| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Haosul insusi de Elena Stefoi Trece latul prin ultimul anotimp. Aceasta fiara a vorbit, ucide-o sau zboara mai iute. Haosul insusi imi cauta bratele. Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Intre lumina si intunericul Iadului
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Lucian Blaga
|
|||
|
|
|||
| In volumul cu care debuteaza Blaga in , "Poemele luminii", el se autoconfigureaza ca existenta luminoasa si benefica in univers. In chiar primul poem - "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", arta poetica - isi face un autoportret cosmic, ca irizare de lumina in noaptea de mistere a lumii. Imaginea este un vector spre poezia eminesciana (ca si in cazul artei poetice bacoviene), iar titlul insusi al volumului poate fi interpretat ca o aluzie la numele autorului insusi, Lucian, de care s-a prevalat in mod speculativ. Apar in acest poem cateva atitudini asupra carora vom adasta, pentru ca exegeza literara le considera esentiale in definirea poetului nostru. Astfel, receptam antagonismul pus pe tapet, intre "lumina altora" si "lumina mea": lumina altora este rationalista, insinuanta in mod ucigas in intimitatea fragila a vietii, in timp ce "lumina mea" este potentatoare a misterului, nu insidioasa. Este limpede metafora misterului noptii (regim nocturn al tainicului, al "nepatrunsului"), potentat de razele albe ale lunii, care surprinde o imagine oximoronica in care coexista lumina si intunericul tainei. Prezenta poetului se vrea a fi una potentatoare a misterului in lume, iar "lumina" fiintei sale este o prezenta cosmica benefica, prin asezarea sa in orizontul misterului si al revelarii (asa cum a teoretizat in "Geneza metaforei si sensul culturii"). Poetul se straduieste sa construiasca, asadar, o imagine a sa insusi ca entitate radianta de lumina in acest univers, o "taina in taina" (cum va spune mai tarziu, in poezia "Cutreier", din "Ultimele poezii"). Credem a vedea inca de aici inceputul a ceea ce exegetii au numit fenomenul "mitologizarii biografiei" si mai credem ca Nichita Stanescu s-ar fi putut inspira din "modelul Blaga", cand a recurs la aceeasi operatie poetica. Atitudinea exprimata de poet in aceasta prima poezie poate fi considerata ca una ortodoxa, daca o interpretam astfel: intelegerea contemplativa a frumusetii universale, constientizarea fiorului cosmic si haric, este superioara analizei rationale a lucrurilor si investigatiei cu pretentii de epuizare a tainelor. Contemplatia reprezinta adevaratul mod de cunoastere al lumii. Este ceea ce Ortodoxia propovaduieste din totdeauna si nimeni nu aude si nu apreciaza. In primele doua volume de poezii, "Poemele luminii" si "Pasii profetului" - chiar titlurile au sonoritati teologice care nu ne pot fi indiferente - poetul se zbate intre doua extreme: intre gandul la moarte si atitudinea luciferica. Se observa si se va observa mereu, o pendulare a poetului intre dorul de liniste si de pace eterna si "o sete. de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi" ("Lumina", din primul volum). Spaima mortii si incercarea de a se acomoda cu gandul la moarte sunt constantele inalienabile ale poeziei blagiene, sunt preocuparea lui cea mai profunda, pe care nu o va parasi niciodata. Aceasta atitudine este regasibila in mai multe poeme: "Gorunul", "Liniste", "Stalactita", "Frumoase maini", "Dar muntii - unde-s?", "Mi-astept amurgul" (in "Poemele luminii"), "Gandurile unui mort" (in "Pasii profetului"), etc. Acest tip de poezie ii va da ocazia lui Blaga sa ne ofere unele din cele mai frumoase metafore si imagini ale operei sale, ca de exemplu: "Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud / cum se izbesc de geamuri razele de luna" ("Liniste") sau "Din strasina curat-a vesniciei / cad clipele ca picurii de ploaie" ("Dar muntii - unde-s?"). Ceea ce este remarcabil la Blaga - si ii este comun numai lui si lui Eminescu - este modul in care, pornind de la atasamentul fata de satul romanesc si de traditia noastra, in unele poezii, ne sunt mijlocite reflectia si sentimentul metafizic prin intermediul celor mai simple imagini, felul in care face o lectura simbolica, transcendentala, unor peisaje sau imagini absolut firesti, cotidiene, domestice. Cealalta atitudine, luciferica (critica o numeste "dionisiaca", folosind pentru cele doua tipuri de situare poetica, termeni imprumutati din filosofia lui Nietzsche: dionisiaca si apolinica), este clara in poeme ca "Vreau sa joc" (in "Poemele luminii"), "Veniti dupa mine, tovarasi", "Dati-mi un trup, voi, muntilor" (in "Pasii profetului"), etc. In "Vreau sa joc" avem o aluzie la Hyperionul eminescian: "Pamantule, da-mi aripi: / sageata sa fiu, sa spintec / nemarginirea, / sa nu mai vad in preajma decat cer, / deasupra cer, / si cer sub mine - / si-aprins in valuri de lumina / sa joc / strafulgerat de-avanturi nemaipomenite (.)". Spre deosebire de Hyperion, de Luceafarul eminescian, insa, Blaga aspira doar la aceasta ipostaza. Orientarea sa este tot spre pamant, spre teluric, pentru a-i da putere - aripi de pamant - ca sa cucereasca "nemarginirea". O ipostaza si o asteptare destul de paradoxale! Poetul pare ca se asteapta la o transgresare si o escaladare spectaculoasa a propriei ontologii, care sa nu aiba nicio motivatie pertinenta, prin care faptura de lut sa transceanda limitarile sale existentiale. Insa dorinta, desi megalomana, ramane la faza de simplu deziderat, chiar si in poezie. "Veniti dupa mine, tovarasi" este un alt poem in care gasim reiterarea idealului pagan si luciferic al indumnezeirii omului fara Dumnezeu, precum si pe cel al asumarii unor forte distructive care sa dezintegreze cosmosul. Universul devine, aici, un loc de manifestare al "puterilor" barbare si luciferice ale "supraomului" nietzschean, obiect al desacralizarii si al distrugerii proferate de acesta. Aluzia la "Zarathustra" a lui Nietzsche este evidenta, prin adoptarea unui ton cu valente biblice, dar cu semnificatii contrare, anticrestine. Luna devine, in acest poem, "un ciob dintr-o cupa de aur, / ce-am spart-o de bolta / cu bratul de fier", semn al dorintei de maltratare a cosmosului, pe care in alte poeme il considera o taina insondabila si de neatins (atitudine crestina si ortodoxa), fata de care chiar si dorinta de cunoastere, daca este brutala si ireverentioasa, e un gest profanator. Peisajul acestui poem este acela al unui banchet demonic, care vrea sa inlocuiasca Cina cea de Taina si Sfanta Euharistie, Potirul euharistic, cu un fel de "liturghie neagra" (cum am zice azi), satanica adica, si pe Hristos cu un personaj zarathustrian, un Antihrist care ofera tovarasilor sai craniul sau, din care sa bea "pelinul cand vi-e dor de viata, / si-otrava / cand vreti sa-mi urmati". Unde, in Iad? Aspectul profanator, cu iz nietzschean, al intregului discurs, este mai mult decat evident. El este insa mai mult teatral decat tragic cu adevarat, pentru ca nu rezida intr-o suferinta genuina, ci intr-un orgoliu poetic, intr-un orgoliu de artist care vrea sa-si asume sau sa-si bata joc de o creatie cosmica ce nu-i apartine, la care n-a participat si n-a avut niciun aport. De altfel, acest elan "dionisiac" (aluzia la "betia" dionisiaca, la irationalitatea desucheata, nu e chiar nepotrivita), prezent destul de des in primul volum, nu isi va mai regasi expresia in volumele urmatoare (cu mici exceptii in volumul II), in care esenta fundamentala a poeziei, matca ei cea mai profunda o va constitui presimtirea mortii, acomodarea cu gandul mortii. Blaga nu cunoaste angoasa infinitului, ca de altfel nici un alt poet roman, ci numai angoasa mortii. Vom reveni insa la aceasta precizare foarte importanta! Blaga nu va adasta in acea atitudine luciferica, care e una calchiata si nu originala, pentru ca in fiinta lui se va dovedi a inclina mai degraba catre pace si adevaratele lui nelinisti metafizice se vor contura, in volumele ce vor urma, din ce in ce mai bine: durerea pacatelor, trecerea timpului, regretul neputintei lui de a-si sfinti viata, presimtirea unei alte vieti, eterne, durerea pentru absenta revelatiei dumnezeiesti in viata sa (comuna si lui Eminescu si lui Arghezi), oboseala existentiala Idatorata haosului patimilor si peregrinarilor ideatice zadarnice. (Vezi si articolul de aici.) Inca din primele doua volume, daca suntem atenti, reiese cu putere ideea de epuizare a vitalitatii patimase si dorinta de intoarcere la o liniste pierduta (vezi poemele "La mare", "Mi-astept amurgul", "Scoica", "Leaganul"), dorinta de a iesi din valurile acestei lumi zbuciumate si de a ajunge pe tarmul linistirii sau de a vedea cerul si stelele lumii viitoare, dincolo de "soarele" fierbinte al patimilor care ne orbeste in aceasta viata. Poemul "Gandurile unui mort" din volumul "Pasii profetului" este insa o avanpremiera a unui sentiment coplesitor si esential distinct de ceea ce a fost pana acum, si care va fi fundalul volumelor "In marea trecere" si "Lauda somnului". El este determinat de coborarea in infern (infernul propriu), iar perspectiva este aceea a unui mort inchis in mormantul sau si care nu mai are nicio perceptie asupra realitatii, ci doar si-o inchipuie intr-un anumit fel. Atitudinea este asemanatoare oarecum cu a lui Bacovia, pentru care lumea devine "mormant", "cavou" si "decor de doliu funerar". Tragismul infiorator al acestei realitati interioare nu ne apare insa, in toata dimensiunea lui, inca de pe acum. Mai asteptam putin pana sa vorbim despre el. Tot in "Pasii profetului", in poemul oarecum unic "Tamaie si fulgi ", intalnim pentru prima data recursul la Ortodoxie si la spatiul traditional al satului romanesc, ca geografie distincta si pura in aceasta lume, in care femeile au parul uns cu tamaie si mirosind ca un patrafir (mirosind, adica, a sfintenie), iar pastorii "au clipe de tamaie si de in curat". Tamaia devine astfel sugestie a bineinmiresmarii spatiului interior si a puritatii sufletesti a locuitorilor satului traditional romanesc. Recapituland, am putea trage concluzia, din primele doua volume, unei permanente preocupari a poetului de a se defini pe sine "in orizontul misterului si al revelarii", de a-si cauta un spatiu caruia sa simta ca ii apartine. Se pare ca fortarea limitarilor biologice si ontologice si asumarea "distructiva" a cosmosului nu i-au creat o stare confortabila. In momentele in care Blaga e cuprins de efluviile luciferismului, ale satanismului, ca in "Veniti dupa mine, tovarasi" sau "Dati-mi un trup, voi, muntilor", orbit de dorinta de putere si de vointa de anihilare, el insusi isi incalca, in modul cel mai grosolan cu putinta, prescrierile cu caracter de veneratie la adresa tainelor universului. Dorinta de a zdrobi luna "cu bratul de fier" sau de a calca in picioare "bieti sori" zambind, nu are nimic de-a face cu atitudinea celui care nu ucide "cu mintea tainele", a omului asezat in orizontul misterului, care se compara pe sine cu lumina lunii tremuratoare, ce imbogateste taina lumii, la infinit, adaugand taina sa. Tocmai am studiat, in teza noastra de doctorat, simbolismul luminatorilor ceresti in opera Sfantului Antim Ivireanul si in literatura noastra veche, simbolism pe care si l-a impropriat si Eminescu, prin care soarele, luna si stelele sunt receptate ca efigii, ca simboluri ale Luminii dumnezeiesti, ale lui Hristos sau ale Sfintilor. Privind lucrurile astfel, nu ni se pare deloc intamplatoare aceasta dorinta de a sfarama cosmosul, creatia lui Dumnezeu, incepand cu soarele si luna. Si puteti observa adesea in poezia moderna, de altfel, tendinta de a "demitiza" (cum zice exegeza literara) frumusetea si maretia cosmica, fata de care clasicii mai aveau inca evlavie. Nu e nimic intamplator, nu e asa? Cautandu-si spatiul propice sufletului sau, Blaga a proiectat asupra sa drama umanitatii care traieste in vremuri tulburi, in care, cum zicea Eminescu, "e apus de Zeitate s-asfintire de idei": drama lumii care si-a pierdut credinta. De altfel, toti marii artisti nu sunt decat oameni care nu se mai simt bine in lumea aceasta si incearca sa construiasca o proiectie a unui spatiu care sa fie un mediu oarecum confortabil si terapeutic. Incepand cu volumul "In marea trecere" (), Blaga nu mai seamana deloc cu sine, cel din "Poemele luminii" sau "Pasii profetului". II In cele ce urmeaza, vom continua articolul precedent, pe care il aflati aici. Diferenta esentiala, schimbarea majora de viziune care se produce, incepand cu acest volum, "In marea trecere", consta in faptul ca lumea sucomba dintr-o data pentru Blaga. Daca primele doua volume erau o apologie a lumii - in sensul in care intelegem noi lumea, in Ortodoxie si in care apare in "Divanul" lui Dimitrie Cantemir - si a patimilor trupesti idolatrizate, incepand cu volumul al treilea, nu mai avem de-a face cu nici un fel de lume, ci cu un peisaj prin excelenta interior si intunecat, cu proiectii aparent realiste asupra unui spatiu care este, in mod esential, infernal, subteran. Coborarea in propria constiinta (constientizare) a iadului in care sta, ca in infern, aceasta se intampla acum. Nu trebuie sa ne insele sau sa ne tulbure popularea lui cu ingeri negri (putreziciosi), pentru ca ei sunt proiectii simbolice si ilustrari ale conditiei umane decazute, ca si cum Blaga si-ar fi fotografiat subconstientul sau revolta constiintei. Se intampla adeseori ca poetii sa-si fotografieze revolta constiintei si aceasta fotografie sa ne dezvaluie o tulburatoare criza interioara, niste tablouri ireale si cutremuratoare despre trairea personala a infernului, despre zbaterea in focul gheenei (mai inainte de gheena). Acest fel de pulsiune lirica am trait-o si am practicat-o si eu cand scriam poezii. Pana la un punct, ea poate sa tina locul pocaintei crestine, coborarii in infernul patimilor proprii prin smerenie, iar daca poetul sau artistul este sincer cu sine insusi, va recunoaste, ca acest infern pe care il exteriorizeaza artistic ii apartine dimensiunii sale interioare si il caracterizeaza si va apuca drumul pocaintei adevarate si al vietii duhovnicesti. De multe ori insa, din nefericire, poetii raman mai departe sa se lupte cu dorul sufletului pentru pocainta si pentru adaparea sa cu adevarul dumnezeiesc, o lupta surda dusa din mandrie impotriva propriei fericiri si mantuiri. Despre unii stim ca au suferit mult si s-au pocait, ca despre Eminescu, spre exemplu (cel putin asa sustinea Maica Benedicta - adica Zoe Dumitrescu-Busulenga), despre altii insa, nu stim care a fost starea lor inainte de moarte. In orice caz, daca Nicolae Manolescu era de parere ca Bacovia este singurul nostru poet care a coborat in infern, convingerea noastra este ca lista unor astfel de poeti este cu mult mai mare, mai ales in spatiul nostru ortodox, si ca ea il cuprinde, fara nici un echivoc, si pe Blaga. Poetul care se vroia faptura de lumina, in primul volum, intruparea luminii, uneori un fel de Lucifer cu ambitii sadice, alteori incremenind intr-o stare de tacere (prin care poetul se retragea parca de spaima indraznelii prea mari, se refugia intr-o nemiscare muta), acest poet obosit de fluxul si refluxul patimilor, se retrage pentru a picta expresia sufletului sau ravasit, indurerat de multa degringolada a sentimentelor. Acum, el nu mai este in poezie o faptura de lumina, ci o extensie sufleteasca ca o plaga, a acelei laturi a sufletului sau care ii arata un cosmar interior fara iesire, un tablou al iadului din sine care il biciuieste cu imaginile unei prabusiri din cer in infern si ale descompunerii interioare. Ce altceva sunt imaginile si viziunile subterane obsesive, ale ingerilor si apelor putrezind, ale unei lumi pe care a parasit-o Dumnezeu si in care El nu vrea sa Se mai arate, care moare murind si se descompune vazand cu ochii, fara sa se dizolve in neant? Ele nu sunt decat o descriere sumbra a presimtirii Iadului vesnic, o transformare in cosmar a acelor vapai si flacari ale Iadului pe care anterior le crezuse frumoase si luminoase - intr-un mod foarte asemanator cu versurile din muzica Rock de astazi - in poemul "Lumina raiului" din primul volum. Posibilitatea damnarii vesnice, resimtirea ei constienta, il face sa vizualizeze o asemenea stare. Volumele "In marea trecere" si "Lauda somnului" sunt, prin chiar titlurile lor, o aluzie directa la moarte, la obsesia mortii care il macina, dupa ce, in volumul anterior, marturisise la un moment dat ca "o neinteleasa teama / de moarte ma patrunde" ("Flori de mac"). In chiar prima poezie din volumul "In marea trecere", Blaga ne avertizeaza asupra faptului ca, cuvintele sale sunt o tacere-nafara, ca ele nu mai exprima decat un sine mut de durere, infricosat, tabloul unui spatiu interior claustrat si terorizat, ca si cel al lui Bacovia, daca nu mai mult. Cuvintele, ne spune Blaga, "sunt lacrimile celor care ar fi voit / asa de mult sa planga si n-au putut", iar ipostaza poetului este a celui care traieste si umbla printre oameni "mut" si "cu ochii inchisi" ("Catre cititori"), privind numai spre inauntru. Nemaiavand lacrimi de pocainta, cuvintele, ele devin lacrimi, dar "amare". Ele sunt o constatare si o consternare in fata unei stari sufletesti care este o rana vie: "Intre rasaritul de soare si-apusul de soare / sunt numai tina si rana" ("Psalm"). Acum apare in poezia sa nevoia de a fi trait extazul duhovnicesc, nevoia de revelatie dumnezeiasca. Se simte gol si fara sens: "Iata, stelele intra in lume / deodata cu intrebatoarele mele tristeti. /Iata, e noapte fara ferestre-n afara" ("Psalm"). Sufletul sau este o noapte fara fereste-n afara, fara ferestre catre Lumina dumnezeiasca, pe care doreste sa o vada fara insa a implini si cuvintele Luminii, desi le cunostea, caci era fiu de preot si urmase Seminarul Teologic mai inainte de a face Facultatea de Filozofie la Viena. De lipsa Luminii dumnezeiesti in viata sa Il acuza tot pe Dumnezeu, ca si Arghezi. Insa, asa cum am afirmat deja, in aceste volume, peisajul blagian nu mai este un peisaj sublunar (deci, inca terestru), ca la inceput, ci unul subteran (care corespunde Iadului din Vechiul si Noul Testament) , in care cer nu mai exista, ci numai "glia neagra a tariilor" ("Noi, cantaretii leprosi") pe care stau "cei sapte sori negri / care aduc intunericul" ("Liniste intre lucruri batrane"). E liniste mormantala, caci "nicio larma nu fac stelele-n cer" ("Liniste intre lucruri batrane") si se poate auzi "ciuta calcand prin moarte" ("In marea trecere"). Undeva departe "cerul e zavorat", iar poetul sta aici sub lacatele acestui iad in care stapaneste "amiaza noptii" si unde "singuratatea ne omoara" ("Noi, cantaretii leprosi"). Acei sori negri nu mai rasar si nu mai apun nicaieri, ci sunt o constanta (fictiva) a peisajului acesta al mortii, al subteranelor - cu un termen dostoievskian - lui Blaga. Poetul se misca neincetat intre doua extreme: el trece de la luciferism direct la pogorarea in infernul sufletesc, cu viteza cu care noi vorbim in viata duhovniceasca de trecerea de la mandrie la deznadejde. Iar aceasta patinare alerta de la o traire la alta ii era caracteristica, pentru ca o sesizam inca din volumul de debut si o urmarim si in al doilea. O serie de poeme ("Gorunul", "Liniste", "Stalactita", "Frumoase maini", "Dar muntii - unde-s?", "Mi-astept amurgul", "Gandurile unui mort") anuntau acolo, prin coborarea in presentimentul mortii, starea aceasta pe care o intalnim aici in mod plenar si care caracterizeaza fundamental poezia lui Blaga. In "Gandurile unui mort" (in volumul II de poezii), pentru prima data el s-a asezat in postura celui mort, a privit lumea din perspectiva celui care nu mai are simturi pentru lumea reala. Aceasta perspectiva va fi reluata pana la secatuire in poemele care alcatuiesc aceste volume (III si IV) infiorate de spaima mortii si a Iadului. Obsesia peisajului mormantal, a lumii subterane, cu sori negri si izvoare astupate, cu fantanile putrezite si cu luminile stinse, devine un sentiment general, in care "Azi tac aici, si golul mormantului / imi suna in urechi ca o talanga de lut. / Astept in prag racoarea sfarsitului", racoare care nu este decat iesirea din acest iad, sfarsitul chinului, invierea. Lumea pe care odinioara o chemase ("Strigat in pustie") ca sa il salveze de mustrarea constiintei, de propovaduirea Proorocului pe care il auzea strigand in pustia constiintei sale, lumea aceasta ajunge acum o umbra care nu ii mai pune inima in stare de exaltare, dar care, mai ales, nu poate sa ii invie inima: "Umbra lumii imi trece peste inima" ("Calugarul batran imi sopteste din prag"). Si umbra aceasta trece peste inima cu greutatea parerilor de rau. Dimensiunile acestui peisaj interior sunt date de indoiala, frica, deznadejde, de frisoanele infernului. Un peisaj in care sunt "ape verzi", "linisti grele si parasite de om", in care orice miscare e o povara dureroasa, caci "pasii mei" sunt "niste roade putrede" iar miscarea mainilor este "o indoiala mai mult" si toate lucrurile au un sens descendent, spre "taina joasa a taranii" ("Heraclit langa lac"). Se deschid "portile pamantului" si ar vrea sa vada "aurore subpamantesti" ("Bunatate toamna"), adica lumina invierii, dar simbolul roadelor putrede ale toamnei ne releva realitatea nerodirii virtutilor sufletesti, de care suferea poetul. Insa stie ca "bunatatea e moarte", pentru ca moartea pune capat tuturor rautatilor. Toate se muta sub pamant: "Calugarii si-au inchis rugaciunile / in pivnitele pamantului. Toate-au incetat /murind sub zavor." ("Din cer a venit un cantec de lebada"). Din nou, se vede si in acest poem, ca "cer" nu mai exista, nu se vede in aceasta dimensiune spirituala in care traieste poetul, iar "pivnitele pamantului" sunt o trimitere evidenta la realitatea Iadului, care in Ortodoxie este exprimata adesea prin "inchisorile Iadului", "beznele" sau "prapastiile Iadului". Cerul acestui iad interior este si el subteran, ca toate celelalte lucruri, este "glia neagra a tariilor" ("Noi, cantaretii leprosi"). Sentimentul vinovatiei este dureros si apasator, precum si prezenta morbului demonic in fiinta umana: "Cineva a-nveninat fantanile omului. / Fara sa stiu mi-am muiat si eu mainile / in apele lor. Si-acum strig: / O, nu mai sunt vrednic / sa traiesc printre pomi si printre pietre. / Lucruri mici, / lucruri mari, / lucruri salbatice - omorati-mi inima!" ("Din cer a venit un cantec de lebada"). Ranile sunt multe si greu de vindecat: "Sangeram din maini, din cuget si din ochi" ("Din cer a venit un cantec de lebada"), pentru ca pacatuim cu fapta, cu gandirea si cu intentia cea rea. Si iarasi: "Mistuiti de rani launtrice ne trecem prin veac" ("Noi, cantaretii leprosi"). Iar lacrimile poetului sunt "ape moarte": "din gene ape moarte mi se preling" ("Amintirile"). Este interesant ca Blaga isi imagineaza o pogorare a Bisericii si a preotilor sai slujitori in acest Iad ca sa se roage pentru cei damnati si chiar pentru draci: "Calugarii si-au inchis rugaciunile / in pivnitele pamantului" ("Din cer a venit un cantec de lebada") si "Subt gliile verzi o biserica este / Sapte popi tin si azi / liturghie in ea pentru dracu" (Fiica pamantului joaca"), desi in ultima poezie este evident caracterul blasfemiator, in timp ce poetul mimeaza nebunia, pe fondul unor teorii poetice in voga, care potentau absurdul si aleatoriul. Constiinta apostaziei ("Doamne, Doamne, de cine m-am lepadat?" - in poemul "Scrisoare") merge mana in mana cu dureroasa - pana la sfartecarea interioara - constiinta a iadului duhovnicesc, launtric: "Mistuiti de rani launtrice ne trecem prin veac. / Din cand in cand ne mai ridicam ochii / spre zavoaiele raiului, / apoi ne-aplecam capetele in si mai mare tristete. / Pentru noi cerul e zavorat, si zavorate sunt si cetatile. / In zadar caprioarele beau apa din mainile noastre, / In zadar cainii ni se inchina, / suntem fara scapare singuri in amiaza noptii." ("Noi, cantaretii leprosi"). "Metafora iadului - ca sa vorbim in termeni literari, desi nu e vorba de nicio metafora, ci de o realitate interioara crunta - este augmentata de imaginea potopului, in care poetul se vede pe sine traind in pantece apelor, acoperit de ape, un Noe care n-a iesit din valtori si un Iona care n-a iesit afara din pantecele chitului. El se vede acoperit de ape, tot asa precum in poemele citate anterior, se vedea inchis in mormant si in iad: "Dainuie vesnic potopul. / Niciodata nu voi ajunge / s-aduc jertfa subt semnul inalt / al curcubeului magic. // (.) In mare ramane muntele Ararat, / de-a pururi fund de ape, / tot mai adanc, /tot mai pierdut / fund de ape. " ("Pe ape"). Altadata spune: "Numai eu stau aici fara folos, nemernic, /bun doar de-necat in ape." ("Fiul al faptei nu sunt"). Pamantul apare ca damnat, ca osandit potopului si in poemul "Semne", in care nici animalele nu mai pot supravietui in acest mediu pamantesc sulfurat de pacat, unde "si tarana invenineaza", fiindca lutul a devenit striat de patimile pacatoase. Exista inviere din acest Iad? In "Bunavestire", poetul asteapta nasterea Fiului Omului: "In curand ranile purtate prin vaile noastre / s-or vindeca / inchizandu-se ca florile la intuneric. / In curand picioare albe / vor umbla peste ape." Ca si cum Hristos nu S-ar fi nascut inca, asa vorbeste Blaga. Insa verbele la viitor sunt un reflex duhovnicesc al constatarii propriei necrozari, al contemplarii sale din interiorul mormantului sufletesc si al infernului duhovnicesc, al acestui spatiu caracterizat simbolic prin porti zavorate, izvoare astupate, sori negrii, glii negre ale cerului, fantani otravite, ape verzi si tarani veninoase, un mediu poluat de pacat, in care nici animalele sau pasarile nu pot supravietui ("Semne") si care asteapta inecarea potopului. Insa convingerea ca va veni ziua Apocalipsei, cand va avea loc invierea de obste a tuturor oamenilor si iesirea trupurilor din morminte este una ferma si ea este exprimata - paradoxal - prin verbul la trecut, de data aceasta, caci certitudinea se exprima ca si cum evenimentul ar fi avut deja loc: "S-ar zice ca sicriele s-au desfacut in adanc / si din ele au zburat / nenumarate ciocarlii spre cer." ("Taina initiatului"). De mai multe ori Blaga vorbeste despre "lumea celor sapte zile", adica de cele sapte veacuri ale lumii acesteia. Iar poeme ca "Am inteles pacatul ce apasa peste casa mea" si "Sufletul satului" anunta intoarcerea catre spiritualitatea rurala, prin care poetul a cautat o izbavire in volumele "La cumpana apelor" si "La curtile dorului". Mai inainte de acelea insa, peregrinarea prin infern a continuat si s-a acutizat in "Lauda somnului". "Lauda somnului" inseamna lauda mortii. Moartea este in continuare perceputa ca o stare care isi pune pecetea peste toate lucrurile: "se linistesc pasari, sange, tara" ("Somn"). Printr-o perspectiva inversa, acest univers unidimensionat de infernul launtric, apare ca "cerul de jos" ("Fum cazut"). Referintele la Hristos se inmultesc in acest volum. Aici apar, pe langa acelasi univers subteran cu amprenta de iad (vezi poezia "Paradis in destramare", in care se sting "cele din urma lumini", paienjenii umplu "apa vie" si ingerii putrezesc sub glie) alte doua atitudini pe care le-am intalnit razlet si mai inainte: asteptarea Invierii, a pogorarii la Iad a lui Hristos, alaturi de nefericirea si suferinta personala provocata de faptul ca nu a avut parte sa traiasca nici un extaz duhovnicesc, nicio vedere a Luminii dumnezeiesti. Cele doua aspecte au o mare legatura intre ele, pentru ca in Ortodoxie vederea Luminii dumnezeiesti inseamna iesirea din Iadul vesnic, intrarea, inca de pe acum, in starea harica a Imparatiei ceresti, trecerea granitei dintr-o existenta in umbra mortii intr-o cu totul alta viata, a carei dimensiune spirituala este plina de lumina harica si de intelegere a vesniciei. "Iscodirea" invierii personale si a invierii de obste devine o amprenta a volumului. In aceasta lume launtrica, cu luminile stinse, poetul asteapta sa vada "popi negri vestind sub pamanturi soarele" ("Echinoctiu"), pe Soarele-Hristos. In "Peisaj transcendent", "cocosi apocaliptici tot striga, / tot striga din sate romanesti", iar "clopote sau poate sicriile / canta subt iarba cu miile", asteptand ceasul invierii de obste. In "Noapte extatica", fiind in acelasi Iad cu zavoarele trase si fantanile inchise, poetul asteapta insa o spalare cu lumina, a pacatelor: "Asaza-ti in cruce / gandul si mainile. / Stele curgand / ne spala taranile." Deplangerea inexistentei revelatiei dumnezeiesti in viata sa o intalnim in poemul "Tristete metafizica". Aceasta atitudine ii este comuna si lui Arghezi, alaturi de lamentatia fata de greutatea sfinteniei, care ar fi prea dificil de purtat si care apare si ea in acest volum (in poezia "Drumul Sfantului"). Desi crede ca Dumnezeu S-a facut Om pentru noi, Blaga are momente cand nu vrea sa accepte ca Intruparea Domnului nu e de ajuns pentru mantuire, daca omul nu face si el nici un efort pentru dezpatimire si curatire interioara: "mi-am ridicat in vanturi ranile / si-am asteptat: oh, nicio minune nu se-mplineste. / Nu se-mplineste, nu se-mplineste! / Si totusi cu cuvinte simple ca ale noastre / s-au facut lumea, stihiile, ziua si focul. / Cu picioare ca ale noastre / Iisus a umblat peste ape." ("Tristete metafizica"). Si desi cunostea foarte bine dogmele ortodoxe, Blaga lasa de multe ori sa razbata in poemele sale ecouri ample ale razboiului sau impotriva adevarului scriptural si patristic, care iau adesea forma unor blasfemii pe care am renuntat sa le mai aduc in prim-plan. Ele se recunosc usor in actul lecturii insusi, insa ne fac sa credem ca Nichifor Crainic avea mare dreptate cand spunea ca Blaga a trecut prin teologie ca mantaua impermeabila prin ploaie. Frumoasa este insa afirmatia din ultimul poem, "Incheiere", al acestui volum: "Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte", caci, cu adevarat, o carte poate fi exorcizarea unor patimi si obsesii si ea se poate transforma, pe plan personal, in victoria unei patimi constientizate. Insa exista pericolul ca aceasta patima, odata exprimata in carte, sa imbolnaveasca pe altii, care nu sunt constienti de virusul ei, de molima duhovniceasca ce zace in ea. Acest poem final este frumos si prin faptul ca este o cerere a rugaciunilor celor care citesc cartea, pentru cel care a scris-o, un epilog in stil modern, dar in duhul cartilor noastre vechi: "Ti-a mai ramas in urechi vreun cuvant? / De la basmul sangelui spus / intoarce-ti sufletul catre perete / si lacrima catre apus." |
|||
Pune poezia Intre lumina si intunericul Iadului pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |