Ale tale mari de cuget, muntii tai de suferinti
Sunt ca insasi limba noastra in istoria cu oglinzi,
Cum din zbucium e nascuta, zbuciuma poetii sai,
Da putere celor buni, ii slabeste pe cei rai.
Lasa vremilor un sprijin si ne-aduna inapoi,
Razletiti de cicatricea ce se catara pe noi
Sa ne-ntunece-n desimea care mistuie pamantul
Si ne invrajbeste viata si ne tulbura cuvantul
Noi, in casa noastra, oaspeti? Tot mai rari si mai putini?
Care umbra glasuieste in padurea cu lumini?
Peste ceasul mortii crude cand se-ncheie rasuflarea,
Care lacrimi se revarsa sa se umple cerul, marea?
Nimeni nu-mi citeasca chipul doar poetul intr-un vers
Si cosita o campie inainte de cules,
La rascrucea istui loc, unde-mi piere bunatatea,
Lang-o vatra cu jaratic si-n vapaie libertatea.
Unde sufar adevarul si-n metafore-l patrund,
La-ntrebarile fiintei sa am glas si sa raspund,
Legile ce-mi apartin ale mele-n neclintire
Fie-mi luna, fie-mi soare si a stelelor rotire.
Fie-mi casa si gradina, strop de roua si izvor,
Tot ce-n cantec e refrenul unui spirit si popor,
Tot ce-n vreme impleteste alte ore si se leaga
Pentr u-o lume mai curata, mai onesta, mai intreaga.
Pe-o planeta obosita, oboseli se randuiesc,
Cele multe altadata cu nimic se-nlocuiesc,
Coada, cap, apoi si trup par a fi de o masura,
Cand fac becuri pentr u simturi la un loc cu muratura.
La Moldova ca niciunde tipa mintea in lastari,
Nu mai rabda, nici nu poate, mic pamantul, planuri mari,
Au zidit intai complexe, azi zidesc cu ravna vile,
Se adauga ideii nu idei, ci doar pastile.
Concureaza cei obraznici la causul fara fund,
Ziditorii scriu poeme, iar poetii cara prund,
Una spunem, alta facem si ne sufla mai departe
Vantul panzele in mana pe corabii scufundate.
Am ajuns civilizati cu lucrari de marafet,
Lumea cosmosul si-l ia, noi mai cerem alfabet,
Inventam ieroglife si ne bucuram, fireste,
Pe latini ca-i invatam astazi iarasi latineste.
Ne aprindem la cuvinte, mai mintim o vita-n cantec,
Arta noastra-i osebita: noi din suflet facem pantec,
Asteptam, poate cumva, cineva, ca prin minune,
Sa-si ia sie cele rele, ne dea noua cele bune.
Plutitori pe apa tarii, n-avem apa, dar nici port,
Ne falim intr-o stramtoare cu vesminte de import,
Platim triplu, cat nu costa, si asa o plata dubla,
Vindem casa parinteasca sa ne avutim cu-o rubla.
Ne-ameteste vorba dulce intr-o lacrima de vin
Si umplem desertul care niciodata n-a fost plin,
Ba ne scade simtamantul, ba ne creste nerabdarea,
Nu stiu cum, dar painii noastre parca ii lipseste sarea.
Cei ce scriu istoria noastra ne descriu ca pe calici
Si ne prada adevarul ba pe-acolo, ba pe-aici,
Taie pomul cum le vine , ba coroane, ba o craca,
Pun samanta de tot felul s-o uitam pe-aceea daca.
Sa uitam izvor ul tarii ca ne tragem de la Rim,
Si latinitatea care de la nastere-o vorbim,
Ei ne-ngroapa-n disertatii dupa cum li se plateste
Tot din gustul painii calde ce-o-ngrijim moldoveneste.
Voda Stefan Mare Domn nu exista pentru ei
Numai pagini ocupate, domnitori de sortul trei,
Parca ling ceaunul lumii si funinginea de-afara,
Mestecand in gura africi, europe sa le para.
E plecat poetul tarii, patrioti ca dansul nu-s.
Doar un rau in pieptul lui mana lacrimi pe ascuns,
Cad din ochi si se desfac flori in portile deschise,
Talmacite peste noapte poate versuri, poate vise
Talmacite peste veacuri poate doruri, poate vreri
Tot aici, in delta care este apa cu dureri,
Creste stuf, sunt luturi grase, vinul spumega la mese
Cu-nsetati de pretutindeni ce se-mbata-n interese.
Inceteaza, Doamne, munca, nu mai fa noroade mici,
Nu-i nevoie sa dezmierzi vulturii cu randunici.
Geniul luceferi urca, cand se uita la popor,
Insa nu previne moartea ce-l asteapta-n viitor.
Eminescu azi cu noi vine iarasi in destin
Poate astfel constiinta se trezeste din declin.
Lumineaza-ne, parinte, cu speranta, cu nemoarte,
Cat mai paste Miorita intr-o doina, intr-o carte,
Da putere celor buni, ii slabeste pe cei rai,
Cum putini se uita astazi ca sa vada-n ochii tai
Ale tale mari de cuget, muntii tai de suferinti,
Ce-s ca insasi limba noastra in istoria cu oglinzi.
|
