Scutul minervei

Vezi toate poeziile poetului





I
Ajuns acum pe culmea vietii, inainte
De a descreste-n umbra tinutului tacut,
Zeita inarmata ca lancie si scut,
Stapan deplin pe cuget, inalt o rugaminte.
De ani destui Diana cu raza ei ma minte
Si, falsa ca si valul din care s-a nascut,
Cithereenei prada destui ani am zacut
Platindu-i vama chinul si lacrima fierbinte.
Cu mai pazita grija imi voi pastra odorul.
Spun crinului si rozei un vesnic bun-ramas:
Maslinul si un dafin sa-mi strajuie ogorul.
Nu-ti dau, de patimi arsa, o inima pustie,
Dar ganditorul suflet ce singur mi-a ramas,
Tu incununa-l, dreapto, cu verde poezie.
II
Deoarece, senino, mireasa mi-esti si sora
Si calauza-nalta pe valul ce-am urcat,
Cuminte si-ndrazneata, cu capul ridicat
Sa-mi stai, spintecatoare de vesnicii, la prora.
Iar eu din intuneric intrand in aurora,
Si limpezit cu totul de patimi si pacat,
Voi cerceta cu ochii parerea de uscat
Pe umar de talazuri, albind ca o amfora.


Stralucitoare-n suflet e tara ta, zeita!
Bachantele in fata-i prin noapte se ascund,
Fug speriati Silenii incununati cu vita.
Apollo insa tainic pe fruntea-ti cum rasare,
In razele rasfrante de scutul tau rotund,
Imi naste noua muze marete la picioare.
III
Acelasi zeu profetic cutremura stejarii
Dodonii, si la Delos inaltul palmier
Ramane marturie legand pamant si cer,
Dar au tacut de-atuncea Homerii si Pindarii,
In temple profanate au navalit barbarii,
Si viersul lor rasuna strident si adulter,
Dar n-au sa se ridice pe piscul auster,
Nicicand, al poeziei cu strictele fruntarii.
De lauda, de ura lor oarba azi nu-mi pasa.
M-am departat de-un laur ce-n fiecare zi
Pe alta frunte-ngusta mai vestejit se lasa.
Caci tu imi cresti in suflet — la fel cum altadata
Din crestetul lui Joe destinul te trezi —
Senina fericire putin ingandurata.
IV
Adapostit sub scutul Minervei stau deoparte
La umbra unui dafin ce n-are vestejiri,



De gloria lumeasca, de secile vrajiri
A’ vremii-nselatoare totuna de departe,
Adun pamant, si plante, si oameni intr-o carte
Inalta in simtire, bogata-n zugraviri.
Din vechile otravuri facut-am izbaviri,
Din turbure viata, armonioase arte.
Dar sarcofagul poarta ingemanate roade:
In juru-i salta-n soare al zeilor alai,
Nauntru zace mortul ca viermele ce-l roade.
Nu-i nimeni deznadejdea din gand sa mi-o ghiceasca.
Doar tu, zeita clara ca flacara, imi dai
Puterea sa-mi torn chinul ea marmura cereasca.
V
Precum prin crang, in umbra, o pasare atipa
Din zborul ei ranita de vechiul vanator
Si te ajunge glasu-i sunand sfasietor
Cand vrea si nu mai poate sa-nalte o aripa,
In sangele-mi departe se tanguie si tipa
Iubirea incoltita de ranile-i ce-o dor;
Sleita se mai zbate cand nu e ajutor
Sa-i dea o vlaga noua in neguroasa clipa.
De prin afund de mine aud cum se prelinge
In linistea de astazi nelinistea de ier’.
Zeita prinsa-n zaua luminii ce invinge,


In sufletu-mi noptatic in arme te coboara.
Strapunge-o fara mila cu sulita de fier,
Da-i moarte bietei inimi ce n-a putut sa moara.
VI
Neptun pe mari in spume si-a asezat domnia;
Zefir, pe-o adiere; Boreu, pe-un aprig vant.
Cibela-mparateste pe rodnicul pamant,
Si Ceres leaga spicul, si Bacchus creste via.
Si-mpart nemuritorii: vazduhul, apa, glia,
Si tot ce-a fost pe lume, si toate cate sunt.
Un zeu ne duce-n leagan, si altul in mormant;
Ei ne trimet pacatul si nevinovatia.
Vegheaza zei, zeite pe orisice faptura —
In arbore: Driada; la vatra: zeul Lar,
Suntem ca fire prinse in vasta tesatura.
Nu pot sa lupt cu zeul: el da si el culege;
De el nebunu-ncearca sa fuga in zadar.
Eu ma supun, cuminte, la nendurata lege.
VII
Cu armonie simpla de linii si lumina
Trezindu-ne comoara gandurilor adanci,
In tragica splendoare prin dezolate stanci,
Se profileaza templul tau vechi pe o colina.



Dar veac de veac frontonul il crapa; se inclina
Coloana alba-n vremea ce-o surpa stand pe branci;
Si-n tara pustiita de barbari: turci si franci,
Prin pietrele de-acanta dau tufe de sulfina.
Cand vremile si omul, Minerva mea, te lasa,
Cand slava ta n-o tine granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ti-oi fauri o casa.
Dar da-mi, zeita, harul si legile-ntelepte,
Sonetul meu sa suie in vesnicul azur
O vraja de pilastri si de proportii drepte.
VIII
Sub rod se-ndoaie pomul cand seva il patrunde,
El ce sfida Prierul cu verzile lui frunti,
Si raul fara-astampar ce spumega prin munti,
La vale poarta pasnic corabiile pe unde.
Departe jocul fraged al anilor se-ascunde
Si, iata-i, rari pe tampla, intaii peri carunti,
Cand patimi implinite s-au arcuit in punti
Si fecundate doruri s-au linistit profunde.
Ca sarpele de-acuma imi schimb noroc si piele,
Caci soarta nu-mi apleaca viata in zadar
Cu versuri care-atarna din ce in ce mai grele.
In toamna unde darul se parguie-n tacere
Astept sa vii si, rece, cu dreptul tau cantar,
Sa-mi hotaresti masura de-amaruri si de miere.


IX
La Roma, cand Horatiu prindea nemuritoare
Cadenta ta in oda, cand verbul suveran
Il mladia-n egloga poetul mantuan,
La noi ziceau din frunza pastori pe la izvoare.
Dar sa-ti inalt primeste sonetul la picioare,
Ca sa infrunte ritmic al vremilor noian —
Cand simt sub mana lira, pe fiecare an
Mai pura, mai pioasa si mai invingatoare.
Din lutul tarii mele mi-am ridicat spre tine
Un suflet ca un codru adanc si nepatruns;
I-ai dat desavarsirea coloanelor eline.
Nici azi nu-l va pricepe ilotul, si nici mane,
Dar versul meu in slujba-ti purificat, si uns,
Si logodit in taina cu muzele, ramane.
X
Pe mari nu poate vasul sa zboare, daca vantul
In panze chibzuite nu-si frange vlaga lui,
Si drumului s-asterne in goana gandului
Fugarul, doar cand fraul i-a stapanit avantul.
Din lira ca sa-nvie, deplin si proaspat, cantul
Pe coarde numarate esti nevoit sa-l sui,
Si nu se schimba piatra informa in statui
De n-o lovesti cu dalta. La fel e si cuvantul.
Nauci, sa creada scitii ca balciul e-un spectacol,
Ca-n lire nestrunite dorm melodii adanci,
Ca vorbe nentelese aduna un oracol.



Adevarata arta de alte minti se-alege:
Nu palpaie in noaptea desisului, pe stanci
In soarele Minervei, scanteie alba-i lege.
XI
Abia sosi Prierul cu-ntaia randunica
Si-l stranse galben vara la pieptu-i insorit,
Si iata peste dealuri lumina si-a oprit
Din toamna raza lunga prin fulgii care pica.
Tot ce-am legat de suflet cu aripi se ridica;
Ce mi-a fost drag pe lume, in ochi mi s-a umbrit
Si-n amintire suie cu fumu-i albastrit
Iubirea cea mai mare, dorinta cea mai mica.
Cu trecerea rotunda a lunilor roteste,
Schimbat pe bolta noptii, stravechiul zodier
Si steaua ca si visul in zori se vestejeste.
Nimic nu se rentoarce la fel a doua oara:
Nici anotimp, nici suflet, nici pasare, nici cer
Eterna doar Minerva cu lira le masoara.
XII
Icar cum il sfidase cu aripe de ceara,
L-a prabusit Apollo pe-al marilor podmol.
Si pe Acteon care-i pandise trupul gol,
Prin cainii lui Diana l-a osandit sa piara.
Chiar Prometeu, cand slavii a smuls un foc in para,
El ce s-a vrut naprasnic al omenirii sol,


Pe stanci legat de Joe cu vulturii ocol,
Hrani flamande ciocuri din fierea lui amara.
Si totusi nu mi-e teama, in-nalta mea trufie,
Comoara ta in versul sonetelor s-o fur,
In suflet cand eroii Helladei imi invie.
De-a pururi in lumina senina urca zborul,
Pe veci vad ochii mintii tiparele de-azur,
Cand focul fara moarte il tine rapitorul.
XIII
Din toate, numai roza ce-n moarte mai incheaga
O inima de flacari pe palidul stufis,
Prin seara prelungita de soarele piezis
Cum tremura in purpur, imi este cea mai draga.
Si numai tamaioasa ce s-a pastrat intreaga
In via pustiita de-al toamnei luminis,
Acuma cand scanteie de bruma prin frunzis,
Mai tare ma inchina si locului ma leaga.
Mi-e dor de ce-nfloreste sub semnul despartirii
Si bratele ce albe de gatul meu s-au prins
Ma tin cand stiu ca mane s-or sterge iar privirii.
Minerva-mi spune: — “Uita ce-n pulbere se cerne.
Ciorchini de stele setea ti-o sting si am intins
Iubirii tale cupa petalelor eterne.”



XIV
Nespovedita mie ce grija iti apleaca
Profilul pur pe bratul in lance razimat?
Ce chin tacut, zeita, in marmura sapat,
Iti adumbri pleoapa de lacrimi pururi seaca?
Credeam ca numai omul cu mintea lui saraca,
Divino, se framanta de patimi turburat.
Ce sagetare-ascunsa un zeu dusman ti-a dat?
Chiar ranile lui Eros cu vremea au sa treaca.
Mi-a spus nemuritoarea: — ”Graiesti ca muritorii.
Sub alte legi sta neamul din care m-am ivit,
El n-are-amurg, nici noapte si nu cunoaste zorii.
Ce m-a durut odata, ma doare pe vecie
Dar din senina pace si chinul otravit,
Mi-a invatat cuvantul inalta-i simetrie.”
XV
Din Helicon coboara iar cele noua muze
Inconjurand altarul cu pasul lor pios.
In numar si-n cadenta suind armonios
Eterna poezie li s-a desprins din buze.
Vin cate trele Gratii in cantec de cobuze:
Un singur vant le umfla vestmantul unduios
Din care, pentru tine crescand misterios,
Curat rasare ritmul din formele confuze.
Orfeu te paraseste pe veci, Euridice!
El lira si-o consacra Minervei ca un dar,
Si imnul proslavirii da cerul sa-l despice.


Chiar Egipanul tainic, ducand la coltul gurii,
Un nai de trestii, lasa cand repede, cand rar,
Lung lauda sa sune in linistea padurii.
XVI
In cautarea prazii de aur a cantarii,
Spre tainele Colhidei, nou Iason, am pornit.
De hiperboreene furtuni nebiruit,
Scapai din valuri teafar si de urgia marii.
Iar astazi cand din neguri rasar pe clina zarii
Si dafinul, si templul tau alb, ce linistit
Imi trag la tarm trirema cu rostrul ei proptit
De plaja aurie in raza inserarii.
Acum veniti, tovarasi! Juncanul nou la coarne,
Juncana fara pata sa-i ducem la altar —
Ca jertfa lor norocul spre noi sa ni-l intoarne.
Si tu, zeita, lasa din falnicul tezaur
Ce l-a purtat berbecul divin, sa smulg macar
Pe lira o farama din lana lui de aur.
XVII
Nu-s vindecat cu totul, senino, de Himera.
Pe buze tot imi arde sarutul blestemat
Si-n ochiul rau si verde, pe care l-am urmat
Atat de mult pe vremuri, ivirea mea tot spera.
De nimeni dezlegata si astazi imi ofera
Enigma-i dureroasa un sfinx neindurat



Si sufletul ce-n gheare atat i-a tremurat,
Mai tremura privindu-l si-acum din alta sfera.
Nu-s vindecat cu totul, Minerva mea. Simt inca
Harpiile pe frunte ca zborul lor nefast.
Mai simt stravechea spaima si vraja ei adanca.
Iar glasul de sirena tot mai suav imi suna
In cantecele mortii, amagitor si vast,
Ca marea care-si misca argintul viu sub luna.
XVIII
Te-am regasit de mintea-mi cu-atata mai aproape
Cu cat credeam, ascunso, mai mult ca te-am pierdut.
Erai aici, in suflet. Profilul cunoscut
Ma lumina cu umbra lasatelor pleoape.
Cum am putut sa-ti caut pe cer, pe camp, pe ape,
Nepieritoarea urma, cand trebuia tacut
Doar sa m-aplec in mine putin, sa fi vazut
Inalta stralucire ce-n lume nu incape.
Te-am regasit aceeasi de ieri, de totdeauna,
Cu chip de muritoare si gand nemuritor.
Ce lauda mai sfanta sa nascoceasca struna?
Si-acum, cand stiu ca viersul din suflet nu-mi mai pleaca
Si-n albia lui canta curatul sau izvor,
Pe veci de-acuma poate si lira mea sa taca.



Comentarii

Nume (obligatoriu):





Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Scutul minervei pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:

Primavara

Toamna

Iarna

Iubire

Bucurie

Viata

Flori

Boala

Singuratate

Frica

Scoala

vezi mai multe

Politica de confidentialitate



Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani