Dorobantul
Strecurati prin plumbi si sabii, dorobantii drum deschid.
Inimosi s-azv rl prin santuri si de-a valma sar pe zid.
Si era prin sant pierire si vazduhul tremura,
Iar dincolo, prin reduta, moartea cea de veci era.
Tropot de picioare multe, fum si abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum il fac prin balta cei ce-aluneca si cad.
Dar roiau mereu flacaii rasariti ca din pam nt,
Valuri ce-necau reduta, scufund ndu-se-n morm nt.
Unul singur in roirea de viteji, un dorobant,
Zabovea trudit pe-o scara, rasarit si el din sant.
Cei sositi, cu scari, in juru-i isi faceau in graba rost
Si treceau, urm ndu-i altii, iar el tot pe unde-a fost.
Apucase str ns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos si nalt.
Iat-un capitan, din ur ma, aduc nd in foc pe-ai lui,
Da de el. Cu s rg, baiete ! Ce-nt rzii de nu te sui ?
El abia-si intoarce capul. N-am putere sa ma urc.
Ma tr udesc cu st nga numai ! Bata-l Dumnezeu de turc !
Tii la s n, se vede, dreapta ! Pune dreapta ! N-o tinea.
Cum n-as pune-o, si-i sub scara ! Uite-o, stai sa calci
pe ea.
Ajut ndu-i capitanul, el se nalta-ncet, incet,
Da un chiot si se nalta, rasarind pe parapet.
Vede jos incaierarea luptatorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul rascolitelor furnici.
El inalta-n v nt chipiul, strig-un nume drag si sf nt
Si-apoi sare de pe ziduri, in reduta si-n mor m nt.
Ea era pam nt al nostru, smuls din suf letul turcesc,
Si voia si el sa moara pe pam ntul rom nesc !
Autor: George Cosbuc
Poezia Dorobantul de George Cosbuc
|
