Viata
Cand aud vreodata un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse si obrazul rumen,
Povestind ca viata e calea durerii
Si ca pocainta urmeaza placerii —
Ma intreb: “Acesta poate ca sa stie
Cum este viata, cum cata sa fie ?”
Noaptea scanteiaza cu-a ei mii de stele,
Varsa raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i stramta si, din ziduri vechi,
Vorbe, ras si planset suna in urechi;
Glasuri ratacite trec prin geamuri sparte
Si prin usi inchise, prin zidiri desarte.
Colo, langa lampa, intr-un mic ietac,
Vezi o fata care pune ata-n ac;
Fata ei e slaba de-o paloare cruda,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asuda,
Degetele repezi poarta acul fin:
Ea isi coase ochii intr-un tort de in;
Vanata-i e buza, lipsita de sange,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plange.
La ce oare dansa s-a nascut pe lume,
O sarmana frunza pe oceanu-n spume.
O sarmana umbra, orfana si slaba,
De care-n multime nimenea nu-ntreaba?
Din zori pana-n noaptea neagra si tarzie
O vezi printr-o alba perdea stravezie
Cum mereu lucreaza... s-abia paine goala,
Frig si insomnie, lacrime si boala.
Tot ce-n asta lume mai poate pricepe
E ca de-nceteaza lucrul, foamea-ncepe.
Negustoru-si pune panzele-nainte,
Lucrul scump si harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din noptile celor care panza-i coase;
Desface ducesei, c-o galanta graba,
In cusut in lacrimi de o mana slaba:
Panze moi in care se tesura zile,
Vederea si somnul sarmanei copile,
Albe ca zapada ce cade in fulgi;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.
Cand iti trec prin minte acestea, copila,
Te uiti in oglinda si iti plangi de mila;
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o tii bine minte
Pe nefericita, dulce si cuminte,
Fara nici un reazem, care nu asteapta
Decat moartea care singura e dreapta...
In aceasta viata de mizerii plina
Singura-i amica este o albina,
Ratacita — ce stii cum — in strada veche.
Glasul ii patrunse la a ei ureche;
Deschizand fereastra, sa intre o lasa
Intre flori sa doarma si sa-i stea in casa.
Se iubira cele doua proletare:
O insecta-umana, una zburatoare.
Fata stand pe ganduri, vesela albina
Cu galanterie de buze-i s-anina,
Ca si cand i-ar zice: “Au nu stii tu oare
Cum ca a ta gura-i cea mai dulce floare?
Caci tu esti frumoasa, chiar ca si o sfanta,
Ochiul tau cel dulce si umbrit ma-ncanta.”
*
Intr-o zi, copila moare: se-ntelege,
Moartea nu mai stie mainile sa lege.
In sicriu au pus-o. Fata ei cea trasa
Era adancita, insa tot frumoasa.
I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisa: primavara plina
Patrunde printr-ansa; dar biata albina
In camp nu mai fuge, ci-mprejur se poarta,
Incunjura capul si gurita moarta;
Ea zboara aproape si tot mai aproape,
Si vrea cu amica-i deodata s-o-ngroape...
Deci cand se intampla s-aud vreun egumen,
Cu foalele-ncinse si obrazul rumen,
Povestind ca viata e calea durerii
Si ca pocainta urmeaza placerii,
Ma intreb: “Acesta poate ca sa stie
Cum este viata, cum cata sa fie?”
Autor: Mihai Eminescu
Poezia Viata de Mihai Eminescu
|
