o toropise somnul pe-un pat de chiparoase
un picur cald de ambra i se scurgea pe buza
prin nimbul hainei sale de aur si matase
plutea un poematic albastru vis de muza
arhitecturi marete castele-n linii frante
arunca umbre sterse pe-al arborilor trunchi
concert de muzici sfinte vin greierii sa cante
cu palme-mpreunate cad ingerii-n genunchi
in fiece luceafar un diamant rasare
iar stelele au sclipat si clinchet de cristal
si muzei adormite i-arunca la picioare
flori tinere de salca si frunze de migdal
e timpul cand demiurgul va lacrima cerneala
sa scrie testamentul si sa-l arunce-n vant
ne lasa poezia nu ca pe-o vorba goala
ea, poate moare-n suflet dar naste in cuvant |