| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Cantec spaniol de Cincinat Pavelescu Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Nimic nou
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Ion Luca Caragiale
|
|||
| [1910] | |||
|
|
|||
| "Nimic nou pe lume" - cine a spus-o, mare vorba a spus, cu toate ca, dupa chiar vorba lui, nici el nu spunea ceva nou. De cate ori vedem o moda noua - ori o palarie mai mare decat persoana care o poarta, ori o pereche de cipici mai mici decat picioarele care le-ncalta - sa nu zicem: "a iesit la moda cutare lucru", ci: "iar a venit cutare lucru la moda". Ca pentru toate modele, tot astfel trebuie sa zicem si cand e vorba de o noua scoala artistica sau literara "Iar" Un exemplu Poporanismul este o scoala literara noua la noi, in care se produt, de la o vreme, excelente lucrari in versuri si in proza, si care, probabil, are sa insemneze candva o epoca stralucita in istoria literaturii romanesti. Despre aceasta scoala s-a dezbatut si se dezbate mereu: fireste, ea are partizani si adversari - si unii, si altii oameni de talent si de spirit, dar, printre amatorii de litere romane, acela care nu face parte din nici una dintre cele doua tabere gandeste, desigur, ca noi, ca scoala in arta nu face aproape nimica, ci talentul face totul; ca ori de ce scoala ar fi un scriitor, daca are talent, poate face lucruri pretioase; iar daca n-are talent, nu poate face decat lucrari lipsite de valoare, fie de orice scoala ar fi. Zilele trecute discutam cu un prietin, om invatat - care nu despretuieste, cum au obiceiul in genere oamenii invatati, pe un om nenvatat si sta bucuros de vorba cu el, tocmai ca sa-l lumineze -despre noua scoala poporanista. - Scoala aceasta nu e tocmai noua, cum ti se pare dumitale, mi-a zis omul invatat si pot sa-ti dau numaidecat dovada lata Atunci a scos dintr-un raft al bibliotecei lui o carticica veche, in care mi-a aratat sa citesc urmatoarele intre alte publicatiuni insemnate, anul acesta (1838) a aparut si un nou roman al d-lui Charles Didier. Este o lucrare cu tendenta democratica, in care sunt glorificate nobilele instincte ale unui copil din popor, intru sustinerea teoriei ca devotamentul si sentimentul datoriei, innascute la omul din popor, biruiesc todeuna asupra personalitatii exagerate si sensualismului brutal, care se dezvolta tocmai la oamenii din inalta societate; cel mai cald si mai frumos altruism de o parte; de alta, cel mai odios si mai rece egoism. Eroul romanului lui Didier este un tanar taran de la munte. Mama acestui copil a suferit in viata ei multe necazuri - materiale, din pricina saraciei; morale, din pricina lipsei de educatiune, pe care o simte todeuna, fiind inzestrata cu inalte calitati intelectuale. Asadar, voind sa scape pe baiatul ei de chinul ignorantei, il trimete, cu mari jertfe, in scoli. Baiatul, silitor pe cat de inteligent, ajunge tanar invatat si se gandeste acum pe ce cale sa porneasca in lume. Se uita in toate partile, si toate caile i se par ori sterpe, ori necurate. Un moment, il apuca un fel de descordare, acea criza a sufletelor tinere cari au sperat prea mult de la viata si inteleg ca ea le va da in schimb prea putin. In aceasta criza sufleteasca se hotaraste sa-si vanza mosioara din munti, dupa moartea mamei, si, realizand o suma modesta, pleaca sa calatoreasca in lume in Italia face cunostinta cu o nobila ducesa, femeia unui batran duce foarte dulce, un serenisim zaharisit, care ingaduie sotiei sale, fiind barbat politicos, sa faca legaturi prietenesti cu orice tanar calator prezentabil. Cine e deprins cu citirea povestilor trebuie sa inteleaga ca din intalnirea tanarului erou, copil din popor, cu nobila ducesa are sa rezulte incurcatura mare. in adevar, eroul, plin de virtuti plebeiane, se inamoreaza, ca lovit de trasnet, de tanara eroina, care si ea e plina de virtuti patriciane. Din nenorocire insa - fireste ca un roman fara nenorocire nu se poate - in acelasi timp a pus ochii pe eroina si un alt erou, un tanar conte corsican. Acesta e un tip de om infam: lipsit de orice sentiment de probitate, capabil, pentru un capriciu de moment, sa distruga viata altuia, las, asasin in sfarsit, personificarea tutulor ticalosiilor inchipuite - ca orice tip de aristocrat intr-o opera democratica. Ducele, fericitul sot al eroinei, sigur ca nobila-i sotie nu e capabila de vreo tradare, le da voie celor doi rivali sa-si faca mendrele pe langa dansa. Pe tanarul om din popor il stapaneste sentimentul onoarii si al datoriei: rezista pasiunii lui; iubeste, dar se abtine de la orice manifestatie alta decat platonica. Infamul nobil insa, contele corsican, crescut in doctrina violentei si dreptului celor alesi prin nastere, recurge, pentru satisfacerea pasiunii sale, la cele mai miselesti machinatiuni si izbuteste sa compromita pe ducesa chiar in ochii rivalului sau plebeian. O explicatiune il dezamageste pe acesta; dar viermele banuielii tot i-a lasat o rana ascunsa in fundul sufletului, suflet bolnav oarecum de mandrie. Chinuit de gelozie si plictisit de obrazniciile rivalului sau, care-si da ifose de biruitor fericit, il provoaca la duel. Infamul, mai bine preparat in manuirea armei, il raneste. Ranitul este adus de chiar ducele intr-un palat, unde-l pune sub ingrijirea de aproape chiar a nobilei eroine. in vremea aceasta, tanarul conte ticalos incearca sa rapeasca pe ducesa prin violenta; nereusind, fuge de teama unei pedepse, ca un las, in fundul Corsicei. Ducele pleaca si el dupa niste daraveri in patria lui, si raman in acel palat, singuri, nobila patriciana si tanarul plebeian, in convalescenta. Atunci in sfarsit, se marturiseste el O iubeste Si, neaparat, se marturiseste si ea il iubeste. Acum e acum Acum incepe teribila lupta intre pasiune si datorie Lupta fiind mai presus de puterile lui, eroul fuge, caci simte ca daca ar mai ramanea ar fi invins Si el iubeste in adevar, iubeste adanc; vede ca e iubit, adanc iubit; dar onoarea femeii trebuie aparata Asadar fuge, alta scapare n-are onoarea ei decat fuga lui.;. Rataceste fugar pe toate potecile frumoase ale clasicei Italii. In singuratatea salbatica a muntilor, in zgomotul vesel al stralucitelor cetati, in umbra sfanta a catedralelor, in luminile profane ale carnavalului, o vede pe ea, numai pe ea ea, pretutindeni Din parte-i, si ea, ramasa neconsolata, in linistea serii, in tacerea noptii, in ciripiturile diminetii, in larma zilei, il aude numai pe el, pe el numai pe el, pretutindeni, oricand. Desperata de suferinta ei, cheama in graba pe nobilul sau sot din departare, il cheama in ajutor ii cade in genuchi, ii marturiseste pasiunea ei, lupta ei intre pornire si datorie, si-1 roaga sa-i tamaduie, daca se poate, sufletul zdruncinat. Dar el, dulcele sot, se multumeste sa afle ca nobila sa sotie a rezistat ispitei si ramane in credinta ca lipsa tanarului fugar, cu vremea, va aduce liniste in sufletul doamnei ducese. Si iar pleaca la daraverile lui, fara grije. Parasita slabiciunii ei, tanara cade, ingrozita, in desperare, incearca toate mijloacele spre a uita in zadar Preotii, duhovnicii la care se adreseaza ii dau numai consolatiuni vulgare. Ea ramane inconsolabila in sfarsit, din intamplare, afla ca-ntr-o manastire se afla retras un tanar pictor, pe care o pasiune nenorocita l-a trimis la calugarie unde si-a gasit omul pacea sufleteasca. "Acela, numai acela are sa ma-nteleaga si sa ma poata povatui!" zice ducesa, si pleaca sa-l gaseasca la manastirea lui si sa i se spovedeasca. Omul deprins - cum ziceam mai sus - cu citirea povestilor, intelege desigur cam cine sa fie acel pictor calugarit. Vai! fatalitate Ducesa mergea la manastirea aceea sa-si gaseasca linistea, mangaierea, uitarea pasiunii ei Si peste cine da acolo? Este el! El, nobilul copil din popor, prea simtitor ca sa o fi putut vreodata uita, prea onest pentru a nu cauta todeuna s-o uite! Eroina, biruita de pasiune, nu mai poate face nimica pentru fericirea si repaosul (?) nobilului sau sot, dulcelui sau duce. Totusi e un totusi: nu vrea sa rupa pe fata legaturile maritale Ar vrea, daca se poate, s-asa, s-asa Iar tanarul om din popor, biruit si el de pasiune, nu stie la ce sa se hotarasca si la ce s-o indemne: si lui parca, daca s-ar putea, i-a placea s-asa, s-asa. Tot mai brava insa femeia Ea se hotaraste la un fel. Nu se mai duce la barbat Si, probabil, acela nu se sinucide de desperare. Ea merge intr-un castel al mamei sale, pentru a se gandi in liniste, sub privirile augustelor portrete ale strabunilor ei, la modul cum, dupa atata suferinta, sa traiasca amandoi fericiti. in adevar, pleaca Dar atatea emotiuni i-au zdrobit fortele Si maladia care de mult o sapa incepe s-o copleseasca Cand eroul vine la chemarea ei langa ea, o gaseste istovita Nobila ducesa moare in bratele copilului din popor. Sa nu se creaza ca acest roman este o secatura literara, pe care ar putea-o scrie orice amator de notorietate. Nu. Departe de asta, Chavornay (caci acesta e numele eroului si titlul romanului) e o lucrare excelenta; contine parti de adanca observatie psihologica si momente serios emotionante si e scris cu adevarata arta de stil. il recomandam cu toata staruinta tinerilor nostri scriitori de scoala poporanista. Citirea acestui model de gen o sa le foloseasca desigur foarte mult. |
|||
Pune poezia Nimic nou pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |