Doña Sol
Te rog ramai o clipa inca
Ca sa te strang duios la piept.
Din fericirea mea adanca
As vrea sa nu ma mai destept.
Si totusi, luna iese-n zare,
Albeste zidul nalt si gol...
Da-mi cea din urma sarutare
Si inca una, doña Sol!
Ma-ntrebi cu ochiul tau cuminte
Unde ma duc si ce ma fac,
Cand de pe ceruri stele sfinte
Patrund in codru, bat in lac.
. . . . . . . . . . .
Au nu esti tu la inaltime
Ca steaua vecinicului pol?...
Pe mine nu ma stie nime,
Nici chiar tu insati, doña Sol.
Ades cand frunzele pe craca
Soptesc ca zgomotul de guri
Ce se saruta si se-mpaca
In umbr-adanca de paduri,
Eu stau unde patrunde luna
Pe alb izvor, sunand domol;
De canta pasarile-ntruna,
De tine-mi canta, doña Sol.
Si pe oglinda miscatoare
Stau de privesc un straniu joc:
E apa pururi calatoare
Pe chipu-mi ce ramane-n loc.
S-au desprimavarat padurea,
Suspina pasarile-n stol...
Si numai eu, gandind aiurea,
Gandesc la tine, doña Sol.
De ce doresc singuratate
Si glasul tainic de izvor,
De ce cand codrul frunza-si bate
Adorm pe verdele-i covor?
Ca prin lumina cea rarita
Prin umbra moale de apristoli
Sa mi s-arate linistita
A ta ivire, doña Sol.
Sa vaz cum mana ta indoaie
In arc o ramura de fag
Si ca Diana cea balaie
Iti faci in codru mandru prag;
Sageti de aur pe-al tau umar,
Gonesti vanatul tau in stol,
Dar peste frunze far’ de numar
Nu-mi lasi o urma, doña Sol.
Chiar de luceafarul de seara
Te tem, caci dulce arde el,
Cand treci frumoasa si usoara
In umbra negrului castel...
De as zacea ranit de moarte,
Intr-un genunchi eu tot ma scol;
Tinzandu-mi dreapta de departe,
Ma-nchin la tine, doña Sol.
. . . . . . . . . . . . . .
Cand luna trece in uimire
Spre-a face-al marilor ocol,
Ea, luminand a mea iubire,
Te lumineze, doña Sol.
Autor: Mihai Eminescu
Poezia Doña Sol de Mihai Eminescu
|
