Cugetarile sarmanului Dionis
Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna!
Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde,
Si-n aceasta saracie, te inspira, canta, barde —
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentru-o tigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!... Dar de unde? Scartaie de vant fereasta,
In pod miauna motanii — la curcani vanata-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.
Uh! ce frig... imi vad suflarea, — si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan — iar de coate nici ca-mi pasa,
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec, Doamne — macar totusi are blana.
Mi-as manca cartile mele — nici ca mi-ar pasa de ger...
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat, borta-n parete si nevasta — o icoana.
Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. — Intr-un roi mai de un stanjen
Au iesit la promenada — ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.
Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsira dulce in mateasca-i fantazie?
Vreo cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie,
Rendez-vous i-a dat in sura, ori in pod, in gavauna?
Bruh! mi-i frig. — Iata pe mana cum codeste-un negru purec;
Sa-mi moi degetul in gura — am sa-l prind — ba las , saracul!
Pripasit la vreo femeie, stiu ca ar vedea pe dracul,
Dara eu — ce-mi pasa mie — bietul “ins!” la ce sa-l purec?
Si motanul toarce-n soba de blazat ce-i. — Mai motane,
Vino-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mate, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!
De-ar fi-n lume numai mate — tot poet as fi? Totuna:
Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind — un Garrick,
Ziua tologit in soare, pandind cozile de soaric,
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna.
Filosof de-as fi — simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
In prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarele ce scapar,
Le arat ca lumea vis e — un vis sarbad — de motan.
Sau ca popa colo-n templul, inchinat fiintei, care
Dupa chip s-asemanare a creat matescul neam,
As striga: o, motanime! motanime! Vai... Haram
De-al tau suflet, motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motanimei il desfasura-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Sa-l scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O, motani fara de suflet! — La zgariet el v-a dat gheara
Si la tors v-a dat mustete — vreti sa-l pipaiti cu laba?
Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat.
De-as putea sa dorm incaltea. Somn, a gandului odihna,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta multa armonie,
Vino somn — ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna,
Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — saracie!
Autor: Mihai Eminescu
Poezia Cugetarile sarmanului Dionis de Mihai Eminescu
|
