| ||||
|
| Poetul zilei | |||||
| |||||
| Poezia de azi | |||||
Haosul insusi de Elena Stefoi Trece latul prin ultimul anotimp. Aceasta fiara a vorbit, ucide-o sau zboara mai iute. Haosul insusi imi cauta bratele. Citeste Poezie completa | |||||
| |||||
Antropomorfism
|
|||
|
Vezi toate poeziile poetului Mihai Eminescu
|
|||
|
|
|||
|
In poiata tainuita ca-n umbroasa zahastrie, Traia puica cea motata cu penetul de omat; Nu-i cucos in toat-ograda, ce de-iubire capiet S-urmareasca insolenter inocenta ei junie. Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea umbla? Si ce stele zugraveste in nisip cu dulcea-i laba — O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba Cu evlavie ea cata fire de-orz si coji de jimbla. Dara cine sa admire a ei nuri si tinerete? Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie? Ah! in inima-i fecioara simte-o tainica vapaie Pentru cucurigul dulce din cantari de dimineata. Pierde gustul de mancare, scormoleste, de ti-i mila, In pamant ca sa gaseasca chipul cel dorit intruna, Sau se primbla visatoare, noaptea cautand in luna A lui umbra luminoasa — melancolica copila! O gaina-mbatranita, venerabila matroana, Ce de mult e schivnicita de lumesti desertaciuni, Ea ii spune-ale ei taine, ca la raza-ntelepciunei Sa gaseasca mangaiere pentru-a gandurilor goana. Iar calugarita veche, ce de mult era iertata, Ce de mult se dizvatase de placerile d-iubire, Ea cu limba ascutita cleveteste-ntreaga fire — Contra demoralizarii propovaduie-nfocata. — Ah — ii zise mititica — nu privesti la randunele, Cum din cuib scot puii capul, se cuteaza pe ulucuri Si apoi la miezul noptii ii aud facand buclucuri, Sarutandu-se cu ciocul, dragostindu-se-ntre ele. — Soarte-avem nefericita — ii raspunse-atunci batrana: Nu-i gaina randunica, randunoiul nu-i cucos. Necredinta lor stiuta-i; aspri, rai, tiranicosi, Ei trezesc viata-n inimi si apoi o invenina. Numai flori-s fericite, caci pe aceeasi trupina E pistilul feciorelnic si staminul barbatesc; Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun si se iubesc, Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgina. Dar cucosul — ce netrebnic! nestatornic! — este drept: Cand el sulita iubirei in adancu-ti suflet baga, Te simti dusa chiar in ceruri — uiti pe-o clipa lumea-ntreaga, Dar pe urma gelozia sfarma inima-ti din piept. Caci pe urma el te lasa, trista, slaba, vaduvita. Cu aripile-ostenite ziua, noaptea stai pe oua; Mori de sete si de foame, nici un sambure de roua, Nici priviri de-amor n-arunca la sarmana eremita. Ci mai bine nu mai intre in gandirea ta virgina Visele inselatoare de iubire si placere — Vin’ sa-nveti intelepciunea, a naturii-adanci mistere Si a stelelor mari drumuri, ce viitorul il lumina. Cum vorbeau intelepteste, ce s-auda si sa vada? Dupa gard strain cucosul se preumbla-ncet turceste. Puicei-i trece-ndata pofta de-a vorbi filosofeste, Ea asculta cu iubire cucoseasca serenada. Ah, amorul ii patrunde prin ureche;-n van batrana O ciupeste-n cap cu ciuda, vrea s-o tie de aripa; Ea se smulge si alearga tremuranda intr-o clipa, Printre gard priveste dulce l-aratarea lui pagana. Iar batrana cruce-si face cu-a ei laba si gandeste: “Tinerete, tinerete!” si oftand intra-n poiata; Aparata de-ntuneric ipocrita cea sireata Pe un pui nevrasnic inca alterata-l pricajeste. Unde este invatatul cu talent fonognomonic Sa compuie un compendiu despre blandele impresii, Ce un sunet numa-l naste in simtirile miresei, Cum un cucurigu poate fi adanc, duios, demonic?! Ce simtiri eroici, mandre, reprezinta cucurigul, Cat curagi — ce osebire de-al gainei cotcodac; Ce frumos ii sade creasta ca un rosu comanac. De dorinta se-nfierbanta, de amor o trece frigul! Si maximele batranei pe-o ureche toate-i iese, Cum intrara pe cealalta. Sfatuiri contra iubirei O-nvatara ce-i iubirea. Stie-atat ca c-o privire Galisa poate sa prinda pe pasaua ce-si alese. S-astfel ea facand la planuri se-nvarteste prin ograda Si trezeste-n bucuria-i, din gandire somnoroasa, Pe-un clapon, mahnit calugar, cu-aratare pantecoasa, Fara creasta de mandrie, fara glas si fara coada. Si facand un paa! angelic, il intreaba de nu-i frate, De nu-i var cu Don Juanul ce canta de gard dincòlo. Dar monahul cel sinistru zise tragic: — O! Apollo Ma fereasca sa fiu ruda cu-aste firi intunecate. Nu! pe mine preuteasa zeitatii pamantene Langa focul cel de jertfa, pe altar de caramida, M-a lipsit de demnitatea de cucos — ca sa-mi surada In a mea lipsa de patimi a lui Plato fenomene. Cu privirea mea cea casta, de-nteres nenfluentata, Vad in lume si in lucruri numai samburul si-ideea; Prototipu-l vad in toate, si cu-a geniului scanteie Vad cucosul lui Mohamet cu-aratare luminata. In sublime revelatii a misterului etern, Multumesc vestalei groase ce-mi crea aceasta soarta; Dumnezei or s-ospateze umbra mea cand va fi moarta, Inchin viata-mi cugetarii — un Pitagoras modern! El reintra in chilie, iar puicuta sta pe ganduri, Si mereu prin minte-i umbla demnitatea de cucos: “Ce-i lipseste lui Chirila, ce au verii lui fierosi Si el n-are?” Astfel dansa meditand umbla pe scanduri. Dar ii bate inimioara. Ea la gard se duce iarasi, Sa priveasca iar la idol, cu-a lui pas de maiestate, Creasta rosa, pieptu-n care inima barbata bate. Cum ar vrea ea ca sa-l aiba de-al juniei ei tovaras! Cum se teme ea acuma! El o vede s-o saluta. Ochii-i ard si el ii spune maguliri cavaleresti. “Nu! — el zice in ton liric — pentru flacare ceresti Nu exista ingradire, cat de nalta e trecuta.” Vrea sa zboare; dar Sibylla cu a maturii magie, Ea, ce poarta grija scumpa pe-al vestalelor palat, Il loveste si alunga cavaleru-naripat Si in urma lui puicuta se uita cu nebunie. Suferintele lui Werther se urmeaza-n pieptu-i toate, Desi nu ca el eroic vrea cucosul sa s-ucida; El iubeste — ea socoate cum portita sa-i deschida, Dar rusinea-i virginala de la scopu-i o abate. “Nu, nu! Ca din intamplare, ca dincòlo ratacita, Sa ma afle cumva noaptea si sa-mi caute chichita.” Si cand luna umple noaptea, trist, ea urca o capita, Sare gardul si timida lin paseste indragita Ramaneti cu bine toate a copilariei soate, Caci instincte tainuite au invins in ea fecioara. “Ce-am sa pierd? gandeste dansa, tot imi spun de o comoara De pazit grea, ce odata trebuie s-o pierzi in viata.” Dar deodata el s-arata — rusinoasa vrea sa zboare, El alearga dupa dansa — cum ar vrea si cum n-ar vrea; Cum ii place sa se lase prinsa. Sub aripa-i grea, Ea se simte fericita, desi-afecta suparare. — Vrei sa fugi?, suspina dansul, ma urasti atat de tare? — Te urasc! surade dansa cu-inocenta siretie, Cum sa nu te-urasc, tirane, cand tu vrei sa-mi faci rau mie? El jura ca nu si cere botisor de impacare. Cum sa nu-i dea? Poate dansa sa refuze-o rugaciune, Spusa cu delicatete si poetic-formulata? S-ar cadea ca sa reziste? sade bine? Infocata, Fericita e ca pierde ce-ndoieste pretu-iubirei. Ceru-ntinde sus senina-i panzarie de azur, Ca cusuta e cu stele tremurand de-aurul lor grele. Cand o-acopar a lui aripi, cand il simte pe-a ei sele, Inocenta-i sangereaza, i se-ntuneca-mprejur. Tine mult aceasta dulce, amoroasa nerozie. Al ei suflet se topeste de-ntunericul molatec, Simte pare c-o patrunde un piron ros de jeratec Ce-o omoara s-o turbeaza, o-ndelira s-o sfasie. Ochisorii si-i inchise, ca topita sta acuma, Si in vocea ei muiata pipaieste ne’nteles. El o mangaie, o-ncredinta, ca de cer a fost trimes Si menit ca s-o iubeasca si sa-i joace dulcea gluma. —Tu! ea zise, ce frumos esti, rege-al lumii de gaine. Eu te iert! amoru-ti dulce ca si miros de garofa. Si ca-n vechile tragedii el raspunde-n antistrofa: — Tu esti Venus in poiata, ochii tai ceresti lumine. Din istoria puicutei asta-i partea cea intaie, Asta e icoana scumpa-a saptamanilor de miere; “Poezia-i intervalu-ntre placere si placere” — Optimist filosofeaza cu cucosul, ce-o tamaie. Dar curand al ei caracter si simtirea ei naiva Se schimba-n cochetarie. Cucoseii cei mai tineri Umplu curtea stralucita a motatei noastre Vineri Si la glasul lor subtire ea s-arata milostiva. Al gainariei-Adonis, cu privirile-ndraznete, Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe, Obiectiv cronicii zilei a gainelor monahe, Pe tipic ii face curte — Lovelace de la cotete. Cu placere ea admite curtea junelui sagalnic. Orice-obraznicie, ruga, ea ii trece cu vedere, Ca-n sultanul vechi sa-excite gelozie si durere — Vai! de unde poate crede un sfarsit atat de jalnic! Caci sultanul, care-o crede cum ca e necredincioasa, Tanarului Cicisbeo el acum cata pricina. Cu curagi el se ridica, creasta-i rosa se-nvenina Si lugubru el ii zice: — Fugi sau mori tu, ticaloase! Fat-Frumos gatu-si indoaie indarat si ii raspunde: — Nu m-atinge-a ta insulta, tu, de-origina plebeu — Diferenta prea e mare, cine esti? si cine-s eu? Eu petrec si eu fac curte cui voiesc si orisiunde. — Te-oi sili sa lupti cu mine! iritat striga sultanul. Isi zburli penele-n ceafa si cu furie s-arunca, Lupta crunt, pe cand deoparte sta nefericita prunca, Urzitoarea Iliadei, ce isi plange Don Juanul. Se trantesc, se rup cu ciocul si mananca tavaleala — Obosesc. Se naste-acuma pe-o minuta armistit. Dar curand se-ncaier iarasi. Don Juanul cel pestrit Cade-n sange si sultanul trambita pe el cu fala. Iara doña nu tradeaza ce-n simtire-i se petrece, Nu tradeaza de-i durere, voiosie, nepasare — Poate vru sa deie pretul partii cei invingatoare Si de-aceea ramasese ca si marmura de rece. Ci profetic se arata preoteasa culinara — Ia pe mort in poala-i sacra, de-a lui haina il despoaie; Ea il spala-n apa sfanta, si in scumpe maruntaie Pun miresme felurite pentru jertfa mortuara. ‘N-invartiri misterioase peste focul vetrei sfinte, Ea-l intoarce, curatindu-l de lumestile-i pacate. Palamarul ce slujeste pamanteasca zeitate In Olymp il ia si-l duce, jertfa zeilor fierbinte. Si in rasuri nesfarsite, artificia de glume, In vorbiri spirituale, observatii invatate, Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate, In divina nepasare, ei stau jertfa s-o consume. Vai, de ce nu tine nimeni o oratie funebra Si nu-ntoana-un De profundis pentru soarta-i mucenica! Peste-a raclei portelane nici o lacrima nu pica. Inima zeilor lumii, de ingrata, e celebra. Ori n-au fost eroi in lume, intelepti si virtuosi — Unii-n lupte pentru bine a lor sange si-l varsara, Ceilalti langa lampa alba santa viata-si consumara Sa-i lumine — ca sa aiba soarta bietului cucos? Oare el nu are-asemeni soarta oricarei fiinte? Suferintele unùia bucurii le sunt altòra; Viata multora se stinge spre-a hrani viata multòra Si mancarea reciproca e-a istoriei fiinta. Bietul rac! De viu l-arunca ca sa fiarba-n vinul cald. Cate sufere? — ce-i pasa celui care nu e rac! Ce ii pasa pasaruicei ce munceste pe-un gandac Sau paingenul, ce suge capul mustei de smarald. Pasaruica ia in sine simtul, gandul dintr-un greier Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet ’navuteste Si cucosul care moare naste-n cel ce-l mistuieste, Cine stii ce simt in suflet, cine stii ce gand in creier. Dar sultanul spre durerea puiculitei lui naive, Ce-omori-n duel pe-un tanar de-o sperant-atat de mare. La racoare-i pus sarmanul, ca sa cugete-n mustrare L-ale codicei penale paragrafe respective. Deci puicuta vaduvita singuric-acum ramane. ‘N-inceput isi plangé soarta si parea nemangaiata; Dar curand cucosi mai tineri umplu partea neocupata A duioasei inimioare de amor si jale pline. Ea invata ca sa uite. Ca marquiza de Chatelet, Care pe Voltaire batranu-nlocui cu Saint-Lambert. Pentru inima-i vicleana cucoseii nu se cert, Caci din tanar in mai tanar ’n-academia-i ii iè. In curand ea pierde-n curte tot al noutatii farmec. Nu-i cucos ce nu-i luase tot ce-o puica poate da, In curand alte gaini al ei nimb l-intuneca, Cum odata-l intrecuse pe Harun, vizirul Barmeg. In zadar le imputeaza a lor ganduri senzuale. “De — raspunde cu-ironie unul din amantii fosti — Inima-mi intreag-a ta e — dar ce vrei — noi suntem prosti, Simtul umbla dup-o carne mai tanara si mai moale.” In curand cade pe ganduri, deveni curand bigota; Cum se-ntampla, din Phrinee deveni calugarita. Limba-i umbla, ascutita ca la vechea-i protectrita — Poiata afuriseste si ograda poliglota. Si atunci gainareasa de caderea-i se indura: Desparti gainarimea cu viata imorala De chilia solitara a puicutei, ce isi spala A trecutului pacate prin asceza cea obscura. Ea cata societatea parintelului Chirila, A claponului lugubru cu humorul lui de bute; El iubeste-n ea ideea frumusetei cei trecute, In matroana desflorita vede inca pe copila. Ea vedea in inteleptul cu-aratare reverenda Prototipul cucosimei, pe-al cucosilor cucos, Cand cu flori de-oratorie si cu ochi bisericosi, Adancit platonizeaza in tirada somnolenta. Astfel dar fini si dansa drumul sortii pamantene: Arde lumanarea vietii pana la un capetel. Si acum la batranete, sa-l uzeze si pe el, Ea drept candela l-aprinde fiintei suprapamantene. Untdelemnu-n sant’ pretinsa vatra a bigoteriei E acelasi ce-n amoruri pamantene-a licurit; Duhul sfant in chip de porumb nu din cer s-a pogorat, Ci mai jos de brau l-avuse Iosif si l-a dat Mariei. Iara voi, ce-n nopti cand luna peste varfuri de copaci Ca un scut de-argint rasare, umpland lungile alee C-umbre negre si dungi albe — urmariti pe vro femeie, Suppusand sub a ei poale mult mai mult decat doi craci; Voi, ce-uniti tot universul in zambirea mintii scurte, Ce catati gandiri de inger ’n-ochii mari, care va par Doua nopti insprancenate, — vie-va-n minte macar Cum ca demonul din ochii-i e acelasi de sub burta. Ah, ganditi o clipa numai la sulita cu varf ros Si la rana ce o face, sangele-inocent ce-l varsa — Ca sa vezi cate iluzii minte inima cea arsa, Pe cand doña e-o gaina si seniorul un cucos. Deci dara, boieri de cinste, ca-mi facui tot boierescu Mai cu rime, mai cu vorbe, cand de sama, cand de claca; Am ajuns la deci — ma scarpin — inchid cartea mea posaca Si cu multa plecaciune vi se-nchina |
|||
Pune poezia Antropomorfism pe pagina ta Adauga link pe pagina web a site-ului tau. Poezii despre:
|
|||
Copyright 2024 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca ) |
| Mari poeti romani |