Pe obcinele Stanisoarei
Pe òbcinele Stanisoarei am trecut
Cand soarele insangera a inserare,
Paseam tacut, cu gandul dus catre trecut,
Cu gandul dus la o iubire trecatoare.
Urcau din vai vuiri de ape, monoton
Cadeau de sus vuiri de brad, inmiresmate.
Eram mahnit si ametit de-atat ozon
Si de-amintiri ce-mi reveneau nenduplecate.
Cand deodata-n jurul meu s-au aratat
Brazi multi, brazi morti, ca o padure nar uita,
Un cimitir de brad aprins, de brad crapat,
Intre bureti, prin iarba grasa, putrezita.
Eu am vazut arzand padurile in vant
Cand canonadele pe òbcini bubuira.
Se inclinau prin munti cu fruntea la pamant
Copacii care leganandu-ma-mi doinira.
Si flacarile uriase se zbateau
Ca duhurile brazilor de dureroase,
Rasinile si scoartele pe brazi trosneau
Si de pe tr unchiuri se cojeau ca de pe oase.
Din acest iad in care oamenii murind
Mai incercau sa scape totusi cu viata,
Pastrez memoria rasinii sfaraind,
A flacarilor fasaind printre verdeata.
Si-a-ngrozitoarei preschimbari: acesti copaci
Ce-mi fermecau cu susur limpede auzul
Schimbau in tipat frematarile lor dragi
Si-i hacuia si ii sur pa in scr um obuzul.
Simtirea asta-ntreaga-n suflet mi s-a-ntors
Si m-a-ncercat cu ascutisurile-i dure
Cand soarele sub nouri licarul si-a stors
Si m-am gasit in cimitirul de padure.
Se-ntunecase. Putregaiul lumina
Cu palpairi livide-n palcuri si buchete.
Pasind grabit, m-am departat de vraja rea
A luminoaselor si tristelor schelete.
Ele sclipeau in urma mea: a fost razboi.
In fata mea sclipea o stanca: este pace.
Oh, cat de cald sunau talangi in deal, la oi,
Ce moale vantul tremura peste cojoace!
Curgeau din fluiere doinirile-argintii,
Lin aburea laptele proaspat in sistare,
Clipea-nstelarea racoroasa in tarii,
Se clatinau padurile nemuritoare.
Autor: Nicolae Labis
Poezia Pe obcinele Stanisoarei de Nicolae Labis
|
