Cateva pareri

Vezi toate poeziile poetului
[1896]



Noi, romanii, suntem o lume in care, daca nu se face ori nu se gandeste prea mult, ne putem mandri ca cel putin se discuta foarte mult. Asta e frumos din parte-ne - sa lasam incolo orice modestie; caci este stiut ca din discutie rasare scanteia adevarului. Nu e vorba, adesea discutam cam pe de laturi; dar asta o facem tocmai pentru ca voim sa alimentam continuarea discutiei; daca n-am da pe de laturi, ar inceta poate discutia prea degraba: ei! atunci de unde ar mai tasni adevarul?
Asa, de exemplu, multe ilustratiuni literare au discutat vreo cinci ani cu inalta caldura asupra intrebarilor:
Arta pentru arta? sau arta cu tendenta?1?
Rezultatul aprigei lupte a fost ca fiecare dintre polemisti a ramas sa impartaseasca pana la urma opinia sa proprie. De ce? Pentru ca si atunci s-a vorbit despre toate, despre toate, afara de un singur lucru, care, dupa parerea mea, ar trebui si el pomenit macar in treacat.
Ma rog, cateva intrebari:
Au tendenta piesele lui Shakespeare? - Desigur, nu.
Dar Tacit? dar Divina Comedia"} - Ba bine ca nu.
Dar Le Tartuffe? - Mai ales.
Dar discursurile lui Demostene, si, fara sovaire as zice, toate discursurile celebre, incepand cu cele antice si ispravind cu ale d-lui FlevaM Se intelege ca au tendenta, caci nu s-ar putea orator politic fara tendenta.
PoeziHe lui Byron? - nu; ale lui Goethe? - nici atat; ale simpaticului nostru academic Anton Naum? - si mai putin. Dar ale lui Schiller, ale poetilor nostri socialisti? - desigur ca au.
Ei, asta e asta! Cui, intre aceste doua categorii de producatori intelectuali, sa acordam stima? Careia dintre acele doua feluri de produceri sa dam admiratia noastra?
Care e arta si care nu?
Daca, desi esti partizan hotarat al uneia din cele doua teorii, ti-a ramas totusi o lecuta de simtire estetica si de patrundere obiectiva, este greu sa raspunzi la aceasta intrebare. Caci, presupunand ca ti-a ramas acea o lecuta: esti antitendentionist, sa zicem - nu crez sa aprinzi focul cu Le Tartuffe si cu Divina Comedie pentru ca sa te delectezi la gura sobei cu volumul simpaticului academie d. A. Naum; sau esti tendentionist - sper, pentru d-ta, ca, in rafturile bibliotecii, alaturi de odele proletare sau novelele d-nei Sofia Nadejde, vei permite sa stea, fara nici o deosebita pretentie, si L'Ecole des femmes si As you like it, pe cari, oricat de proletar ai fi, numai sa fii catusi de putin intelectual, n-ai sa te induri sa le arunci in canal.

Daca insa nu esti partizan al vreunei porniri sectare, poti foarte usor raspunde la intrebarea de mai sus.
Care e arta si care nu din cele doua categorii de produceri, de creatiuni intelectuale? Scurt: acele cari au fost opera unui talent.

Talharii lui Schiller sunt o piesa cam prea slabuta, ca sa nu zic prea mult, nu pentru tendentele generoase si umanitare care o inspira, ci fiindca Schiller este este in Talharii un slabut dramaturg. Iar ticalosul de Falstaff, ca nu-i poti zice mai bine, secatura aceea e un monument nepieritor al mintii omenesti, nu doar ca nu profeseaza tendente generoase, ci fiindca e copilul lui Shakespeare, care era un tata zdravan.
Ei! vezi, asta este lucrul pe care n-ar trebui sa-l uitam niciodata cand vorbim despre produceri intelectuale: ta-len-tul, si tocmai de el nu pomenim niciodata.
O opera de arta este o fiinta, careia insuflatorul de viata nu este, nu poate fi decat talentul. Fara aceasta flacara de viata, flacara mai misterioasa si mai nedefinita decat chiar razele lui Roentgen, poti capata lucruri artificiale, nu opere artistice, si nimic nu e mai altceva, fata cu artisticul, decat artificialul.
Intre artistic si artificial este aceeasi deosebire ca intre madama care percepe la intrarea unui Panopticum taxa de 50 bani si figurile de ceara dinauntru.

Pentru a face o opera de arta, o opera viabila, trebuie talent, talent si iar talent. Am zis intr-adins viabila, pentru ca dintru inceput sa eliminam din discutie ideea de durabilitate, atat de straina in discutie. Adesea literatii fac greseala (dupa parerea noastra, mare) de amesteca, in cercetarile lor despre creatiuni intelectuale, intrebarea: opera aceasta ramane? Cat timp va ramanea? Asa intrebari sunt absolut afara din chestie. intrebarea noastra, fata cu o lucrare de arta, nu poate fi decat aceasta: opera aceasta viaza? Caci, inca o data, daca are viata - aiba-o pentru azi, maine sau pentru veacuri - ea va fi trait, si asta e conditia fiintei; viata, nu durata vietii.
Ma rog, intre o insecta care traieste o singura zi la umbra unei piramide eghiptene si piramida aceea, care este deosebirea cea mai adanca? Dimensiunile? Densitatea si soliditatea structurii materiale? Durabilitatea in timp? Desigur nu. Deosebirea cea mai adanca intre ele e ca insecta e vie, iar piramida nu.
Piramida e de granit, insecta de niste tesuturi mucoase; insecta d-abia se vede, si piramida e piramidala; insecta, nascuta azi-dimineata, va muri deseara; iar piramida e o veche cunostinta a soarelui, si poate va sta neclintita si rece pe temelia ei pana mult dupa ce soarele va fi incetat a-i mai putea trimite macar o raza de caldura si de lumina. Da, dar piramida sta si va sta, iar insecta va muri, insa traieste.
Asa e si cu opera de arta. Ea trebuie sa traiasca, sa vieze, si, ca toate fiintele, va avea si ea o durata in timp. Nu am putea, cu toate astea, sa ducem prea departe comparatia aceasta, fiindca ne-am lovi de o deosebire mare care exista intre fiinta propriu-zisa si fiinta-opera de arta.
E o ciudata deosebire!
Opera de arta are capatata insuflarea de viata de la talent. Viata aceasta insa este numai latenta: pentru ca sa devie patenta, trebuie concursul unei inteligente, unei priceperi si judecati ale altuia.
intr-un sambure viata sta ascunsa vreme indelungata, pandind, cu o rabdare mai presus de multe incercari, conditia exterioara propice pentru ca sa tasneasca la lumina, sa incolteasca, sa creasca, sa dea roade si seminte altele pentru o mai departe viata. Ceea ce sunt caldura, lumina si umezeala pentru samanta este priceperea si judecata omeneasca pentru opera talentului omenesc.
Precum un bob de grau gasit peste cinci mii de ani in sicriul unei mumii eghiptene, semanat in pamant bun, reinvie ca si bobul cules anul trecut, asemenea o opera de arta viabila, dupa o parasire si uitare de veacuri, reinviaza iarasi la caldura ochilor priceputi. Sub cazmaua lucratorului prost, care sapa sa-si croiasca un drum, sar tandari de marmora; el ar merge inainte cu fapta lui distrugatoare daca altcineva nu i-ar opri mana; caci fiinta in care loveste cazmaua doarme ascunsa, n-are inca glas sa strige. Ea a adormit de cand cei din urma ochi priceputi si-au intors privirile de la dansa; dar la cea dantai privire a altor doi ochi priceputi, ea se va destepta sigur si, cu o noua si intreaga putere de viata, va chema la dansa o lume.
Cata vreme n-au dormit capodopere, atarnate intr-un ungher pe peretele unei taverne, inecate in fumul lulelelor proletare! Doi ochi priceputi le-au redesteptat la viata. Se scoate, se-ntelege, din discutie cazul de distructie materiala completa. Cartile unice din Biblioteca Alexandriei, templul minunat de la Efes si altele s-au dus de-a binele fara putinta de reintoarcere, ca si boabele de grau dintr-un lan dat prada flacarilor.

Dar sa ne intoarcem la talent. Ce este talentul? De! aceasta este nu prea usor de spus, dar poate nu de tot imposibil. Mai intai, nu trebuie sa ne grabim. Apoi, voi cere voie cititorului sa amanam raspunsul la aceasta intrebare pana dupa ce vom fi dat un raspuns ia o alta intrebare, si anume: ce este lipsa de talent?
Orice suflet de om, fie acesta un gusat, fie cel mai rafinat artist, are o coarda intinsa, gata sa sune, asa ca sa-l multumeasca pana la un grad ce s-ar putea numi fericire, la contactul unor anumite imprejurari.
Gusatul, mahnit cine stie de ce, motaie seara pe prispa colibii, cu ochii jumatate inchisi, cu figura grava, care n-ascunde, poate, nici un gand. Atunci, in fata-i se ridica incet de peste coama dealului discul lunii, iar dintre prunii din gradina porneste deodata recitativul ametitor al privighetorii. La aceste atingeri materiale, gusatul ridica fruntea, isi pierde gravitatea normala, deschide ochii mari la lumina, apleaca urechea si ridica degetul catre locul de unde vine cantarea, zambind luminos cu inefabila satisfactie a dobitocului pe care ai nemerit sa-l scarpini tocmai unde-l mananca: e bine - e frumos!
A sunat coarda dinauntru, si el a auzit-o. Nu cantarea neinteleasa a privighetorii, nu razele reci ale lunii i-au facut multumirea, ci sunetul coardei dinauntru la lovirea acelora. Dar luna merge inainte pe calea stiuta, privighetoarea tace si gusatul adoarme - cantarea coardei dinauntru a incetat. Poate, oare, gusatul sa ne arate cu vreun procedeu intelectual cam ce a fost, nu cantecul privighetorii, nu razele lunii, ci acea cantare misterioasa interioara care l-a multumit atata? Poate, cum am zice, sa ne intoarca in afara si noua ceva din iritarea lui interioara, care pentru noi, oameni ca si el, cu suflet ca al lui este cel mai important fenomen al naturii?
Desigur ca nu. Oare de ce? Fiindca, desi este inzestrat cu facultatea iritarii aceleia, ca noi toti, nu are darul, virtutea, ca unii dintre noi de a o rastoarce prin procedeu intelectual priceperii altora.
intr-un cuvant, pentru ca n-are talent.
Lipsa de talent este incapacitatea de a gasi formula de comunicare intelectuala exacta a simtirii ce ne-au produs-o imprejurarile materiale.
Pe aceasta cale, desi de ocol, credem c-am ajuns aproape de dezlegarea primei intrebari.

Dupa miscarea gusatului nostru, dupa fiorul de calda multumire care l-a trezit din aromeala, noi am vazut destul de sigur ca in sufletul omului s-a petrecut ceva minunat - ceva pe langa care si razele de pe coama dealului, si cantecul din gradina cu pruni sunt ca arcusul pe langa sunetul vioarii, niste simpli agenti brutali de iritare. Arcusul l-am vazut; coarda desigur a sunat - uitati-va la figura iluminata a omului. Ce folos insa9 Ea singura s-a auzit pe sine, fiindca a sunat ingropata in adancuri ascunse; calea de acolo pana la noi este inchisa; de acolo pana la noi nu poate sosi cea mai mica vibratie. Dar noua nu ne trebuie sa vedem numai vioara si arcusul; ceva mai mult, nu ne trebuie chiar deloc sa le vedem; noua ne trebuie sa auzim sunetele coardei. Gusatul este o vioara care nu se aude, arcusul nu-e bun la nimic.
Sa lasam dar la o parte instrumentele acestea inutile noua si sa cautam altele. Sa alergam la o veche vioara, a carei binefacatoare sonoritate e totdeuna gata sa ne mangaie sufletul pana in cele mai profunde si tainice cute. la sa vedem noi cum rasuna acest nobil instrument cand il atinge arcusul. Ia sa auzim Sonata lunii! Sa ascultam!
Ei!? Stralucit-au vreodata asa de dumnezeieste razele reci ale lunii cum stralucesc aceste luminoase si calde sonoritati? A inaintat vreodata discul ei pe calea eterata cu solemnitatea cu care curg valurile cantarii acesteia?
Dar sonata s-a terminat. Sa lasam sa se stinga dulce emotia inalta ce ea ne-a produs-o si sa trecem la altceva.
Intr-o scoala de mahala, se zbat claie peste gramada o multime de mici cetateni, unul mai rau crescut decat altul, facand un zgomot haotic Deodata, usa se deschide, si D. profesor intra. D. profesor este un om foarte rau si are un nas foarte comic. Copiii rad de nasul lui Domnul; dar dansul mai are si o rigla in mana, si astfel, indata ce d-sa isi arata nasul pe usa, zgomotul haotic, ca prin farmec, sta intelenit locului, intocmai ca zbuciumul talazurilor la incruntarea lui Neptun, sau mai bine ca scartaiala unui greiere pe care-l strivesti scurt sub talpa.

E liniste acuma deplina. Ochii diavolilor joaca de pe carti la nasul profesorului si inapoi. Nasul acela! Toti il stiu, toti il admira, toti simt nespuse incantari privindu-l. Cat au petrecut ei cu nasul acela! astfel ca nu ar putea ei singuri spune cu siguranta ce vor simti mai mult cand, trecand in alta clasa, nu vor mai avea pe Domnul: bucuria ca au scapat de rigla lui reglementara sau parerea de rau ca i-au pierdut nasul?
Asadar, ce bine ar fi sa poata - daca s-ar putea - si sa scape de rigla, si sa pastreze minunatul nas! in adevar, minunat! fiindca acum indata o sa vezi, cititorule, ca acest nas este ceva de o importanta colosala, de o importanta tot asa de mare ca si luna de pe cer. Cum asta? Fiindca si el, ca si luna, poate fi un arcus caruia nu-i trebuie decat o vioara buna ca sa scoata o cantare uimitoare.

Toti, toti copiii din acea scoala sunt incantati de nasul profesorului. Dar iata ca unul dintre ei, jucandu-se prin curte, gaseste o bucatica de carbune moale. Ce-i da diavolului prin cap? Ridica binisor carbunele de jos, merge furis la zidul din dos al institutului, trage o linie, inca una, alta, mai sterge, rade, adaoga: e gata - un nas si o rigla.
Atunci alearga, strange repede pe toti camarazii imprastiati la alte jucarii si-i duce la o potrivita distanta de opera de arta. Toti raman uimiti in fata ei, cu privirea tinta. Cu cat privirile s-atintesc mai dinadins asupra semnelor negre de pe peretele alb, cu atat acestea devin mai calde, si cu cat acele priviri se adancesc, cu atat urmele de carbune inviaza. incet-incet, ele incep sa miste, se dezlipesc binisor de perete, apoi se desprind de tot. Iata-le cum pornesc din loc cu putere deplina de viata, cum se apropie in fata privitorilor, cari rad, rad cum n-au ras niciodata: este Domnul! Domnul!! Acesta este Domnul adevarat! fiindca e numai ceea ce ne trebuie de la Domnul - el putin ne importa - ce simtim noi la vederea lui, aceea importa, si aceea o avem aci intreaga. Coarda din sufletul cel mititel si rautacios nu numai a sunat, s-a facut si auzita.
Si astfel, copiii nu mai rad acuma in clasa ca mai-nainte cand vad pe D. profesor; nasul acela nu mai are vechiul succes; el a fost redus la importanta lui reala - un simplu arcus. Baietii ard de nerabdare sa treaca ora, ca sa mearga la zidul din dos; acolo e ce e, acolo se aude cantarea cea miraculoasa.
Ei! - ziceam adineaori, dupa terminarea sonatei - stralucit-au vreodata asa de dumnezeieste razele reci ale lunii cum stralucesc aceste luminoase si calde sonoritati? A inaintat vreodata discul ei pe calea eterata cu solemnitatea cu care curg valurile cantarii acesteia?
Va intreb acuma, in fata zidului manjit cu carbune: ei! fost-a vreodata rigla Domnului asa de batoasa si nasul d-sale asa de comic?
*
Care va sa zica, pe cata vreme sufletele omenesti in genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai unele alese sunt in stare sa intoarca in afara, ca un fenomen deosebit, pentru intelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toti suntem iritabili; expresivi sunt numai unii.
Oricare ar fi materialitatea acestui deosebit fenomen, adica felul material al expresiunii, o conditie neaparata pentru ajungerea scopului ei este intelesul uman.

Sunete, cuvinte, linii si colori, forme - viata nu consista in ele chiar, in materialitatea lor, ci in intentiunea de a ne destepta, prin infatisarea lor, un inteles. Intentiunea - aceasta este esenta vietii; expresia este numai organismul ei material.
Precum vedem, trebuie iarasi sa ne intoarcem la vechea noastra comparatie intre opera de arta si fiinta vie.
La fiinta vie, organismul material este asa intocmit, incat nici un organ indeosebi nu e independent si n-are niciodata o functiune de sine statatoare, organele au importanta prin anumitul concurs ce-l dau pentru mantinerea intregului complex; oricat ar fi unul chiar absolut indispensabil si altul nu tocmai, mantinerea intregului complex este mijlocul, scopul este viata; fara de dansa, organele nu mai au ratiune de a fi; ele se desfac, se risipesc si se topesc in largul naturii, daca nu mai pot sustine o viata deosebita.
Tot asa si cu opera de arta.
Expresia - adica forma exterioara, organele materiale - nu are ratiune de a fi daca ea nu face sa traiasca o intentiune.
Natura are o lege care o obliga sa alcatuiasca elementele asa potrivit, incat, din echilibrul si concursul organelor materiale, sa se poata mantinea flacara vietii. Atunci cand natura, in zorul nepatruns al vastei sale fabricatiuni, scoate, din distractie ori din pripa, o rea intocmire de organe, improprie intentiei de functionare, ea se grabeste sa sparga exemplarul, arunca faramaturile monstrului neviabil in topitoare, pentru ca sa le toarne mai tarziu intr-un tipar normal.
Aceeasi lege pentru opera de arta ca pentru fiinte.
Daca expresiunea formala nu poate imbraca potrivit intentiunea, opera este un monstru neviabil; expresia se topeste-n vant, ea nu inseamna nimica;' fiindca nu ea este scopul, ea este mijlocul, si ca atare, in cazul acesta, nu poate servi la nimic.
Asadar: potrivirea organelor cu viata, in natura - potriveala expresiunii cu intentia, in arta.
Precum dar viata nu poate in natura sa imbrace decat o structura de dimensii, de proportii si relatii de economie intima, supuse imperiului necesitatii, asemenea intentiunea artistica, pentru existenta si mantinerea ei proprie, trebuie sa imbrace o forma de expresie, o structura materiala cu dimensiuni, proportii si relatii de economie intima absolut necesare.
De cate ori consideram bine fenomenul ce-l numim viata, ramanem patrunsi de un adanc sentiment de uimire. Cea mai infima creatura este o revelare a unei infinite puteri, a unei incomensurabile si eterne vointe - fie acel fenomen o rama oarba care se taraste lipicios pe un palmac de mocirla in umbra, fie cuceritorul care, din inaltele zapezi ale Alpilor, arata legiunilor de biruitori, cu degetul poruncitor, fericitele campii ale Italiei sclipind in razele soarelui.
Un sentiment analog ne cuprinde in fata unei opere de arta, fie ea cat de infima sau cat de grandioasa, fie nasul si rigla de pe zidul din dosul scoalei de mahala, fie Sonata lunii - si una, si alta ne patrunde prin revelarea unei infinite puteri, unei incomensurabile vointe.
Si pentru aceea, acelasi atribut se cuvine sa acordam si uneia, ca si alteia dintre aceste doua puteri - pe amandoua le numim egal, si cu drept cuvant, creatoare.
A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi impreuna si a le turna intr-o forma, care sa imbrace o viata ce se diferentiaza intr-un chip absolut hotarat de tot ce nu este ea - aceasta este puterea naturii si a artistului.
Si aceasta putere la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de expresivitate ce o au indeosebi unii, pe langa iritabilitatea ce o au toti.

Ni se intampla adesea sa citim o carte, sa ascultam o.drama sau sa privim o pictura, si, cu toata bunavointa cu care cautam emotiunea binefacatoare ce o asteptam de la opera de arta, emotiunea nu ne poate prinde. Este o lunga epopee sau o povestire extraordinar de ingrijita; este o drama de un scenariu strict si de un lux de debitare superior; este un tablou colosal de o corectitudine de desen si de un colorit bogat si exact. Totusi, impresia ce ne-o fac este cu totul lipsita de puterea zguduitoare, de virtutea emotionala.
Din contra, auzim patru versuri populare, in cari prozodia este cu desavarsire nesocotita, rima imposibila; vedem o scena de clovni de o simplicitate cat s-ar putea mai primitiva, ori un cap afumat de sfant bizantin, care seade batos intre doua coloane - si gasim la ele, fara multa osteneala, aceea ce nici epopeea sau povestirea, nici drama, nici tabloul de cari am vorbit mai sus nu ne-au putut da.
Oare de ce? Fiindca la aceste trei modeste produceri din urma expresia materiala a imbracat exact o intentiune, si astfel operele acestea sunt viabile; pe cata vreme la cele trei de mai sus, expresia bogata, aparatul material exterior, a fost goala de intentie; in cazul cel mai bun, intentia a fost prea putin puternica in raport cu covarsitorul aparat exterior; sufletul, daca nu de tot nul, a fost prea mic si organismul prea mare, ci intre organism si viata trebuie sa fie absoluta potriveala.
intr-o scena de clovni, a carei intentie ar fi, de exemplu, o pacaleala puerila, cei doi artisti intrebuinteaza salturile lor, vorbele lor, toate miscarile lor numai si numai intrucat ele stau in legatura necesara cu intentia, cu pacaleala. Orice suprimare a vreuneia din partile aparatului acestuia exterior ar fi pagubitoare, fiindca fiecare parte e un organ necesar pentru comunicarea intentiunii, si prin suprimarea aceea s-ar trunchia intelesul.
Pe cata vreme dintr-o drama a unui mare poet liric se pot sterge multe siruri, nu numai fara paguba, ci chiar poate cu folos, din scena clovnilor nu poti suprima vreo parte, precum nu poti cionti dintr-o fiinta vie organele absolut necesare vietii; din drama marelui poet poti da afara foi intregi, precum dintr-o gramada de obiecte neinsufletite poti separa o parte fara a le strica esenta.
intr-o scena memorabila a lui Victor Hugo, nobilul hidalgo Silva prinde la fidantata si pupila lui, mandra Dona Sol, pe doi cavaleri. Pe toti sfintii Castiliei si Aragonului! Doi! Macar unul, si tot era prea mult! Ce face nobilul Silva, batranul ofensat? Credeti ca trage spada sa pedepseasca repede pe acei cutezatori? Nu! El se gandeste sa-i pedepseasca cu mult mai aspru: le citeste un lung discurs istoric moral, in care face lista cronologica a ispravilor si vitejiilor marilor lui stramosi, a caror portrete sunt atarnate in salonul unde s-au intalnit cei doi rivali, regele Carlos si banditul Hernani.
Acestia stau in picioare, impreuna cu femeia vinovata, si asculta si asculta; cateodata, unul din ei cuteaza sa faca o mica intrerupere, sa zica si el macar o vorba de scuza; numaidecat, asprul Silva exclama: "Taci! nu ma-ntrerupe!" si-si urmeaza mai departe pomelnicul.
Dar e Victor Hugo? Da. Dar versurile sunt admirabile? Fara-ndoiala. Insa ce are a face? Victor Hugo e un mare poet liric, un cugetator si mai mare, si versurile lui sunt minunate. Astea nu impiedica drama lui sa fie lipsita de viata pe care scena clovnilor o are. Acea scena traieste, iar Hernani nu; si anume fiindca acea scena nu poate fi trunchiata fara paguba, iar din Hernani poti taia - ba chiar cu folos si pentru drama, si mai ales pentru auditorul priceput - patru din cinci parti, si Hernani tot Hernani ramane.
Cat n-ar castiga, de exemplu, dignitatea nobilului hidalgo daca dansul ar avea buna inspiratie sa renunte la academicul discurs, care prelungeste din cale-afara o situatie atat de penibila si de umilitoare si pentru el, si pentru nobilii castilani din pereti, si pentru publicul din sala!?

Cu cat mai mult spune el, in supararea lui, si tot spune, cu atat noi intelegem mai putin; fiindca noi nu intelegem o opera de arta din mult, ci din ceva, intelegem un ce dintr-un cum. Astfel, putem de la sunete capata impresia luminii de luna. Cine iubeste muzica, si e deprins sa o inteleaga, are sa vaza desigur lumina la atingerea lui sol diez al melodiei dupa cele patru tacte introductive ale celebrei sonate
Cand Othello turba de inchipuita tradare si se plimba de colo pana colo, ca o fiara nebuna, mai are vreme sa tie discursuri?
inchipuiti-vi-l pe "stupidul turc" venind in fata scenii, luand o poza demna si incepand sa ne debiteze o tirada in care sa enumere mai intai toate suferintele sufletului sau si apoi toate torturile imaginabile cu cari proiecteaza sa pedepseasca pe nenorocita Desdemona! Toate comparatiile intre starea sufletului sau cu torturile Tartarului, toate blestemele retorice, toate amenintarile de lux poetic ne-ar face sa dam din umeri si sa zicem:
"Maurul acesta nu e gelos ca un maur ce se respecta, e numai un laudaros oriental!"
Si din momentul acela, n-am mai purta de loc grije de soarta napastuitei venetiene.
Caci, din doua una: ori e in adevar gelos pana la cumplita crima, si atunci n-are vreme sa mai tina discursuri, si mai cu seama kilometrice, si inca in versuri distilate; ori, daca le tine, si-a scos tot focul de la inima, si n-are sa se mai potriveasca, la urma, crima de loc. Prin urmare, ori crima fara discurs, ori discurs fara crima.
Othello, desi "turc stupid", o stie bine aceasta si, fiindca lui crima ii trebuie, renunta la discurs, si foarte cuminte face.
O vorba numai, o vorba al carei miez este mai substantial decat ar putea fi continutul a o suta de versuri alambicate: "Cum sa-i omor?" Atata numai poate scoate din gatlejul inecat de turbare: "Cum?" Si din aceasta scurta intrebare noi vedem limpede ce tragica soarta ii asteapta si pe ea si pe el.
Da, zic unii, dar stilul francezului e unul, si al englezului altul.
Iata greseala mare: a confunda stilul cu maniera. Intre stil si maniera este aceeasi deosebire ca intre organismul necesar al fiintei vii si structura voita a lucrului artificial.

Iata doua piese de teatru, doua tragedii. in amandoua avem aproape aceeasi fabula: doi frati - unul bun, bland, prostut, onest, devotat tatalui si fratelui; celalt rau, fatarnic, invidios, intrigant, urand de moarte si pe tata-sau, si pe frate-sau. Cel rau profita de buna-credinta a naivului batran, tese o intriga infernala si pierde pe cel mai mic in ochii tatalui.
intr-una din piese, horopsitul, victima persecutata, o ia razna in lume si fuge in padure, unde traieste intr-o vizuina, ca un pustnic nebun. in cealalta, horopsitul, desperat, isi ia lumea-n cap si se face talhar de codru. Si-ntr-una si-ntr-alta, tatal lesne crezator cade la randu-i victima miselului intrigant.
Ia sa vedem acuma ce fac cu aceasta fabula doi artisti deosebiti.
Unul ne arunca inainte persoanele fabulei si le da drumul sa faca orice vor voi ele, cum le-o taia capul si cum le-o indemna inima: sa faca, in fine, tot ce sunt in stare sa faca.
Celalalt ne prezenta persoanele dandu-le misiunea imperativa de a ne spune cum sunt ele.
Primul, odata ce le-a dat drumul persoanelor sale, nu se mai amesteca de loc, nu mai face nici o presiune morala asupra-le. El nu se mai intereseaza de soarta lor, de succesul sau pieirea lor: le lasa-n voia intamplarilor, asa cum le-a facut Dumnezeu, sa-si implineasca fiecare scrisul ei.
Cel d-al doilea, din contra, e foarte gelos de soarta persoanelor lui: o singura clipa nu le slabeste; se tine pas cu pas de ele. Le ocroteste, le persecuta, le lauda, le critica, le admira, le ajuta sa iasa din incurcatura, sa raspunza la enigme, sa dezlege sarade, le recompenseaza si le pedepseste.
Daca, la cel dantai, doi insi se cearta si cat p-aci sa-si verse sangele,^l se da cuminte la o parte, lasandu-i sa-si imparta parul cu furca. in cazul analog, cel d-al doilea, dupa ce ca-i pune cu dinadinsul sa se certe, apoi tot el se amesteca de-i impaca; ba, ori ajuta pe cel mai slab ca sa covarseasca puterile celui mai tare, ori, daca este mai simpatic acesta, ii mai da ajutor pe dedesubt, ca sa-l zdrobeasca pe acela cu desavarsire. in fine, bietele persoane, bune-rele, cum ar fi, in loc sa faca necontenit ce i-ar indemna firea lor, sunt osandite .va spuna mereu aceea ce le sufla autorul. S-ar putea zice ca persoanele acelea, daca in adevar ar exista, si-au gasit beleaua cu introducatorul lor in fata lumii.
intr-un cuvant, la persoanele celui dintai artist, avem o continua confirmare a vietii; iar la ale celui d-al doilea, un torent continuu de afirmari exterioare, fara vreo confirmare interioara.
Oricine, credem, a inteles ca am vorbit despre Glocester cu fiii sai si despre batranul Moor cu Franz si Carol.

Vorbeam de stil si maniera. Iata - la cei dantai e stil, la cei din urma, maniera.

Cine intelege ce este arta, orice i-ar spune asa-numitele sentinte fara apel ale opiniei publice, nu se va putea un moment amagi asupra deosebirii fundamentale dintre stil si maniera.
Sa incerc a ilustra aceasta propozitie.
Vedeti colo, pe camp, in revarsatul zorilor, o umbra cenusie Este un om poarta la subtioara un baston ori cine stie ce, discret aplecat spre pamant. Vedeti-l Cu ochiul umbrit de palarie, tinta-nainte, cauta sa apuce o cat mai larga zare. Uitati-va ce stangaci paseste, cum se furiseaza de domol si de sfios, cum evita orice pas precipitat, orice zgomot, orice atitudine amenintatoare care ar trada cumva vreun gand rau.
Dar, ia sa ne intoarcem privirea in partea astalalta, intre zarzavaturi. Iata o alta aparitie. Foarte incruntat, un urias cu manile intinse-n sus, tinand in dreapta un toroipan ridicat. Priviti-l cum sta mandru si teapan, hotarat sa zdrobeasca pe oricine s-ar apropia Poarta o legatura enorma pe cap si e drapat ca un suveran african in vestminte batatoare de departe la ochi. Ce grozava infatisare!
Ce este acea umbra cenusie din campie? Ce este batul pe care-I tine aplecat la subtioara? Ce este in capul de sub palaria aplecata bine pe ochi? Batul e o pusca, si-nauntru-i mdartea; sub palarie e un gand limpede si rau. Umbra aceea stangace si sfioasa este un dibaci si indraznet vanator. Vai de prima victima pe care o va intalni! cu cat mai tarzie va fi intalnirea, cu atat mai vrajmasa si mai socotita lovitura!
la sa vedem acuma si pe voinicul fioros care pazeste zarzavaturile. Ia sa avem putin curaj. Sa ne apropiem binisor de el, sa vedem ce are sa faca Iata ca nu ne face nimica Ne lasa sa-i luam din mana toroipanul de scaiete, ne ingaduie sa-l dezbracam de vestmintele lui pompoase, sa-i smulgem de pe cap turbanul de parada Acum l-am despuiat de tot. Ce am aflat oare dedesubtul groaznicului aparat? O cruce de prajina cu bratele-ntinse, legate cu un crampei de funie de tei, purtand in varf drept cap o veche oala sparta Era un popondet!
Ce ageamii trebuie sa fie pasarelele ca, de veacuri dupa veacuri, sa se mai sperie de aceeasi oala sparta, de aceeasi cruce de prajina, de acelasi primitiv artificiu!

Exact acelasi lucru se petrece in arta.
Ce ageamiu trebuie sa fie spectatorul sau cititorul care nu stie sa caute ce se ascunde sub aparatul exterior al unei opere de arta si care casca gura cu buna-credinta in fata unui torent de afirmari fara o picatura de confirmare, confundand astfel maniera cu stilul!

Un tanar de umila extractiune, vagabond muritor de foame, om de un temperament exaltat si de un spirit de tot excentric, dar o inima excelenta in fond, se inamoreaza din vedere, la o procesiune regala, de Regina - nu de regina nu stiu care de Regina Spaniei. Nebunul are curaj sa infrunte sentinelele, sa sara noaptea zidurile parcului regal ca sa depuna, pe banca unde sta de obicei Regina, buchetele de niste flori cari a aflat el ca-i plac cu deosebire stralucitei adorate. E un amor smintit, mortal!
Nebunul are noroc sa ajunga, printr-o intriga de curte, aproape de stralucita adorata, sa devie prim-ministru al unui rege care vecinie lipseste de langa Regina, umbland la vanatoare. Ce face inamoratul nostru?
Credeti ca-si da macar osteneala sa aiba o intrevedere mai de aproape cu femeia, care e foarte dispusa sa nu-l trateze cu prea multa raceala? As! Lasa amorul pe alta data si se apuca cu dinadinsul sa starpeasca abuzurile celorlalti ministri. intr-o sedinta solemna, prinzandu-i cum se cearta la imparteala jafurilor din averea regatului, le face o grandioasa morala patriotica, maltratandu-i in vreo doua sute cincizeci de versuri. Precum declama, cand l-am vazut intaia oara, ca are ca moara pentru Regina, asa declama acuma ca nu se lasa nici mort pana nu va regenera finantele compromise si administratia corupta ale Spaniei.
A inteles cititorul ca vorbim de " ce pauvre ver de terre amoureux d'une etoile", celebrul lacheu al lui Don Salluste, mirificul Ruy Blas, care, ministru atotputernic, in loc sa bage-n fundul pamantului de viu pe infamul intrigant, cum ii era mai usor decat a se sterge la nas, i se da acestuia legat de mani si de picioare, numai si numai de hatarul autorului! .
Poftim acuma de ce s-apuca eroul nostru! Cand era lihnit vagabondul, sarea zidurile castelului, sfasiindu-si in tepele de fier carnea slaba de foame si primejduindu-si de mii de ori viata pacatoasa, numai ca sa aduca iubitei lui floricele. Acuma, e ministru magnific, si numai o use secreta il desparte de femeia adorata, si totusi, nu vrea s-o deschiza, fiind ocupat sa dea consiliului de ministri flori de retorica.

A! sfanta retorica!
Cu multa pietate mi-aduc aminte de savantul Cours francais de Rhetorique, prima tata de la care am supt laptele stiintei literare.
Minunata carte! si ce bucurie mi-a facut sa aflu ca principiile si metoda batranului meu curs francez, in a nu mai stiu a cata editie, si, de asta data, in limba noastra materna, hraneste si astazi, tot asa de bine ca pe vremuri, inteligentele tinerelor generatiuni de la noi, cari-si inchina viata lor frumoaselor litere.
Din acest curs batran, dar totdauna verde, al carui imperiu nu i-l poate uzurpa nici o inovatie, am invatat si invatam nenumaratele feluri de stiluri - stilul clar, concis, pompos, usor, maret, simplu, sublim, patetic, larg, ornamentat, chiar inflorit si alte multe. Tot dintr-insul am invatat ce sunt figurile sau tropii, cum se cheama luarea totului drept parte si a partii drept totul, a omului drept locu-i, a locului drept omul scl., in fine, toate subtilele deosebiri formale intre sutele si miile de feluri a se exprima ale omului.
Toate stilurile le putem invata din savantul meu curs francez, afara numai de unul singur - dar poate ca de acesta nu simt inca nevoie tinerele noastre generatiuni de literati.
Era o excelenta scoala de croitorie cursul meu cu deviza clasica le style c'est l'homme, unde am invatat sa croiesc fel de fel de haine, sa le cos, sa le brodez, la nevoie sa le carpesc, sa le repar si sa le scot petele; dar unde niciodata n-am aflat anume pentru uzul practic al cui sunt acele minunate si deosebite vestminte; si, necunoscand musteriul, se-ntelege ca n-am invatat nici cum se ia masura. Am invatat croitoria fara a ma gandi o clipa ca este o arta al carei scop ar fi sa imbrace trupul cuiva.
Asa, cand am ajuns si eu calfa si am voit sa lucrez pe seama mea, cand mi-a venit si mie un musteriu, o idee, sa-mi ceara o haina ca sa se poata prezenta in lume, am pus mana aiurit in gramada de vestminte si am trantit in capul blond si buclat al unui copilas de printesa o mantie larga de pelerin nespalat, in spinarea unui arlechin Sui o larga purpura imperiala, iar pe umerii mandri ai unui tanar Cesar, o cazaca pestrita de paiata cocosata.
Si le-am dat drumul in lume asa, si lumea, care judeca pe oameni dupa vestminte, cum spune inteleptul Nasr-ed-din-Hogia, a dat de pomana copilasului printesii, s-a prosternat inaintea arlechinului, iar pe tanarul meu Cesar l-a fluierat si huiduit!
Ce succes! De ce?
Fiindca un singur stil a fost uitat savantul meu curs francez sa ma-nvete, unul singur - stilul potrivit, tocmai acela care-mi trebuia, singurul care se poate numi stil.
Nu e decat unul.
Nu stiu cine a zis odata in gluma ca e foarte usor lucru sa faci o statua. Nu-ti trebuie decat o stana de piatra; in sanul ei, tocmai in mijloc, sta inchis un Apollo, ca un miez viu care asteapta sa crape coaja lemnoasa. Ei! n-ai decat sa o spargi tu si sa dai drumul captivului lei o dalta si un ciocan, si scobesti la o parte, incet-incet, tandara cu tandara, invelitoarea de prisos, si Apollo apare victorios si stralucitor. Baga numai bine de seama sa nu-ti scape dalta si sa atingi miezul.
Acum poti sa scoti pe Apollo pazind turmele si luminand pe ciobanii primitivi ai Tesaliei, conducandu-si carul, invingand sarpele ori cantand pe lira cu sapte coarde dupa jertfirea cutezatorului satir; poti sa scoti deci un Apollo simplu, maiestos, fulgerator sau sublim -asta e chestie de stil.
- Dar bine, zic eu, care am invatat pe de rost cursul francez de retorica; eu stiu in cate feluri poate sa mi se arate fiul Latonei, stilurile toate le cunosc, decat numai un lucru nu stiu: cum sa-i fac statua.
- Daca nu stii, du-te de-nvata, imi raspunde glumetul meu, si vei vedea (daca vei fi fost chemat sa poti invata) ca nu-ti trebuie deloc sa cunosti toate stilurile; iti trebuie sa cunosti numai un stil - stilul potrivit, care le incape pe toate spre a se putea potrivi, dupa nevoie, la orice intentiune.
Asa ca aceea ce cursul francez imi spunea ca erau deosebite stiluri nu erau decat variatia de atribute ale unuia si acelasi stil, atribute cari trebuiesc tinute in dulap inchise, si imbracate numai la nevoie. Nenorocire aceluia ce va gresi haina; acela va pati ce am patit eu cand le-am dat drumul in lume printisorului, arlechinului si Cezarului schimonositi.

Pana sa ne reintoarcem la cercetarea stilului, cateva digresiuni fara disciplina cred ca nu strica.
Noi stim ca, dintre toate fenomenele, acele ce ne intereseaza mai mult pe noi, oamenii, sunt miscarile sufletesti ale omului. Un spirit paradoxal ar putea indrazni sa spuna ca sunt doua lumi intregi, doua universuri. O picatura de roua limpede ce cade din inaltimile senine, in drumul ei catre pamantul din care a fost sorbita-n sus, reflecta din pereti-i tot vazduhul larg. Ceea ce, de la peretii acestei infime sfere reflectoare, este fara margini in afara, se adanceste-nauntrul ei, afundandu-se iarasi fara margini. Acolo, in stramtul fund, ca si afara-n larg, sunt iarasi toti sorii, toti luceferii, toate stelele si calea robilor. De la peretii ei in afara, o nemarginita lume - o alta nemarginita lume inauntru; margine nu e in afara si ori incotro; asemenea inauntru, d-a-ndaratele si ori incotro, margine nu e.
Asa este si sufletul omenesc, ca bobul de roua: o infima oglinda sferica cu constiinta absurdei adancimi proprii - in afara-i si-nainte-i, ori incotro, infinitul mare; inauntru si d-a-ndaratele, infinitul mic. intre aceste doua infinituri, intre aceste doua lumi, e o ciudata si grozava deosebire: pe cand infinitul mare este ideal, desi palpabil, infinitul mic este singurul real, desi impalpabil. Cazand din inaltimi, oglinda de roua, in drumul ei, schimba perspectiva interioara dupa punctele liniei sale de cadere: asemenea si sufletul nostru, in trecerea-i, schimba in adancimile sale lumea dinauntru dupa schimbarile lumii dinafara.
Cati stropi de roua intre cer si pamant, atatea oglinzi miscatoare si atatea ceruri; asemenea, cati oameni, atatea suflete si tot atatea lumi.
Si iata dar de ce, mai mult decat tot universul cel mare ne intereseaza universul cel mic; fiindca cu cat cel dantai se-nalta si se departeaza tot mai mult de noi, cu atat cel d-al doilea se adanceste si ne patrunde; unul se-ntinde, celalalt se strange, unul este, celalalt suntem ~ estele acela e o idee, numai acest suntem ni-i singura realitate posibila.
Asa, pentru intelesul omului nu-i nimic mai important decat intelesul omului, fiindca, prin comunicarea intelesului la inteles, realitatea se potenteaza. Infinitul palpabil, dar ideal, se adanceste in oglinda sferica si devine infinitul impalpabil, dar real. Dar oglindit acuma dintr-o oglinda intr-alta? O a doua adancire, o alta lume si mai impalpabila, dar cu atat mai reala. Sa luam doua oglinzi sferice: soarele urias se strange in adancimile uneia ca un punct; din cea dantai, acest punct se adanceste inca o data in a doua, si cand a ajuns ca varful acului de albina, atunci arunca in focarul de reflexie cea mai intensa lumina si caldura.
Toate aceste schimbari, toate aceste raporturi - intre infinitul mare si infinitul mic, si apoi intre acesta, devenit la randu-i mare, si cel d-al treilea, care-l potenteaza la randu-i - au totdeauna masuri fatale din cari nu se iese. Fie oglinda imperfect sferica, neregulata, deformata, burdusita, oricum colorata, ea isi va pastra ca atare un mod totdeuna acelasi de oglindire - totdeauna va fi un echilibru, un chip constant de raporturi intre ce si cum se oglindeste.
Dar unde ne ducem cu atatea ciudate digresiuni fara disciplina?
Ne departam prea tare de obiectivul vorbirii noastre, de stil Din contra, iata ca am ajuns tocmai la dansul.
Precum stropul de roua cade, cade mereu, cautand odihna, asemenea, cautand odihna, trece, mereu trece sufletul omului. Si el e o oglinda sferica, vecinie in miscare, rotindu-se pe axa ei si mergand prin spatiu ca si corpurile ceresti. Schimband mereu punctul de perspectiva, echilibrul nestabil si un chip constant de raport intre cum si ce oglindeste ii sunt neaparate ca sa poata oglindi.
Pentru aceasta - pentru a putea pastra echilibrul - trebuie atat in rotirea, cat si in mersul sau sa stapaneasca ritmul pornirii initiale, ale carui faze de accelerare sau domolire, de odihna sau de precipitare sa se faca gradat si oblu, iar nu smucit si zdruncinat, pentru ca sa nu se strice oglinda fara a-si putea indeplini menirea Numai asa poate comunica, la randu-i, limpede imaginile ce le primeste dinafara unei alte oglinzi similare, cu care in treacat se-ntalneste in aceasta scurta plimbare prin lumina vietii.
Ritmul - iata esenta stilului.

Miscarile lumii imprima si sufletului nostru miscari corespunzatoare, si, intre aceste doua serii de miscari, raporturile trebuiesc sa fie de un chip totdeuna constant; fara de acesta, echilibrul nestabil, de care am vorbit, nu s-ar mai putea mantine, iar intelesul nostru, prin urmare, ar deveni imposibil.
Cand ne aflam in fata unei lucrari de arta, fenomenul miscarii noastre sufletesti se indoieste. Sufletul nostru este solicitat la o indoita leganare si, deci, cu atat mai necesar devine echilibrul nestabil, cu atat pastrarea chipului constant de raporturi mai indispensabila.
Pe complexa claviatura a unei imense orge, un titan maestru-organist lucreaza, fara un moment de repaos, un preludiu haotic fara solutiune. Toate tonurile majore si minore, toate modularile posibile si imposibile, cari n-au secret pentru dansul, le perindeaza pe simtitoarele clape, si toate dupa niste fatale legi, pe cari el nu le poate calca niciodata daca nu voieste sa sparga minunatul instrument. in acel preludiu el isi canta siesi, se-ntelege si se place pe sinesi.
Dar iata ca un mititel gnom se furiseaza sub coatele maestrului. Printre degetele titanului, cari toate joaca de colo pana colo pe complexa claviatura, mititelul isi vira si el manile: nemereste deschizaturile si, atingand si el cu dibacie clapele, fara sa supere catusi de putin, in fuga jocului, degetele marelui maestru, suprapune seriei de acorduri ale preludiului haotic o melodie care, fiindca e rezultanta acestuia, se potriveste cu acesta, e realizarea lui posibila si rationala.
Ce cuminte, ce dibaci, ce inzestrat si mester mai ales trebuie sa fie gnomul pentru ca sa poata face fara gres un asa minunat tour deforce!
Ei! sufletul meu e orga misterioasa; titanul, care preludeaza fara un moment de repaus pana ce orga pierde puterea de a mai scoate macar o nota, este lumea; iar gnomul esti tu, tu poetul, tu artistul.
Ia seama bine, gnomule! Ia seama bine la tonul precis, la intelesul adanc, la ritmul sustinut al preludiului titanic, si improvizeaza-ti in consecinta melodia clara. Mai ales, fereste-te nu cumva sa atingi degetele foarte simtitoare ale marelui tau acompaniator, care, necajit ca i-ai deranjat lucrarea proprie, s-ar razbuna pe tine, facandu-ti cantarea ta, printr-un magistral acord tinut, monstruoasa, absurda, imposibila.
Te povatuiesc, daca esti ageamiu, nu-ti incurca mainile pe o claviatura asa de sensibila, printre degetele unui asa de statornic si
absolut maestru.
Cand din sufletul meu, care e leganat vecinie de miscarea lumii, tu, poet sau artist, voiesti sa scoti un acord nou, nu trebuie sa uiti ca eu nu te pot asculta, te arunc departe sau fug departe de tine daca te-ncerci la ce nu poti bine, daca ma silesti sa-mi stric echilibrul nestabil si astfel sa-mi poticnesc intelesul.
Care va sa zica, gnomule, daca asta ti-este datul tau; daca tu, improvizatorul, esti legat de acompaniatorul cel mare, cu care sufletul meu are legaturi inainte de sosirea ta sub coatele lui, atunci improvizatia ta melodica este in esenta ei roaba acompaniamentului. Numai inventivitatea melodica este a ta; liber esti sa-ti alegi tonul, acordul si momentul cand sa intri si tu cu manile tale pe claviatura; liber esti sa construiesti, pe seria eterna de acorduri ale preludiului, infinite jocuri, dupa generozitatea si temperamentul fantaziei tale; toate insa trebuiesc sa nu iasa din ritmul lui. Aminteri, fie cat de torturata ca structura, cat de variata ca forme, cat de bogata ca intorsaturi, cantarea ta va fi monstruoasa, absurda, imposibila.
Cand, in valurile de acorduri pe un ton, lente si solemne, ale preludiului, tu vei nemeri alt ton si vei precipita mersul melodiei tale; sau cand, pe o cascada precipitata a lui, vei voi sa te opresti ca sa faci o fioritura ad libitum, vei fi un gnom prost, care nu poate fi ascultat decat in bataie de joc si care merita luat de ceafa si aruncat cu dispret departe pentru indrazneala si prostia lui, fiindca a avut neomenia sa intervie cu un charivari in sublimul preludiu.
Acea dibacie de a-ti strecura cu o potrivita miscare, in mersul preludiului etern, potrivita ta inventie melodica de cateva tacte, acea virtuozitate este aceea ce numim stilul.
*
Un autor ne povesteste istoria a doi prieteni; frati de cruce, cari se cearta, se dusmanesc, se bat si se omoara pentru - o femeie, se-ntelege.
E o veche poveste; nu face nimica insa: daca povestitorul va fi un artist, o vom asculta inca o data cu placere, precum ascultam totdeuna un cantec din copilarie, numai sa fie bine executat - lucrurile frumoase nu se-nvechesc niciodata.
Sa vedem.
Artistul ne arata mai intai ce legaturi stranse erau, inca din scoala primara, intre cei doi prieteni, Petru si Paul; cum niciodata nu s-a dezmintit devotamentul si stima unuia pentru altul; cum unul a scapat de la moarte pe altul cu primejdia vietii sale proprii scl Dar iata ca Petru, care iubeste foarte gelos pe o femeie, Tincuta, incepe a avea banuieli in privinta lui Paul.
Femeia e o femeie ca toate femeile cuminti: ea nu e nebuna sa lupte a risipi banuielile lui; ba, prin zambete cu doua intelesuri, prin protestatii intentionat stangace, prin lacrime ostentativ picurate, hraneste sistematic acele banuieli. Femeia isi cunoaste bine arta: un barbat, cu cat teme si banuieste, cu atat e mai usor de stapanit. Ea stie ca un prieten bun al barbatului care o iubeste este totdeuna o mare primejdie pentru imperiul ei: o ruptura intre cei doi prieteni, indepartarea importunului, este un triumf neaparat pentru politica femeii, politica de pacinica si neturburata stapanire Pentru a ajunge la acest triumf, femeia are un arsenal intreg de arme; le poate rupe fara succes pe toate, afara de una, una suprema, dar absolut sigura.

Tincuta incepe sa vorbeasca cu Petru numai si numai de Paul: Paul in sus, Paul in jos; Paul e dragut, glumet, spiritual, nostim, charmant. Petre cam incepe sa tafneasca. Dar iata, intra Paul: Tincuta nu poate stapani un strigat si o miscare de multumire. Cu toate ca Paul e foarte grabit, ea nu-i da voie sa plece: trebuie neaparat sa dejuneze cu ei. La dejun, Petru cearta slugile, cat p-aci sa dea cu farfuria-n cap jupanesei, pe cand Tincuta si Paul rad si povestesc fel de fel de nimicuri. Seara, la masa, ea regreta ca nu l-a poftit si pe Paul. N-are pofta de mancare si sta pe ganduri, cu privirile pierdute: bate toba repede cu degetele pe masa; ofteaza; se scoala; e nervoasa; plange tam-nisam fara sa poata spune de ce. Apoi se culca si adoarme sughitand. in fine, un cortej intreg de simptome alarmante. Peste noapte, se zvarcoleste sub opresiunea unui vis urat; geme, da un tipat, si Petru aude clar, printre dintii ei cari scrasnesc, un nume! Grozav! "Ah! Paul!"
Soarta lui Paul e hotarata acuma. Petru a mai avut cu amicul sau oarecari mici impunsaturi; de asta data, ruptura trebuie facuta cu toata pompa. Se-ntalnesc. Petru, foarte-ncruntat, il invita, ca dupa vechiul lor obicei, sa bea o bere impreuna intr-un colt discret; pentru ca are "sa-i spuna ceva" Acuzari categorice si violente de o parte protestari de nevinovatie de alta; si vorba infierbantandu-se:
- Miselule! Tradatorule! pentru femeia mea
- Neghiobule! pentru o
Atunci Petru se scoala drept in picioare, ia halba-n mana, o ridica d-asupra fruntii vechiului sau prietin si" Cateva punte
Si? Si? zic eu in culmea nelinistii.
"Trebuie sa spunem (urmeaza autorul) ca Petru era una din acele naturi pasionate cari poarta in adancul sufletului lor mai multe motive de turburare decat le poate da lumea de afara: ele sunt ca marea. Priviti-o sub cerul senin, sub pacla apasatoare a ecuatorului, cand nici o suflare cat de usoara nu adie d-asupra-i, priviti-o cum incepe-a fierbe; clocoteste, se umfla, se ridica uriasa; se zbate, se smacina, tot mai tare si mai tare, tot mai iute si mai iute, vasta anarhie a talazurilor peste talazuri! Am omorat zeii! e mort Neptun! n-are cine sa le mai inteleneasca cu o singura-ncruntare, cu un singur semn. Uitati-va ce zbucium satanic din chiar senin! Ascultati mugetul acesta zguduitor de ceruri! Corabier, nu-ti mai pierde vremea, atat de pretioasa pentru mantuirea sufletului tau! lasa sforile velelor si inchina-te: adancul te cheama nerabdator! Uraganul naprasnic e in culme! Cine? cine l-a pornit cu asa grozave porunci? Marea insasi. Ea se chinuie din propriul si profundul ei neastampar. Iata sufletul omului pasionat"
- Ce frumos stil! ce minunat! zici d-ta. Iata un model de stil pompos, grandios, sublim.
- Marturisesc, raspund eu, ca n-am prea citit de mult un curs de retorica. Poate ca in retorica d-tale oficiala asa lucru sa se numeasca stil sublim; sa-mi dai insa voie sa-l numesc, cu tot respectul pentru d-ta
-Cum?
- Stilul prost.
- Ce? Dar asta este stilul tutulor poetilor celebri, ca Victor Hugo, Schiller, Lamartine, Bolintineanu
- Poate fi si al lui sfantul Ion Gura-de-Aur, tot cum zic cu ramane.
- Dar de ce? nu-nteleg.
- Tocmai fiindca nu-ntelegi Dumneata ai uitat se vede ca, pe cata vreme noi am privit impreuna panorama mirifica a marii numai de hatarul unei uzate si banale comparatiuni, ai uitat ca, departe de acel impunator spectacol, intr-un colt discret de berarie, amicul nostru Petru sta cu halba ridicata dasupra fruntii inchipuitului sau rival. Dumneata nu bagi de seama, pentru ca esti distras, ca cei doi vechi prieteni sunt osanditi sa mai stea mult in aceeasi atitudine, ca grupul lui Canova, Teseu rapunand pe Minotaur, fiindca autorul mai are inca vreo treizeci de pagini de digresiuni, cari se numesc, in critica moderna, analiza psichologica.
- Dar atunci, vrei sa reduci novela la proportiile unui simplu fapt divers de ziar, si romanul la forma stricta a unui raport de agent politienesc.
- Ba nicidecum; dar plimba-ma pe mare la vreme si cu socoteala. Toate privelistile marii si toata banala d-tale ingeniozitate de a-mi compara chinul sufletului omenesc cu al talazurilor iti sunt gratuite, si mie chiar nule. Eu voi s-auz pocnetul paharului spart in capul lui Paul Ma smulgi de langa el pnntr-un marafet uzat; imi opresti brutal o miscare pornita; ma plimbi pe la ecuator, pornind artificial o alta miscare, de un ritm disparat, si, pe cand cu port grije de soarta lui Paul, inghesuit intr-un colt stramt, d-ta cauti a ma face sa plang soarta unui corabier pierdut in pustiul talazurilor. Dar ce sunt eu? Ce e capul meu, sa te joci cu el ca un copil cu o minge, pe care o bate fara socoteala de toti peretii, lovind-o cand cu mana, cand cu piciorul9 Auzi d-ta! pentru ca sa-ti numesc sublim stilul, d-ta sa-ncerci a ma face sa iau o halba drept sabia lui Damocles, si o berarie drept Labirintul, sa confund pe Petru cu Teseu si pe Paul cu Minotaurul!
Ei, nu! stilul care vrea sa ma prosteasca astfel nu-l pot numi sublim; il numesc altfel.

Ti-aduci aminte, cititorule, de frumoasa poveste batrana? Un socru avea doi gineri, unul caramidar si altul zarzavagiu. Fetele mosneagului se rugau la Dumnezeu - una, sa ploua din destul, ca sa le creasca mari zarzavaturile, alta, sa fie seceta, ca sa li se zbiceasca mai degraba caramizile. "Doua sunteti intr-o casa, a zis batranul, si nu va mai poate Dumnezeu impaca!" Asa e lumea noastra, ca fetele acelea, peste putinta de impacat, pentru ca are deodata nevoi diametral opuse: castigul si multumirea unuia este paguba si contrariarea altuia.
lata minunata inventie a tiparului.
Ce n-ar putea spune un retor, un poet despre binefacerile descoperirii lui Gutenberg? Dar ea a dat umanitatii oarbe lumina ochilor! dar ea a rupt lanturile sclaviei! ea a ridicat din uitarea si parasirea seculara semintii ce pareau blestemate la vecinie intuneric si nenoroc, chemandu-le la dignitatea vietii istorice! ea a imblanzit fiarele pustiilor! ea a consfintit Libertatea, Egalitatea si Fraternitatea! ea a intronat si apara drepturile sfinte ale omenirii si ale omului! Ma rog, ce n-a facut?
Dar eu nu sunt nici retor, nici poet, ca sa m-aprinz asa, din chiar senin, de entuziasm pentru inventia tiparului, si spun d-a dreptul, fara nevoie de puncte de exclamatie, ca ea a fost un mare noroc pe de o parte, dar pe de alta si o mare paguba. Acestei inventii, e adevarat, ii datorim o insemnata parte a progresului material, prin dezvoltarea stiintei, prin imprastiarea multipla si repede a cunostintelor pozitive; dar tot asa de adevarat este ca pe calea artei literelor, inventia tiparului nu numai ca n-a facut vreun mare bine, dar a facut chiar serioasa stricaciune. Iata cele doua fete asa de greu de impacat ale mosneagului: a plouat din belsug - castravetii uneia au crescut mari si frumosi, dar s-au flescait caramizile celeilalte.
Inventia tiparului a dat nastere unei colosale erori, anume: a facut pe oameni sa creaza ca literatura este o lucrare de utilitate pipaita, ca arta literelor este o necesitate imediata pentru societatea umana, ca este menita sa aduca foloase imediate, practice si pozitive.

Asa, s-a confundat cantecul fara folos cu o reteta de leac sigur, s-a confundat floarea inutila cu rodul util. Toata lumea s-a pus cu furie pe cultura florilor; n-a ramas palmac de pamant neinflorit, si turma omeneasca, dand navala in vasta livede, s-a apucat sa pasca cu nesatiu la flori - flori, flori si iar flori.
Asa, nu se mai stie astazi deosebi floare de floare; toate sunt bune de pascut: laptele-cucului, ca si rara floare a alunului, trandafirul de Siras, ca si floarea scaietului de pe marginea drumului. Si nu e gura care, rumegandu-si ce a pascut, sa nu aiba mica sa exclamatie de multumire ori de dezaprobare; in orice caz de afirmare a competentii, sensibilitatii si autoritatii gustului sau personal Asta-i buna! excelenta! imi place! asta n-o inteleg! asta nu are gustul destul de picant! asta trebuia mai coapta! asta e vesteda! asta e numai parguita!
Si asta se cheama vastitatea literaturii moderne si popularizarea artei literelor; toti o cultiva, toti o pasc, toti o rumega.
Asa, s-au nascut stilurile infinite, si scolile, si autoritatile, si curentele, si modele, si reputatiile. Asa, precum se zicea odinioara ca, pe fata pamantului, nu e o clipa fara o moarte si fara o nastere, putem zice astazi ca nu e o clipa fara nascutul a doua flori si pascutul a trei.
Din varful muntilor si pana-n fundul vailor, sfaraie roatele tipografiilor fara minuta de odihna, varsand clai de flori pentru turma rumegatoare, si tot nu-i pot birui teribila pofta de mancare, cu atat mai nepotolita cu cat procesul digestiunii este mai zadarnic si mai fara folos de hrana: o simpla iritare de functiuni fiziologice fara urma de castig pentru organism - sacaz morfolit si murdarit degeaba in bale.
De aci rezulta apoi ca florile rare, cari trebuiau sa infrumuseteze livedea, se pierd inabusite in belsugul vast al buruienilor, cari trebuiau plivite si distruse. De aci rezulta ca atunci cand vrei o floare, de la care, ca om cuminte, ceri ce poate sa-ti dea floarea, frumusete si miros, iar nu gust si hrana, trebuie sa te-ntorci la cateva glastre vechi de-acasa: in livede e foarte greu, daca nu chiar imposibil, sa gasesti ce-ti trebuie.
"Coetera desiderantur", astea sunt cuvintele cari tin loc de "sfarsit" dupa ultima fraza neispravita a operei clasice, ce ne-a ramas, din nenorocire, trunchiata. Coetera desiderantur! precum se doresc bratele pierdute ale Venerii, precum se doreste restul grupului. Unde e tanarul si usuratecul Paris? unde e nobilul brat care primea marul? unde o fi coetera acelea, magistrala incheiare a lui Tacit?

- A! vezi? tiparul! Daca ar fi fost tiparul, imi zice cineva, nu ai mai don-o, pentru ca ai avea-o.
- Ba nu, raspunz eu; deloc.
Fara tipar, am avut-o, o am macar pana la coetera desiderantur, si ma multumesc cu atata, cu tot regretul pentru cele pierdute. Dar daca era tiparul, o pierdeam toata: floarea se pierdea, cufundata pentru vecie in vastul noian al buruienilor. N-am incredere in judecata mea pana intr-atata, si cu atat mai putin in a altora, incat sa crez ca, dintr-un ocean imens de buruieni, mi-ar putea denunta o floare nobila inecata in umbra deasa.
Asa, inca o data, rezultatele tiparului pe calea practica si utila sunt incontestabil fericite; pe calea frumoaselor litere, insa, ele sunt nenorocite: pe calea dantai ne ajuta sa gasim la sigur; pe cea d-a doua ne face desigur sa pierdem.

Dar ce are a face inventia tiparului cu cestiunile estetice? Are mult a face, si despre aceasta s-ar putea scrie mai multe decat pot incapea intr-un cadru stramt ca al notitelor de fata.
Oricat ar fi cineva de inaintat in vederile politice, oricat ar crede ca, numai din ridicarea necontenita a nivelului intelectual si moral al unei societati si numai din treptata egalizare a conditiilor de trai al indivizilor, poate rezulta ordinea ideala a statului si culmea de inflorire a spetei umane, trebuie sa recunoasca un lucru, ca niciodata nu se vor egaliza puterile si virtutile particulare ale indivizilor. In lumea viitoare, in lumea pe care cel mai extrem utopist o poate visa, vor fi diferente de inchipuire, de judecata si de gust de la individ la individ.
Cel mai extrem utopist nu si-ar putea, credem, inchipui o lume compusa din indivizi absolut deopotriva la spirit, o lume in care toti indivizii sa fie egal de talentati sau lipsiti de talent, egal de inteligenti sau egal de prosti. Mai inteleg sa nu creaza cineva ca la un moment dat domnul Voltaire poate fi mai de spirit decat toata lumea; oricine, care se simte mai sigur zicand noi decat zicand eu, are dreptul sa se mandreasca de concursul anonim ce el il da lumii ca sa o faca mai de spirit decat celebrul barbat. Dar ceea ce n-ar fi de inteles ar fi sa-si inchipuie cineva o vreme cand, in toata lumea, fiecare sa aiba tot atata spirit ca domnul Voltaire.
Asa fiind, talentele, mai mult sau mai putin numeroase la un moment dat, vor fi in lumea aceasta vecinie niste exceptiuni; asemenea, si cei ce le vor intelege acele talente vor fi iarasi niste exceptiuni mai mult sau mai putin frecuente; totdeuna, insa, imensa majoritate a lumii va fi compusa din oameni normali, cari nu vad cu gandul decat pana la varful nasului, si vad cat le trebuie. Generatii dupa generatii de imense majoritati se vor strecura fara sa lase in urma lor ceva deosebit una pentru gandirea alteia; cu pastrarea patrimoniului de gandire si cu continuarea specularii lui, vor fi insarcinati totdeuna numai cativa, un foarte restrans numar: aceia vor insemna cultura si progresul lumii intregi, aceia vor putea sa dea un inteles altul continuitatii speciei umane decat al continuitatii altor spete animale.
Si pentru aceasta, ei trebuiesc, in afara de tot ce e variabil, local si trecator, sa penetreze in lumea aceasta, adica in raportul dintre ea si om, ceea ce este constant, general si vecinie.
Trebuie sa inteleaga dar orisicine ce grea e sarcina acestor putini - sarcina artistilor si ganditorilor - si cum trebuie ea sa se ingreuneze cu cat mai multe generatiuni se succed, pentru ca, cu cat mai tarziu e venit artistul sau ganditorul in lume, cu atat ii trebuie mai multa originalitate si mai mare putere de conceptie pentru a covarsi capitalul din ce in ce sporit de gandire umana si pentru a gasi forma noua.
Ce se-ntampla de cand cu tiparul?
Frumoasa sarcina a ganditorului sau artistului gaseste mijlocul de raspandire si de pastrare sigur in aceasta minunata inventie, e prea adevarat; dar de aci a rezultat zadarnica si pernicioasa inchipuire ca orisicine, numai bunavointa sa nu-i lipseasca, se poate inscrie voluntar in randurile nobilei falange, din momentul ce arma s-a gasit. Orice cap sec, orice minte saraca, si, ce e asemenea rau, orice om cu bun-simt sau exemplar de duzina a renuntat la onorabila stare de simplu fiu si apoi de tata de familie, pentru a juca un rol distins in umanitate. Toti fiii si tatii din milioanele de duzine au inteles pe semenul lor mai bine decat pe un altul, si astfel s-au ridicat de jos legioanele de moralisti generosi, poetii si criticii umanitari si sarlatanii ideologi, mistici, simbolisti, naturalisti si profetii sociologi etc, cari au inecat in valurile lor zgomotoase glasul a doi-trei insi alesi de sus, aiurind mintea lumii intregi, ce nu s-a prea aratat de asta data sa aiba mai mult spirit decat domnul Voltaire.
Si n-are a face inventia tiparului cu arta literelor?
Dar pe toate foile de papirus si pe toate fasiile de pergament nu s-a facut atata arta in doua civilizatii antice intregi, cata se face intr-un an numai pe hartia de la Letea!

Si acum sa ne intoarcem iar la talent.
Cea mai mare suparare ce un om poate face altuia e sa-i tagaduiasca talentul de care acesta se crede, pe nedrept, inzestrat. Niciodata cu lauda si cu stima nu vei ajunge sa multumesti pe un om lipsit de talent atata cat il poti mahni cu tagaduirea sau nesocotirea talentului pe care nu-l are. Un poet inchipuit nu se va maguli atata de aplauzele unanime ale cunoscatorilor, pe cat se va irita de critica sau indiferenta unui singur amator.
E ciudat. Omului inzestrat cu adevarat talent ii este absolut indiferenta judecata altuia despre operele sale; el are atata incredere in puterea lui de expresie, incat si cand se aude laudat, si cand se aude criticat, in fata si a aplauzelor, si a barfirilor, si a indiferentii, el isi rade in barba, sigur fiind ca foarte rar il poate pricepe cineva mai bine si-1 poate apretia mai exact decat se pricepe si se apreciaza el insusi. Din aceasta siguranta rezulta nealterarea personalitatii adevaratului artist, cu toate staruitoarele pareri multiple si varii ale criticei si ale amatorilor; din aceasta neclintita incredere in sine rezulta neincovoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea sustinuta a stilului, dispretul pentru gustul contimporanilor si, prin urmare, pentru o maniera simpatica acestora - maniera care i-ar garanta un succes facil - si dispretul pentru orice imitatie a vreunui model anterior sau contimporan. in fine, pentru adevaratul artist opinia publica nu exista mai mult si nu-i poate inspira mai multa consideratie decat animalele fabuloase.
Rareori, foarte rare, adevaratul artist va asculta cu oarecare incredere parerea cuiva in privinta-i. Acea parere trebuie sa fie indelung incercata de el pana sa capete autoritate. De aceea imi pare atat de ridicul amatorul care tam-nisam isi da artistului parerea sa asupra cutarei sau cutarei lucrari a acestuia - fie ca-i gaseste cusururi, fie, mai ales, ca o admira.
Dar ia sa vedem pe omul care-si inchipuie a avea un talent pe care nu-l are. Pentru el opinia publica e suverana. El, dupa ce da la lumina o producere, umbla zi si noapte sa stranga sufrajele amatorilor, cari, toate, pentru el sunt valabile; cele cari-l aplauda il incanta; cele cari-l condamna il amarasc. El discuta bucuros cu oricine despre productia propriului sau talent, si, atribuind lipsa de admiratie numai si numai nepatrunderii, e gata totdeauna sa faca amanuntite explicatiuni asupra operii sale. Parerile altora despre talentul sau sunt o hrana de care el nu se poate satura oricat s-ar indopa; asa, daca nu-l admiri, macar batjocoreste-l; daca nu-l aplauzi, macar fi ui era-l; da-ti insa numaidecat o parere. Considera-l orisicum, numai considera-l: el n-are incredere in sine, si astfel, sufletul lui, care mereu sovaie, are nevoie de o proptea, fie aceea intr-o parte sau in alta.
Dupa parerile pe cari le aduna de prin toate raspantiile, el isi modifica judecata despre propriile lui produceri; dupa curentele opiniei publice, isi face o programa; dupa succesele obtinute de altii, isi croieste o maniera ce i se pare sigura' Si astfel, desi sunt atata de rare-n lume talentele originale, avem atatia artisti! Pentru aceea toate fenomenele, atat cosmice,

Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)

Pune poezia Cateva pareri pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.



Poezii despre:

Primavara

Toamna

Iarna

Iubire

Bucurie

Viata

Flori

Boala

Singuratate

Frica

Scoala

vezi mai multe

Politica de confidentialitate



Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani
Alexandru Macedonski
Alexandru Vlahuta
Ana Blandiana
George Bacovia
George Cosbuc
George Toparceanu
Grigore Vieru
Ion Barbu
Ion Minulescu
Ion Pillat
Lucian Blaga
Marin Sorescu
Mihai Eminescu
Nichita Stanescu
Nicolae Labis
Octavian Goga
Stefan Octavian Iosif
Tudor Arghezi
Vasile Alecsandri
Vasile Voiculescu