Bacovia poate fi mai bine definit prin ceea ce lipseste din formula sa. Lipseste, de pilda, surplusul de personalitate la care nu renunta atatia alti scriitori de prima insemnatate literara, lipseste acea dilatare a proiectului (odata proiectul propriu descoperit), acea excesiva preocupare in administrarea domeniului artistic personal, lipseste vointa de constructie si perfectionare care face pe altii sa nu mai deosebeasca prea bine intre necesitatea imperioasa si profesionala grija de a se exprima. Lipseste morga de „mare scriitor, aerul de „importanta, de respectabilitate, mandra afirmare si aparare a dreprurilor, intreaga tipica strategie a scriitorului constient de valoarea sa in aceasta lume silita la recunostinta, chiar cand recunostinta, pretuirea etc. sunt deplin meritate. Lipsesc cam toate atributele situatiei de scriitor, si pentru ca toate lipsesc, se distinge limpede numai pura esenta, o inalterabila esenta: Bacovia.
Lucian RAICU, Calea de acces. Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1982. pp. 7-8,37-41.

O repetitie fara a repeta nimic, fara a cadea in monotonie. Strunire a unei singure coarde, care pe masura ce vibreaza este stransa de pe instrumen-rul suflet si facuta ghem, in asa fel incat nicio atingere nu mai e aceeasi, ci suna doar neschimbata aceeasi struna-vers in continuare. Ploua cu plumb, pocnesc sicrie de plumb, penele sunt plumb - totul e apasator la Bacovia: o senzatie de strivire universala. Ca forta a obsesiei poate fi comparat cu Kafka, unde fiecare fraza e o insinuare a macabrului. O sensibilitate descumpanita si care se descopera in continuare, ca si cand s-ar preda unui inamic invizibil, implacabil, ce gatuie, de departe, din cer. Paradoxal, la poetul roman nu-i vorba de nicio lamentatie. El nu plange: ofteaza fara sa-l doara ceva, ofteaza alb, ofteaza negru, i s-a intamplat un necaz omenirii, mai demult sau mai incoace, nici el nu stie, si-i vine asa sa traga aer in piept si sa scrie. Poeziile sale sunt scurte, versurile taiate prea scurt, si nici nu s-ar putea altfel. Bacovia nu construieste un poem, nu lucreaza asupra cuvantului ani in sir, el emana versurile - poemele sale sunt un triunghi de cocori, mai bine zis tipetele acestui triunghi, triunghi dispus mereu in aceeasi directie, intepand, zgariind, sudul
Orice vers al lui Bacovia trece prin urechile acului. [] Cu doua versuri si-un cuvant, mai mult inganat, mai mult ghicit, Bacovia se asaza in centrul poeziei mari, fara sa vrea poate, fara sa stie, oricum fara sa-l intereseze aceasta. Citindu-i trei poezii, il termini. Dar acesrc trei poezii pot fi alese mereu altele, triunghiul de care vorbeam ramanand acelasi, numai ca miscat mai incolo pe o linie ideala. „Trec corbii - ah, corbii/ Poetului Tradem/ Si curg pe-nnoptat/ Pe-un cer inghetai Precursorul roman e Traian Demetrescu, si trimiteri se pot face, si s-au facut, la Poc, Baudelaire, Verlaine, Rollinat. Ca sa nu-i insiram decat pe cei numiti de el. insa Bacovia isi are simbolismul propriu, o scoala intreaga cu precursori, pe care si-i inventeaza si cu imitatori; scoala lichidata in fasa, sigiland la sfarsit srupul creatiei sale cu ceara, etans. Ramane singur, unicat. Cei care, dupa el, au incercat versul convulsiv s-au dovedit autori de facatura.

Bacovia inventeaza si o bucolica intoarsa, gri, un pastel al abatorului, al macabrului, gospodar ca Alecsandri, dar care sta inchis in casa, ca in sicriu, si hohoteste in „hi si „ha. Extenuat de liceu („Liceu - cimitir/ Al tineretii mele), studiile sunt pe cont propriu, frecventeaza scoala inalta a unor obsesii. Doua sau trei. Se invarteste in rotogolul, copca lor, cu caietul cu scantei galbene la subsioara, cinstit si modest, naiv ca un ucenic si genial fara portofoliu. „Si-aud tusind o tuse-n sec, amara/ Prin ziduri vechi ce stau in daramare!1 Citite separat, poeziile pot parea sarace, citite laolalta, ajung, prin reluarea ritmica a acelorasi stari, la un vuiet straniu, mare, de avalansa. Bacovia incepe cu „Dormeau adanc sicriile de plumb in 1916 si termina cu „Dormeau adanc sicriile de plumb in 1954. E mai mult decat un poet cardinal, e un savant: descopera in acelasi an, 1916, bacovianismul, acele particole de tristete de margine de galaxie, de provincie de stea, pe care toti le avem in noi; pluteau in aer, dar nimeni nu reusise sa puna degetul pe ele sa le arate, halucinant.
Marin SORESCU, Bacovianul Bacovia, in Usor cu pianul pe scari. Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985, pp. 36l-362

Se poate spune si despre Bacovia ceea ce Sartre spunea despre Baudelaire: n-a avut biografia pe care opera lui o merita, dar in alt sens decat in cazul poetului Florilor raului. Bacovia n-are propriu-zis biografie sau, mai bine zis, biografia lui este lipsita de mari evenimente publice. E greu de aceea sa-i gasesti loc intr-o tipologie a geniului, daca admitem ca, fiind inclasabil, geniul artistic poate aveao tipologie. Bacovia n-a fugit de acasa in adolescenta pentru a cutreiera lumea, n-a avut conflicte cu tatal sau, cinstit comersant din Bacau, nu sunt, apoi, semne ca a cunoscut mari iubiri devastatoare, n-a incercat sa-si faca o cariera politica si, la drept vorbind, n-a fost ispitit nici de cariera intelectuala (in avocatura, de pilda, unde a capatat cu chiu cu vai, la 31 de ani, o diploma), in fine, odata insurat cu o admiratoare, ea insasi poeta, Bacovia s-a instalat in mediocritatea unei vieti dominate de boala si de mizeria micilor slujbe pierdute Pe scurt: o biografie care nu are nimic de-a face cu agitatia, demon ia, spectacolul vietii poetilor din clasa decadentilor, luati ca model liric de discretul poet bacauan. Primul paradox.
Al doilea tine de chiar cronologia operei sale. Bacovia si-a scris, dupa propria marturisire, cele mai multe si, indiscutabil, cele mai bune poeme pana in 1903. Cu alte vorbe, pana la varsta de 22 de ani. Plumb si Scantei galbene, cele mai bune carti ale sale, aduna in esenta poeme din aceasta faza (sfarsit de adolescenta, inceputul tineretii propriu-zise). Ceea ce Bacovia a scris ulterior nu mai atinge aceeasi concentratie si expresivitate lirica. Asadar: un caz de precocitate aproape rimbaldiana, in contrast, reiau ideea dinainte, cu biografia anti-rimbaldiana, lipsita de orice nota aventuroasa a poetului roman. Al doilea paradox bacovian

Al treilea se refera la receptarea poeziei sale in epoca si, mai tarziu, dupa disparitia poetului (1957). E limpede, pentru cine cerceteaza dosarul operei, ca Bacovia n-a starnit marc entuziasm printre criticii vremii. [] in momentul in care prima generatie posdovinesciana incepe sa se afirme, modelul pentru care ea lupta este, negresit, Arghezi. Vin, apoi, la rand Blaga si Barbu, fiecare cu dificultatile lui de receptare. Bacovia este, in constiinta criticii tinere, un poet de dinainte de razboi, si, cronologic vorbind, asa si este. Energiile criticii merg, atunci, in alta directie. Batalia pentru Arghezi, de pilda, sau lupta pentru schimbarea modelelor epice acapareaza spiritul critic romanesc. Bacovia este aproape uitat si, cand este redescoperit, el are de intampinat geniul productiv al lui Arghezi sau poezia conceptualizanta si ermetica a lui Barbu. []
De abia tinerii poeti din anii '60 (Nichita Stanescu, Adrian Paunescu, Ileana Malancioiu etc.) descopera in monotonul, repetitivul autor al Plumbului un mare creator si-l pun alaturi de Arghezi, Blaga, Barbu []
Situat in prelungirea simbolismului (ramura neagra din Nevrozele lui Rollinat), Bacovia se integreaza printr-un numar de elemente intr-o traditie spirituala si chiar o traditie provinciala romaneasca si, voit sau nu, devine un poet specific, adica un poet care exprima in chip exemplar^w//xr<» colectiva. Asa se explica faptul ci el a avut repede imitatori si a creat o scoala in lirica romaneasca. „Bacovianismul a devenit expresia unei stari de spirit (o astenie generala, un sentiment cosmic de singuratate, senzatia agresiva de gol istoric, o depresie care ia forme explozive prin acumulare lenta de „negativitati, de refuzuri si frustratii in toate planurile existentei) si, totodata, a devenit un model liric bazat pe un numar de elemente retorice si o suma, greu de socotit, de inefabile. impreuna dau acel sentiment profund pe care il da, totdeauna, marea lirica: ea apartine unei limbi si exprima o lume specifica (in cazul lui Bacovia, lumea romaneasca in formele ei intarziat arhaice, provinciale) si, in acelasi timp, sentimentul ca poemele sugereaza, in genere, singuratatea cosmica a individului, frica universala de existenta, teroarea pe care o provoaca omului vulnerabil lumea ce-l poarta [] acest aspect mi se pare esential (si unic) la Bacovia: intuitia unui univers integral ostil si sentimentul ca individul nu umbla niciodata bine prin natura lui.
Rezumand, putem spune ca, la prima vedere, Bacovia este suma a trei paradoxuri care rareori se conjuga in literatura: 1) nu are o viata pe masura operei lui, si acest fapt se intampla in pragul modernitatii romanesti, cand individul iese in fata si tinde sa-si impuna personalitatea (biografia); 2) si-a scris cele mai bune poeme la sfarsitul adolescentei si inceputul tineretii, dupa care n-am mai produs versuri esentiale (sau nu intr-o masura hotaratoare) si, oricum, nu si-a schimbat nici viziunea, nici limbajul liric; 3) receptarea critica in epoca a fost modesta, reputatia lui de mare poer i-a venit dupa moarte, odata cu afirmarea unei noi generatii literare. A trebuit, cu alte cuvinte, sa treaca nu una, ci doua-trei generatii de scriitori (de la 1902 pana in 1965) si doua razboaie mondiale pentru ca sa apara o sensibilitate favorabila acestui poet contemporan cu Arghezi si, cronologic vorbind, precursor al lui Blaga si Ion Barbu O poezie, asadar, atipica si o receptare plina de surprize.
Eugen SIMION, Introducere la George Bacovia, Opere, editie alcatuita de Mircea Colosenco, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2001, pp-V-X

A privi ca pe un fenomen degenerativ lenta dar hotarata desprindere a poeziei lui Bacovia de canoanele semanticii muzicale simboliste si a vedea un regres in efortul poetului de achizitionare a unui nou limbaj, direct si „realist, care pune accentul pe valorile topice, literale si denotative ale comunicarii estetice inseamna a nu intelege miza de o viata a scrisului sau. Intre livrescul atitudinilor artificiale, paroxistice, din primele doua volume si naturaletea biografica a discursului sau din Stante se masoara [] un drum care este al poeziei (post)moderne insasi. Un drum cu o finalitate care nu il intereseaza pe Bacovia in aspectele sale tehnice, procedurale. In cazul lui, vointa inovatiei si a experimentarii sintactice e pur si simplu un reflex al existentei care nu-si mai gaseste cuvantul. E cautat cuvantul propriu, cuvantul just, singurul in masura sa spuna ceva autentic despre experienta psihici si biologica a batranetii, despre noua lume romaneasca postbelica, despre esec, absenta sperantei, resemnare, singuratate, memorie, paralizia treptata a puterilor de semnificare si presentimentul mortii. Abia acum se poate vorbi despre o totala indistinctie intre poezie si existenta. Dar chiar si inainte, in prima parte a creatiei sale, Bacovia e un poet la fel de lipsit de biografie. Tocmai Stantele ne arata ca biografizarea poeziei nu inseamna pentru el o introducere a datelor civile imediate in text. Viata lui exterioara nu exisra. Tot ceea ce exista sunt senzatiile, perceptiile, starile de spirit, nervii, sentimentele, rationamentele.
Si toate acestea par facute sa ajunga intr-o carte. Bacovia nu-si poate concepe altfel viata, decat ca pe o secretie a conditiei sale de poet. Viata e data pentru a fi scrisa. Altfel, „oricine orice au trait, nimic nu ramane. Exista insa mai multe moduri poetice de a(-ti) descrie viata. Bacovia le descopera pe rand si strabate implacabil stratificarea lor, „gresindu-si mereu cartile, incurcand si amestecand registrele intr-o devenire atat de libera si neasteptata in raport cu datele simboliste initiale, ca ea a putut parea suspecta, neesentiala, improprie chiar. Or, tranzitivitatea poeziei bacoviene e o calitate a poeziei care se scrie azi in lume.
Gheorghe CRACIUN, Aisbergul poeziei moderne, cu un Argument al autorului; postfata de Mircea Martin, Editura Paralela 45, Pitesti, 2002, p-l94

Poezia ultimelor generatii ale veacului incheiat continua configuratia liricii de dupa 1960, dar nu fara schimbari importante. Bacovianismul se accentueaza premonitoriu la unii optzecisti precum Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Ion Tudor Iovian, Traian T. Cosovei, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ioana Craciunescu, Simion Bogdanescu, Adrian Alui Gheorghe, Petru Arustei, Daniel Corbu, Aurel Dumitrascu, Mariana Marin, basarabeanul Emilian Galaicu-Paun s.a. []
Desigur, ar trebui vazut de ce bacovianismul ajunge in prim planul modei lirice. () am invocat explicatia lui Ion Pop, unul dintre criticii avizati ai postmodernismului. () el punea abandonul modelelor Blaga si Barbu pe seama faptului ca intruchipau paradigma modernista, pe cand in scriitura bacoviana a ultimelor volume descopereau pe cel mai important precursor postmodernist. Liviu Ioan Stoiciu, de exemplu, gaseste in marturia bacoviana Scriu precum vorbesc ratiunea de a Pi a postmodernismului sau si al comilitonilor []. „Paralogismul sau (Marian Popa) poate fi o ultima „bolboroseala bacoviana []. Pe optzecisti, i-au mai a

Referate

Poeziile poetului






Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani