Si oare tot n-ati înteles...
Si oare tot n-ati inteles
Cum nu mi-i lumea draga,
Cand cu nimic nu m-am ales
Din viata mea intreaga.
Cand al meu suflet mistuit
De chin si de parere
A fost un trist, necontenit
Prilej pentru durere.
Cand fu menit ca pe pamant
Dorinta sa-l alunge
Dup-un noroc atat de sfant
Cum nu se poate-ajunge.
E un miraj de necrezut
Pe-un orizon de stepe:
De al lui farmec strabatut
Eu tot nu-l pot pricepe.
El stapaneste amortit
Pustiile uitarii
Ca si o stea din rasarit
Singuratatea marii.
Si-l rog incet, il rog pe veci
Ca sa-mi asculte plansul,
Cand ale apei valuri reci
Calatoresc spre dansul.
Atatea blande rugaminti,
Atatea calde soapte,
Atatea lacrime fierbinti
Varsate zi si noapte,
Le-am indreptat despre apus
Durerea sa-mi alunge,
Dar el se nalta tot mai sus
Ca sa nu-l pot ajunge.
Va fi in veci necunoscut,
Va fi in veci departe...
E steaua negrului trecut:
Iubirea far’ de moarte,
Ce margineste-n orizon
Si ocean si stepe
S-al carui farmec monoton
Te-a-nvins far-a-l pricepe.
Caci a iubi fara sa speri
De-a fi iubit vrodata:
E semnul vecinicei dureri
Ce cerul ti-l arata.
Autor: Mihai Eminescu
Poezia Si oare tot n-ati înteles... de Mihai Eminescu
|
