LUNTREA
Teorbele sonore si cantecele toate
Au adormit in burgul tarziei noastre nunti;
Si in staruitorul declin, chiar tu renunti
Sa intarzii pe culmea posomorata. Poate
El doar sa mai ramana... el, somptuosul crin
Al formei care urca si se desprinde, parca.
De malul apei unde tot gandul tau se-mbarca
Indurerat, nesigur si silnic Lohengrin...
Sfielnic gand, tu nu vezi cum luntrea framantata
Si lebada grabita spre sfintele paduri
Vor sa-mplinesti porunca? Dar inca nu te-nduri
Si lasi tinutul vested al nuntii de-altadata!
Zoreste, iar pe faldul usor de hiacint
Imbraca-ntai armura, si vechea ta mandrie
Se-nalta spre uitatul regat, ce te imbie,
Statura ta turnata in luminos argint.
Vei trece... Marii codri frematatori de plangeri,
Infiorati de cate-un romantic hallali,
Isi vor bolti frunzisul; o clipa vor cocli
Si coif si scut, in jocul virilelor rasfrangeri;
Zori neasemuite, apusuri de castele
Aprinse, sub metalul curat s-or oglindi
Iar stravezia noapte va creste si rodi
Prin apele armurii rasade-ntregi de stele.
Fugarnic sfant, tu lasa ca fluviul sa te poarte...
Dar dincolo de luntrea ingusta nu privi,
Caci apa-ti va trimite si va intipari,
Intunecata, fata iubirii voastre moarte!
Autor: Ion Barbu
Poezia LUNTREA de Ion Barbu
|
