XXXI
Mama zice din Scriptura:
Daca doi prieteni ai,
Vrand sa dai a ta avere
Unuia, carui s-o dai?
Unul tace, altul cere;
Cest din urma-i prefacut
Da-o dar cui n-a cerut!
Eu explic cuvantul mamei:
Mama, eu te-am priceput!
Tu-mi esti draga, tu si-o fata!
Tu-mi tot ceri sa te sarut,
Ea nu-mi cere niciodata.
Si, dupa scriptura ta,
Ghici, pe cine-as saruta?
XXXIV
Era in noaptea Invierii,
Ingenuncheatului popor
I se canta legenda sfanta
A marelui Mantuitor.
Nepasator eu stam de-alaturi
Privind modernii carturari
O copilita-ngenuncheata
Ma tot privea cu ochii mari.
Vazand ca singur in picioare
Asa nepasator raman,
Mi-a zis naiv si cu mustrare:
Da ce? matale esti pagan?
A fost un fulger mititica
Si in genunchi eu am cazut
Ca un fricos in fata mortii;
Si-n clipa asta am crezut!
XXXVII
Cand vii, la palarie port
Si eu o floare;
Cand imi zambesti, in pieptu-mi mort
Rasare soare;
Nelinistit cand te astept,
Ah, cum ma doare;
Si cand nu vii, simtesc in piept
Ca viata-mi moare!
XLII
Pe Bistrita, cantand
O tanara fecioara,
In vant avand vestmantul
Si-n par vuindu-i vantul,
Cu pluta ei usoara
Trecea-n amurgul zilei
Pe Bistrita cantand.
Inchise intre stanci,
Salbaticele ape
Gemeau ca-n agonie,
Albastre de manie,
Izbindu-se sa scape
Cu vuiet si cu vaiet
Inchise intre stanci.
La carma plutei sta
Copila zambitoare:
Mireasa-i asta fata
Cu moartea cununata,
Si-n stingerea de soare
Parea un chip din basmuri
La carma plutei sta!
Privind in urma ei,
Vedeam cum dansa trece
R azand pe langa stanca
De nu venea adanca
Din ceruri noaptea rece,
Si-acum as fi acolo
Privind in urma ei!
XLIV
Tu, ulciorule de lut,
Am avut aceeasi soarte
Amandoi dintru-nceput
Eu din tine m-am nascut
Si de-a pururi dupa moarte
Iar vom fi acelasi lut!
Astazi plang si te sarut,
Ca-mi esti singurul meu bine
Si esti lut si tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
Dar o soarta-ntamplatoare
Te-a facut ulcior pe tine:
Om pe mine m-a facut;
Ah, intors era mai bine!
XLV
Toamna tarziu,
In noaptea cu luna,
Cum vajaie codru
Si geme, si suna!
Din nordul cu neguri
Un vuiet rasare,
Si vine, si creste
Mai uite, mai tare:
Iar codrul aude,
Puternicul rege
Aude prin noapte
Si bine-ntelege
Al ostilor vuiet
Din norduri pornite
El vrea sa rascoale
Puteri obosite
Si-njura si urla,
Ca-si simte pierirea.
Si galben se face,
Nu poate s-adoarma,
Nu-si afla nici pace,
Si tremura codru
Cu inima rupta
De spaima, se zbate,
Cu vantul se lupta,
Pocneste si suna
Si-si urla durerea,
Caci vantul il prinde
Si-l strange de mijloc,
Topindu-i puterea!
Si codrul se-ndoaie;
Si-l biruie vantul,
Razand, il sugruma
Si-i rupe vestmantul,
Si parul i-l smulge
Si-n vai il arunca.
Un tipat rasare
Pe deal si pe lunca:
Grabitele pasari
Cu vuiet alearga
Si norii vin stoluri
Pe-ntinderea larga,
De spaima s-ascunde
Paraul sub gheata
Si regele codru,
Din ultima viata,
Suspina vazandu-si
Pustiul, si geme,
Si cade pe spate,
Si moare cu fruntea
Pe pieptul naturii,
Si moare natura
De jalea padurii
In toamna tarziu!
