Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele
 
 
Poetul zilei
Ioan Moldovan
(1952 - ?)

7 Poezii

Poezia de azi

Spaima de grau, 1947
de Anatol Codru


Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata




Aprecieri critice Mihai Eminescu

Poezii Doine Ode Sonete Teatru Cantece Balade Proza Hore
„Exista la Eminescu un numar redus de poezii fara un simbol central. Si nu este o intamplare ca in fruntea lor sta Rugaciunea unui dac, cea mai pesimista pagina a lui. Privita insa genetic, ea este un fragment dintr-un poem byronian, in care regele dac Sarmis, innebunit de durere, apare la nunta logodnicei necredincioase cu fratele care-i rapise tronul. Prabusirea tragica a idealurilor surpate prin egoism il duce la blestem si la pornirea de a nimici in el, prin suferinta, setea de viata.
Dupa cum in dramele schilleriene nu poate fi pesimism suferinta provocata de caderea eroilor, tot astfel, la Eminescu, accentele de negatiune ale dacului, privite genetic, sunt reversul unei mari iubiri. Cu cat inainta spre zenit, cu atat privirile se atinteau spre imagini mai inalte: icoana asemanatoare pururi verginei Marii din Atat de frageda, imaginile sonetelor publicate de el, codrul din Revedere, icoana din O, mama
Ultimele creatiuni, cele patru Scrisori si Luceafarul [] apar ca fete deosebite a ceea ce el priveste ca singura realitate: lumea mea, in hotarata opozitie cu lumea cea aievea.
Ca intr-o nebuloasa, cea mai veche dintre Scrisori, aceea care a devenit Scrisoarea II, cuprindea elementele din care au crescut tuspatru Scrisorile. Se confirma si pe calea aceasta ca motivul primordial: pozitia nefericita a poetului in societate, este axa creatiunii eminesciene. O sentimentalitate neintocmita, un flux si reflux de amaraciune si revolta isi cauta zadarnic expresia. Numai cand i s-au luminat figurile centrale: marele dascal, marele conducator, apoi cand s-a asociat icoana ideala a inamoratilor, s-a nascut scanteia acelui dinamism creator care a insemnat iesirea din amorf, organizarea capodoperelor."
(D. Caracostea- „Simbolurile lui Eminescu", in Creativitatea eminesciana, F.R.P.L.A., Bucuresti, 1943)

„am putea sa facem greseala, pe care multi o fac, sa socotim anume stadiul Luceafarului ca o solutie, la Eminescu, a problemei existentei. Aceasta ar fi intr-adevar o incheiere din cele mai pesimiste si un vadit caracter leopardian. La Leopardi, e drept, incapacitatea de a lua parte la viata cosmului opreste pe poet intr-o seaca mandrie a constiintei. Dar Eminescu e departe de aceasta ataraxie lucida. in sufletul lui se clatina lin padurile si suspina apele. El are, ca si pacurarul din Miorita, o viziune concreta a Totului, Nirvana [] fiind anularea eurilor concrete, nu insa neantul. Moartea e gandita ca o regresiune pe scara regnurilor aratate in cercul isiac, ca o revegetalizare si remineralizare."
(G. Calinescu - Opera lui Mihai Eminescu, voi. I, Editura
Minerva, Bucuresti, 1976)

"Pesimismul reprezinta un mod de expresie literara filozofica. Noi nu putem afirma despre Eminescu nici ca este, nici ca nu este pesimist. Uneori aceleasi solutiuni imbraca haina jubilatiei, alteori se tarasc indoliate. Termenul de «pesimism», foarte putin folosit de Schopenhauer, s-a raspandit prin critica facuta sistemului sau si apoi prin Eduard von Hartmann [], care vrea sa scoata o filozofie constructiva din sentimentul durerii, raspunzand unor intrebari la ordinea zilei atunci si care au trecut in literatura epigonilor eminescieni []. In 1888 Eminescu se arata nemultumit de pesimismul constituit ca sistem, vazand in el primejdia pentru noi de a pierde «bucuria de a trai si dorinta de a lupta»".
(G. Calinescu - Opera lui Mihai Eminescu, Editura
Minerva, voi. I, Bucuresti, 1976)

"Desigur ca anahoretii lui Eminescu realizeaza acea stare de sfintenie care urmeaza sa-i elibereze de suferinta inerenta unei prea mari puteri a vointei. Daca ne gandim insa ca la Schopenhauer scopul ascetismului este flagelarea carnii, cautarea durerii fenomenale, distrugerea, intr-un cuvant, a naturii, printr-un adevarat fachirism, locul de despartire a cararilor celor doi ganditori incepe sa ni se arate. in chipul acesta se rezolva si mult dezbatuta problema a pesimismului.
Pentru Eminescu, temperament de poet si om cu seve bogate, transcen-derea naturii e un lucru greu de infaptuit. O data ajuns la descoperirea substantei lumii fenomenale, el nu face altceva, in gandirea lui practica, decat sa se mentina in marginile acestui adevar. Din aceasta clipa devine bun ceea ce este conform naturii si rau ceea ce adultereaza natura. Problema fericirii absolute, desi negative, pe care filozoful german o cauta in negarea vointei este parasita de Eminescu si inlocuita cu aceea a fericirii relative, desi mereu negative, a reintoarcerii la conditiile spetei, pentru care natura poseda, in instinct, cel mai sigur instrument. [] O stare de inocenta bizuita pe instinctul sexual nu mai are nimic din ascetismul sterilizat al anahoretului schopenhauerian. Pustnicii lui Eminescu fug de formele prea inaintate de constiinta, dar contempland natura nu scot un ferment de anulare a vointei universale, ci o voluptate de a se topi in cosm. Acesti pustnici naturisti cauta in natura fericirea dezlantuirii totale a instinctelor."
(G. Calinescu - Opera lui Mihai Eminescu, voi. II, Editura
Minerva, Bucuresti, 1976, pp. 9-l0)

"Luna este marea regizoare a feeriei nocturne, ea distribuie umbrele si luminile, ea potenteaza fantasticul si tot ea, stramutand pe omul destarat pe acest pamant intr-un taram de vis, ii strecoara in suflet o dulce narcoza. Chiar in viziuni care s-ar putea parea macabre, ca aceea din Melancolie, convoiul mortuar al lunii, «regina noptii moarta», conjugat cu vedenii de cimitir si de atenanse in paragina, precum si cu zborul metalic al cucuvaii, cu vaiete si «aiurit de jale», nu inspira poetului repulsie, ci acel indemn de «berceuse»: «O dormi, o dormi in pace» [] Reveria nocturna eminesciana nu este insa dintre acelea dureros introvertite, cu o nevoie de solitudine. Dimpotriva, ea desfasoara, in spatii nesfarsite, decoruri feerice de basm, cand nordic, cand rasaritean, care nu tradeaza un «impusca-n luna» mizantropic inchis in sine, ci mai curand pe «lunaticul» sui-generis, cordial si sociabil, asa cum ni l-au descris prietenii din tinerete, incepand cu Th. Stefanelli. Prin capacitatea sa uriasa de a percepe fantasticul epurat de orice element malefic si terifiant, Eminescu este poet al luminii, ca si poetii solari din filiera Alecsandri, cu deosebirea fundamentala a unei dimensiuni noi, pe care o confera intuitia profunda a noptii: misterul."
(Serban Cioculescu - .Feericul nocturn eminescian", in
Varietati critice, EPL, Bucuresti, 1966)

"Romantic este Eminescu in masura in care romantismul, suprapus modelelor veacului, circumscrie atitudini umane permanente, vazand existenta prin mijlocirea visului, de-localizand si a-temporalizand, intorcand spatele lumii curente cand aceasta nu convine privitorului nemultumit. A-i aplica lui Eminescu eticheta «romantic intarziat» ori de «ultim mare romantic european» - cum se repeta pana la sablonizare - e cel putin o eroare de optica. Baudelaire i-a putut parea lui Al. Philippide un ultim mare romantic, in ordine temporala - remarca Edgar Papu - romantismul francez «poate fi privit ca un intarziat fata de romantismul englez sau fata de cel german» Fapt mai socant inca, o capodopera hugoliana, Legenda secolelor, incheiata in 1883, e «perfect concomitenta» cu Luceafarul poetului nostru. Eminescu fiind contemporan cu un Antero de Quental (un Leopardi al Portugaliei), cu brazilianul Antonio de Castro-Alves ori cu «cel mai de seama romantic bulgar», Hristo Botev."
(Constantin Ciopraga - Poezia lui Eminescu. Arhetipuri si metafore fundamentale, Editura Junimea, lasi, 1990)

"Cosmogonia eminesciana structureaza conceptia de Eros si Demon, care este insasi axa personalitatii poetului. Marea insatisfactie amoroasa a liricii lui, hipnotica chemare a iubitei, si goana dupa un absolut al dragostei sunt, in ultima analiza, chinurile sacre, zvarcolirile creatoare ale Demiurgului, care a dat omului voluptatea «dureros de dulce», a acestui «dor nemarginit». Dincolo de ea e moartea, e haosul - «eterna pace»; sentimentul mortii universale este numai un sentiment de integrare in cosmos, in nediferentierea lui initiala. Daca viata e «vis al mortii eterne», moartea insasi e «un vistiernic de vieti». Un fel de rotatie cosmica se desprinde din erotica eminesciana; destinul omului de a suferi este insasi conditia vietii, manifestata in vointa. Reintoarcerea la «eterna pace» este o impacare cu sine a Demiurgului, o inchidere a misterului intr-un mister ultim. Demonismul eminescian este si el de esenta cosmica, un fel de grad suprem de a trai creatia, in dublul plan al instinctului, al «vointei» si al Ideii. Eternitatea naturii, eleatismul din Cu mane zilelc-fi adaogi (relevat de dl Tudor Vianu), este tot o forma a creatiei, tot o manifestare a Demiurgului, care ne-a incadrat in vraja lui complice, ca sa ne traim destinul. Peisajul eminescian, nelipsit nicaieri, de la romanta la mitul liric, de la aspectul lui pamantean la cel transcendent, este tot o idee, tot o intrupare a Demiurgului. Spatiul interastral este figurat de Eminescu (in Scrisoarea I, in Luceafarul, in Sarmanul Dionis) cu aceleasi elemente de unitate cosmica, dupa cum sfarsitul universului din Scrisoarea I, in viziunea «batranului dascal», apare cu aceeasi structura. Natura cosmica este unidimensionala, in conceptia eminesciana. Fiind forma intrupata a unei Idei, fie ca are valoare senzoriala sau transcendenta, natura este un cadru cosmic, o dimensiune revelata a Demiurgului."
(Pompiliu Constantinescu - „Eros si Daimonion", in
Scrieri, voi. II, EPL, Bucuresti, 1967)

"Tonul particular al Scrisorii [I], liric si gnomic, contemplativ si satiric, se naste tocmai din contrastul, in acelasi timp comic si dramatic, in care ajunge sa se gaseasca orice conditie umana. De ce sa dam atata importanta faptelor noastre si faptelor altora, cand toate sunt harazite sa se destrame in curgerea temporala? Eminescu nu va renunta, fireste, la procesul critic, dar acesta va aparea purificat de acea viziune cosmica «de sus»: Ce mai speri si ce ai teama I De la cei meniti a trece? [var., 1872] «Pietatea» la care se inalta Eminescu este, cum vedem, tot de amprenta elenista: este o cunoastere, nu o iluminare irationala. Contemplatia, singura cale pentru a transcende timpul tranzitoriului si pentru a se identifica cu Eternul, nu numai ca ingaduie sa depasim in noi orice «perturbalio animi» [tulburare a sufletului], dar ne indeamna la o solidaritate universala, sau mai bine-zis la compasiune omeneasca: de ce sa-i uram? de ce sa ne temem de ei? Nu sunt decat oameni. Vor trece. Si noi, o data cu ei. Aceasta invatatura este atat de inalta, incat nu ne face sa ne para rau dupa acea sclipire de albine de aur sau dupa acele maini albastre intinse sa culeaga miere din fagurii cerului, la care poetul a renuntat."
(Rosa del Conte - Eminescu sau despre Absolut, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2003)

"Nu se va intelege niciodata poezia eminesciana daca nu i se va surprinde accentul eroic care a fost tot mai indepartat de convulsivul titanism romantic - de razvratirea satanica."
(Rosa del Conte - Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003)

"Polisemia de acceptii ale sintagmei [f/oare albastra, n.n.] instrumentand cand, poate, ca metafora pentru iubita cu ochi albastri (dupa cum voia Bogdan Duica) sau altfel, ca simbol al aspiratiei spre iubire, spre fericire, sau ca simbol al «norocului» sau ca o chemare irezistibila a lumii fenomenale, sau ca o infruntare intre lumea calda a contingentului, a realului si cerul rece al imperiului ideilor, al absolutului, da jocului estetic eminescian o stralucire simpla, o adancime ascunsa sub valul usor al sagal-niciei, concentrand intr-o dulce fabula, ca intr-un punct si intr-o clipa, rezultatul unei indelungate lupte intre cer si pamant, cu dureroasa, resemnata victorie a cerului. Cum spunea Vladimir Streinu (in „Floarea albastra si lirismul eminescian", in Studii eminesciene, E.P.L., 1965, pp. 463-487), poetul anticipa astfel viitoarea structura filosofica a Luceafarului".
(Zoe Dumitrescu Busulenga - Eminescu si romantismul german, Editura Eminescu, Bucuresti, 1986)

" Nicicand n-a stralucit in literatura romana o natura mai bogata, mai «haotica», mai coplesita de mitos, mai «magnetica». Feeria, gigantismul, somnolaritatea, melancolia cosmica dintr-o sorginte al carei belsug e pe masura voluptatilor vizionare ale lui Eminescu. [] Ca exuberanta a elementelor, natura eminesciana lasa sa transpara in fata ochilor extaziati ai poetului infuzia divinului in lume, care nu se organizeaza insa intr-o viziune religioasa, ci metafizic-magic-poetica. [] Pentru Eminescu, zona misterului este limanul mortii, materialitatea ei diafana, voluptatea racorii funerare, atingerea dintre lut si «idealul eteric», coborarea ingerului, a geniului, in corpul material (senzualitatea relatiei intre inger si corp, la Eminescu, se poate apropia de viziunea misticilor in general, dar mai cu seama a celor germani, care descriu relatia dintre suflet si trup ca una dintre barbat si femeie), - nu viata si spiritul ii excita imaginatia, ci spiritul si moartea. «Umbra vecinica» a codrilor, «spumele racori» ale marii, iata natura corespunzatoare. Restul e dulce stupoare. Si cum in toate viziunile sale arde puternic un foc demonic, cum in somnul incarcat de magie se ascunde demonia spiritului, o demonie triumfa si in formele gigantice, in titanismul naturii lui. Atat «uriesenia» elementelor lumii, cat si exuberanta, orgia naturii, miroaseje imbatatoare, topindu-se in cantarea trista de ape si crengi, implica aceeasi demonie, ce da naturii caracterul de stupefiant, de narcotic. Imaginatia e cotropita si inecata sub formele si cantitatile acestei naturi, cotropita si inecata de voluptate. Si fiindca aici voluptatea e demonica, din toti porii naturii, ce o provoaca, irump pana la urma negurile mortii, muzica lor trista se revarsa si astfel durerea cosmica umple tocmai uitarea ei. Viziunea naturii, ca stupefiant menit sa indeparteze raul pe care celelalte viziuni ale universului liric eminescian il reveleaza, se lasa si ea cucerita de acest rau si voluptatea somnolara a contemplarii unui peisaj nu face decat sa sublinieze sensul ei dureros. Pana in cele din urma, narcoza naturii se tradeaza pe ea insasi; catharsisul naturii se dizolva in mistica mortii."
(Ion Negoitescu - Poezia lui Eminescu, Ed. Junimea, lasi,
colectia Eminesciana, 1980)

"Se poate vorbi de caracterul ereditar sau de morbul ce a declansat cumplita suferinta, din care se naste Luceafarul (asa de putin «laborios», asa de necesar intr-o ordine, superioara, a existentei intru limbaj) sau Odai Poti fi condamnat ereditar sau poti fi contaminat cu germenii unei boli a universalitatii, care s-ar putea chema dezmarginire? Avem oare dreptul sa alegem, asa cum fiecare dintre noi o face - fie si inconstient - , superbul portret eminescian de tinerete, portretul vienez, cel al unui nespus de pur si de frumos exemplar uman sortit sa suporte, zece ani mai tarziu, nebunia care ii tulbura privirile limpezi, durerea peste care trece, in nebunie, euforic? Evident, dreptul acesta - ca si dreptul la limba romana pe care o folosim din zorii pana in amurgul constiintei fiecaruia dintre noi - ne este dat ca dreapta mostenire a lui, a celui crucificat in gand, in trup si in limba, a celui care s-a retras in nebunie atunci cand a devenit insuportabila povara gandului menit sa sustina lumile in fiinta."
(Ioana Em. Petrescu - Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica, Editura Paralela 45, Pitesti, 2000)

"Aplecat din fire catre visare melancolica si inclinat de asemenea sa sufere din cauza nepotrivirii dintre visul sau si realitate, Eminescu a fost impins catre o dureroasa revolta de catre imprejurarile neprielnice in mijlocul carora a trait.
Toate aceste cauze au determinat desigur atitudinea pesimista a lui Eminescu. Totusi, in ciuda fondului pesimist, expresia lui este de-o atat de mare stralucire, incat efectul este luminos, si nu sinistru. Lucrul este perfect explicabil. Poezia mare, care tinde catre sublim, nu este deprimanta, oricat de intunecate ar fi prin ele insesi temele pe care ea le trateaza. Tristetea din Oda (in metru antic) nu deprima, ci inalta."
(Alexandru Philippide - „Eminescu si gandirea poetica", In Studii eminesciene, EPL, Bucuresti, 1965)

"Afirmatie si negatie, avant si infrangere, Eminescu dovedeste inca din inceputurile sale poetice o structura sufleteasca de natura demonica. Concentrarea antinomiilor, in care Coethe vedea trasatura caracteristica fundamentala a demonicului, isi asociaza la poetul roman actul revolutionar, ceea ce converteste pe demonul negativist intr-un titan atoatecutezator.
Nu Mefisto, demonul «raisonneur» incarcat de contradictii, este idealul sau, ci Prometeu, zeul care a infruntat pe zeu si a cazut infrant de acesta. Prin aceasta structura a spiritului sau si prin aceasta trasatura a artei sale, Eminescu se leaga puternic de romantism."
(D. Popovici - Poezia lui Mihai Eminescu, Editura Albatros, Bucuresti, 1972)

"«Floare albastra» exprima la Eminescu, ca ideal erotic de tinerete, cea dintai tentatie a vietii, pe care e adevarat ca o reduce, cu versul ultim, la pesimismul poeziilor lui de debutant, dar nu fara o diferenta de timbru muzical si fara a o relua in opera intreaga sub forma spectaculoasei oscilatii eminesciene intre ideea de moarte si viata, care ii contine toate valorile proprii. Floare albastra poate fi luata de aceea ca embrion al marii lui opere. Cu poeziile de debut ea pastreaza legaturi certe. Versurile «in zadar / Gramadesti-n a ta gandire / Si campiile asire / Si intunecata mare» evoca, in uriase imagini ale mortii, disparitia civilizatiei sumeriene si a raurilor planetei in neantul unanim; ele se asociaza spontan cu sensul general si cu fragmente din Memento mori {Panorama desertaciunilor), acea istorie de metafore a civilizatiilor defuncte; «Piramidele-nvechite» {id est «antice») sunt cunoscutele «Racle ce incap in ele epopeea unui scald», «trufase si eterne ca si moartea» din Egipetul. Iar versul ultim, «Totusi este trist in lume», anulandu-si aparenta prozastica, rasuna adanc de vibratiile intrunite din Memento mori si Mortua est. in acelasi timp, Floare albastra e construita pe antiteza moarte-viata: dezumanizarii prin sterpe meditatii idealiste asupra mortii si eternitatii i se propune contactul cu viata in forme temporale; si acceptarea experientei, chiar in concluzia efemeritatii ei, nu acopera totusi opunerea termenilor fundamentali."
(Vladimir Streinu - „«Floare albastra» si lirismul eminescian" in Studii eminesciene, EPL, Bucuresti, 1965)

"Retinandu-se opozitia pesimism-optimism in dialectica lui Hegel si a lui Marx, se admite ca termenii respectivi nu se pot aplica absolut in planul gandirii poetice. Un anumit sentiment tragic al existentei se dezvolta in tensiunea contradictiilor istorice, in masura in care se admite ca orice conditie tragica a omului se defineste prin conflictul dintre real si ideal, deci un conflict intre valori, iar Eminescu a fost, in aceasta argumentare, cea mai acuta constiinta tragica din cultura noastra: cateodata pesimist, cateodata optimist, uneori si una si alta - dar totdeauna aplecat reflexiv asupra conditiei sale tragice -, de unde si calma resemnare in fata existentei, ca nota a clasicismului lui, in ciuda romantismului structural al operei poetice.
Continuand ideea, putem adauga ca in dialectica pesimismului si a optimismului inclinarea spre optimism este evidenta in atentia poetului de a afisa un grav pesimism. []
Daca este sa consideram ca numai in aparenta exista o contradictie intre pesimism si optimism, in poezia lui Eminescu, nu e nevoie sa consideram pesimismul ca atitudinea fundamentala a poetului si pentru motivul ca in atitudinea ironica, zugravirea realista a situatiei il pregateste mai bine pe cititor sa inteleaga inversiunea raportului normal pe care ironicul, insetat de ordine si dreptate, il doreste - ceea ce inseamna ca o anumita incredere in posibilitatea schimbarii presupune el prin coborarea realitatii pana la a o face vrednica de un dispret total, ca si cand lumea in care traim ar fi cea mai rea cu putinta. Pesimismul si optimismul, ca atitudini complementare, corespund astfel celor doua sentimente, al «departarii», in viziunea cosmica, si al «apropierii», in viziunea desertaciunii lumii, semnalate de E. Papu, cu observatia ca elanul apropierii, al integrarii in conditia umana, dupa acela al departarii, al contemplarii universului nesfarsit, ar corespunde in conceptia poetului unui inceput de depasire a romantismului. Depasirea aceasta ar trebui sa poarte numele de realism, in opozitie cu romantismul, daca realismul n-ar fi si el o componenta a romantismului. Ironia cu functia de satira imbina cele doua dimensiuni in ironia lui Eminescu: departele si apropierea, imaginarul si realul, ca elemente ale aceleiasi gandiri poetice in opera unui romantic tarziu in literatura europeana, cu o nota originala astfel explicata, impusa in conditiile istorice ale literaturii romane din epoca marilor clasici."
(Eugen Todoran - Eminescu, Editura Minerva, Bucuresti',1972)

"Nu auzim niciodata in plangerile poetului nostru glasul care sa blesteme vitregia naturii, nici strigatul de revolta si orgoliu al omului sporit in constiinta de sine. Astfel de accente lipsesc din poezia sa. Pesimismul sau decurge din reflectia asupra caracterului absurd ai unei lumi prinse intre doua eternitati de pustietate si neant. Cugetarea sa se apropie in acest punct mai degraba de Pascal. []
Pesimismul apusean este activ. Pesimismul lui Eminescu este contemplativ. Pesimismul apusean este un agent al individualitatii si al civilizatiei. Pesimismul eminescian este o aspiratie catre stingerea individualitatii si reintrarea in marea unitate a naturii. Pentru Leopardi, adevarul pesimist, privit cutezator in fata, este fructul acelei luciditati in care omenirea a gasit forta inaintarii sale. []
Pentru ca natura nu-i este dusmana, civilizatia ridicata deasupra si impotriva ei nu poate fi bunul la care ravneste. Nazuinta sa se indreapta inapoia civilizatiei, nu numai catre epocile romantice ale istoriei, dar si catre leaganul de pace si uitare al naturii. in felul acesta, pesimismul eminescian se apropie mai mult de izvoarele stravechi si orientale ale oricarui pesimism, de spiritul budhismului."
(Tudor Vianu - „Pesimism si natura", in Studii de literatura romana, EDP, Bucuresti, 1965) (B. O.)

Referate

Poeziile poetului


Copyright 2017 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani
Semnatura Mihai EminescuSemnatura Mihai Eminescu

Mormantul lui Mihai Eminsecu.
Poetul a fost inmormantat in cimitirul Bellu in data de 17 iunie 1889Mormantul lui Mihai Eminsecu. Poetul a fost inmormantat in cimitirul Bellu in data de 17 iunie 1889

Portretul lui Mihai Eminescu din 1887Portretul lui Mihai Eminescu din 1887

Manuscris Miahi Eminsecu - poezie Manuscris Miahi Eminsecu - poezie

Pagina din caietul de poezii al lui Mihai Eminescu - poezia Rugaciunea unui DacPagina din caietul de poezii al lui Mihai Eminescu - poezia Rugaciunea unui Dac



loading...