Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































Cu telefonul

Vezi toate poeziile poetului






Peagu si
Iftimie erau veri.
Se dusmaneau de mult si din mai multe motive.
Numai ca
Peagu (asta ii era „polocru"; il chema
Pertca, dar lui ii convenise mai mult porecla si muncise sa si-o acrediteze in sat) era om de serviciu la
Sfatul popular al comunei
Toceni.
Iar
Iftimie ajunsese portar la
Sfatul popular al raionului.
Unul din punctele de pornire ale dusmaniei lor fusese un rand de meri.
O unche, care-i venea dc-a-ntaia lui
Peagu si de-a doua lui
Iftimie, murise si nu lasase acte de partaj asupra acestui rand de meri.
Un an, doi, trei l-au cules pe rand, adica doua toamne
Peagu si o toamna celalalt.
Cum insa randul era in apropierea casei lui
Iftimie, lui
Peagu intr-o toamna cand ii veni randul la cules i se paru ca merele sunt mai putine decat se astepta, asa ca il acuza pe varu-sau ca i le fura noaptea. „Bine, i-a zis acesta.
Ca sa ispravim povestea, o sa-ti plantez eu tie un rand de meri in tabla ta de pamant, si pana dau in rod culegem jumate si jumate." S-au inteles, dar dupa ce merii au dat in rod,
Peagu a constatat ca varu-sau ii plantase mai mult meri cretesti si mai putini meri domnesti, deci nu se respecta proportia randului mostenit, alcatuit si el din amandoua aceste soiuri de meri.
Si a continuat sa culeaga un sfert din ceea ce producea randul, acum al lui varu-sau.
Apoi, prin 1950,
Peagu l-a acuzat intr-o sedinta pe varu-sau ca atarnase mai demult intr-unui din merii sai aflat la marginea soselei o camasa verde si ca pandea cu bata si lovea pe oricine nu-si ridica palaria sau ce avea pe cap in fata camasii verzi.
E drept, au spus unii ca
Iftimie atarnase o camasa intr-un mar, dar nu se putea sti precis daca era verde, sau naclaita de naduseala, sau murdara.
E drept, au mai spus unii ca statea cu o bata, dar pazea niste juncani.

— A atarnat, sau n-a atarnat? a intrebat raspicat un trimis al
Sfatului, care purta o sapca mare, alba de vata, mult mai larga decat capul lui si al carei cozoroc ii cadea sacaitor peste ochi.
— Da, de atarnat a atarnat, au raspuns oamenii, luati repede.
— Si statea cu o bata pe marginea santului?


— Statea, da
— Nici un da.
Statea?
— Statea.
— Atunci, bine ca lamuriram si luminaram si problema asta!
Si
Iftimie a fost expropriat de randul de meri si trecut in alta
categorie sociala, pentru juncani si restul de pamant.
Peste cativa ani, in perioada cooperativizarii totale, presedintele
Sfatului a primit urmatoarea scrisoare de amenintare:
„Nu-ti mai bate joc de lume cu fapte si cu ademeniri viclene.
Ca sa duci lumea la ruina si la pieiri.
Ca tot de ruini si de pieiri o sa ai parte curand-curand.
Crezi ca nu esti marcat, dezastrul pe care-l faci si te asteapta ziua.
Oamenii stau fugiti pe lunci ca hunii si tatarii si alte neamuri spurcate.
Ca pentru faptele taie va suferi toata familia ta patimi, ca nu vor ierta cate ai facut, nu mai lasi loc de buna ziua si vrei sa supremezi lumea ca sa iei prema
Ia 1 mai.
Da poate de unu mai o avea
Dumnezeu grija de voi, si din voi cine a facut bine, bine gaseste." Peste catva timp aparu la gazeta de perete a comunei o scrisoare deschisa „catre fostii clacasi", semnata de
Peagu. in ea, cam pe la mijloc, se spunea: ,.As vrea sa ne aducem aminte de viata grea pe care o duceam odata, de ticalosia si cainia boierilor, care parca n-aveau sange de roman, ci de pagan.
Si sincer sa le comparam pe toate cu cele ce se petrec astazi.
Venea primavara, eram cu toti la curtea boiereasca a lui
Matei
Colonie sa ne dea pamant in dijma.
Venea secerisul.
Saptamani intregi inotam in pogoanele masurate de boieri cu pasul sau cu cordeaua.
Plecam toti ai casei si luam cu noi mancare: mamaliga, castraveti si zarzare.
Alaturi de noi, la umbra sirii, boierul spinteca puiul, gusta din sticle diferite, incheind cu cateva pahare cu vin. impinsi de nevoi, trimiteam copiii prin zavoaiele ce le posedam, de stateau fugiti ca hunii si tatarii si alte neamuri spurcate
Si ei au avut parte de ruini si pieiri." Si scrisoarea deschisa continua asa mereu, invartindu-se pe la
Sfat (gasea el ceva de facut).
Peagu aflase de scrisoarea anonima de amenintare, care era comentata in ras.

„Haiti!" isi spusese auzind ca se repeta povestea cu hunii si tatarii si ruinele si pieirea
Daduse fuga si rupsese scrisoarea deschisa „catre fostii clacasi".
El fusese cu o seara inainte la
Marin
Fiertu si i-o dictase.
Acesta era un tanar cam la treizeci si ceva de ani.
Se spunea ca fusese facut de fata lui
Matei
Colonie cu vizitiul curtii.
Fusese tinut o vreme la un schit de calugari de langa
Cozia si apoi trimis la scoli.
Se intorsese dupa cativa ani in sat, cu priviri cam ratacite.
Oamenii spuneau ca-i crapase capul de carte.
Cum sa intre atata invatatura intr-un copil de vizitiu?
Fiertu muncea, mergea, vorbea, se purta ca toti oamenii.
Numai o data pe an,de
Blagovcstenie, se ducea la
Lacul
Baltat, un lac cu apa cam sarata, cu o pipeta in mana, din care zicea ca picura apa dulce pentru pesti.
Sa aiba si ei in sfanta zi de sarbatoare cate o picatura de apa dulce.
Era singurul motiv pentru care era socotit cam intr-o parte; nebun.
Avea un scris frumos si oamenii mai treceau pe la ci sa le scrie cate ceva mai deosebit.
Asa facuse si
Peagu. ii dictase scrisoarea deschisa, si pe urma n-o mai citise, asa ca nu stia de adaugirile puse de
Fiertu de la el.
Dupa ce a rupt-o, s-a interesat daca cineva aflase de potriveli.
N-aflase nimeni.
Linistit, se duse la
Sfat si spuse ca numai varu-sau
Iftimie putuse sa trimita scrisoarea de amenintare.
Dar nimeni nu-l lua in scama, pentru ca de scrisoare se rasese cat se rasese, si pe urma fusese uitata.
Peagu nu s-a astamparat.
A batut seara la usa lui varu-sau si l-a tras pe acesta, cu un aer ingrijorat si secretos, in odaia buna.
Acolo l-a intrebat daca mai e cineva in casa afara de nevasta-sa.
Cum nu era nimeni. a inceput:
— Iftimie, ca var ce-ti sunt si ca om al
Sfatului (asa isi zicea el, dar, am mai spus, pe la
Sfat se invartea fara nici o treaba), trebuie sa-ti spun ca e prapad mare pe capul tau.
—
Ce prapad? se mirase celalalt.
Peagu ii spusese povestea cu scrisoarea catre presedintele
Sfatului.
— Bine dar nu e mana mea, n-am scris-o eu.
— Ai scris-o, n-ai scris-o de pascut, tu esti pascut.
A doua zi,
Iftimie s-a dus la
Sfat, dar presedintele era cam sacait.
Nici n-a apucat el sa-i spuna bine pentru ce a venit si i s-a zis sa mai astepte, c-o sa se constate bine totul.
Prin totul, nici presedintele absent si nici
Iftimic nu stiau ce se intelege.
Pe urma ei n-a mai intrebat nimic, iesea in sat si statea pana seara tarziu pe drum cu oamenii.
Doar-doar i-o spune cineva ce se mai aude cu povestea lui.
intr-o scara se intoarse mai devreme acasa si-si gasi nevasta cam fastacita.
Din camera vecina auzi un fel de clifait.
Deschise usa si-l vazu pe
Peagu opintindu-se sa sara pe geam, cu un picior pe rama geamului si cu altul bagat intr-un putinei cu lapte, de unde nu-l mai putea scoate.
—
Ce faci, vere, aici?
— Pe dracu fac, aia fac, gafai celalalt, cautand acum sa sara pe geam cu putinei cu tot. (Peagu, om scund, se vede ca pentru a ajunge
Ia pragul geamului se sprijinise pe putinei si-i scapase piciorul inauntru.)
— Pai stai, vere, ca nu se pleaca asa dintr-o casa de om.
Luase un vatrai de la gura sobei, il apucase bine pe varu-sau de
mijloc, i-a scos putineiul din picior si a inceput sa-i cerceteze fluierul cu vatraiul, pana cand a ajuns la glezna.
Ajuns la glezna, a lovit mai tare si i-a spart-o.
L-a luat prieteneste de brat, l-a dus in camera cealalta, unde era nevasta-sa,
Dragomira, care torcea.
L-a dus ca pe-un musafir.
—
Pune o oala la fiert, ii spuse
Iftimie nevestei.
O oala de tuica, nu vezi ca avem vizita?
Dragomira pusese oala.
Oala a fiert repede, si cei doi veri au inceput sa ciocneasca.
—
Noroc, vere!
—
Noroc, vere!
Altceva nu-si spuneau.
Femeia se uita la ei.
Era o femeie nemaipomenit de voinica si de
muncitoare. isi facea treburile ei cum ii placea.
Ultima oara,
Iftimie, o prinse cu un functionar de la
ORACA.
Ea il trimisese la
MAT sa cumpere niste vin. (Arvunisera ceva, si deoarece
Iftimie se intorsese mai devreme de la
MAT, ea il batuse doar pentru faptul ca venise prea devreme).

Dupa cel de-al saptelea „Noroc, vere!", „Noroc, vere!", timp in care cei doi nu-si mai spuneau nimic, uitandu-se unul in ochii altuia si pe urma la ea,
Iftimie cercetator,
Peagu ca la o izbavire,
Dragomira se inalta in picioare, mare.
Parca umplu odaia, care se facu mai neincapatoare, si lucrurile de acolo devenira mai mici, facandu-i
Ioc.
— Faci examinatic, ai? se repezi ca la
Iftimie.
Ii arse ochii cu doua palme.
Cum acesta nu-si reveni imediat, ii atinse si obrajii.
Iftimie gasi repede usa si iesi.
— Ce daca a fost?
Las'sa fie, numai eu muncesc aici.
Peagu isi pipai piciorul.
Se uita in ochii ci, asteptand rasplata durerii.
—
Si tu ce stai, malcositule? tipa
Dragomira
Ia el.
Si-i baga furca de tors in piept.
Hai, imbraca usa!
Peagu mai arata o data spre glezna.
Dragomira se napusti iar cu furca.
—
Vrei sa-ti scot ochii?
Ia-ti piciorul in mana si sa nu va mai vad neamul.
Astae!
Peagu iesi si el.
Peste cateva zile,
Iftimie plecase singur la oras.
Lucrase pe unde gasise, si pana
Ia urma ajunsese portar
Ia
Sfatul raional.
Peagu isi cumparase un bocanc ortopedic, ceruse in cooperativa un loc potrivit pentru betesugul lui, venit, — zicea el, — de la o cazatura de pe un sopron pe care-l situia.
Fusese o vreme ingriji tor-sef la grajduri.
I se spunea „ofiter de serviciu la grajd", pentru ca toata ziua dadea numai porunci celor trei baieti pe care-i avea in subordine.
Porunci de felul: „Vitele trebuie duse la apa cate una si nu cu injuraturi si huiduieli la vaci, ca vaca are nevoie de liniste cand bea apa".
De asemenea, facuse si un orar al grajdului: desteptarea la 5, tesalatul la 6, mulsul
Ia 7, furajul la adapatul la
Pana
Ia urma ajunsese si el om de serviciu la
Sfatul popular al comunei.

Era vara, pe la ora patru dupa masa, si o caldura de curgea nadu-seala pe
Peagu rauri-rauri — si pe piept, si pe spinare.
Era aproape singur la
Sfat.
Numai din biroul starii civile se auzea glasul lui
Curelea, care intocmea actele de casatorie ale unei perechi cam trecute care traiau impreuna de vreo patru ani, dar nu se luasera oficial. il auzi spunand ca intotdeauna:
—
Va sa zica, nimic la „boala transmisibila", apasand pe trans si spunand sibila incet, de parca limba i-ar fi plutit deasupra sunetelor.
Curelea mai tranti gluma lui amarata ca omul nu poate scapa de trei lucruri in viata asta: de nastere, casatorie si moarte, se mai auzira cateva pahare ciocnite — oamenii or fi adus ceva de baut.
Pe urma,
Curelea incuie usa biroului si pleca si el.
Peagu ramase singur in
Sfat.
Naduseala iJ napadea rau si-l gadila, asa ca se duse la o galeata cu nisip pentru incendii si-si presara tarana pe piept si pe spinare.
isi presara numai cand era singur, pentru ca presedintele ii pusese in vedere sa nu-l mai prinda ca face asa ceva, ca daca o sa treaca cineva pe acolo o sa creada ca ei sunt un sat de inapoiati.
•
Era adunare generala la
C.A.P. si lumea trecea pe sosea.
Peagu sedea la geam si se uita.
Naduseala incepuse iar sa-l potopeasca si el privea piezis si acru la cei ce treceau.
„Uitc-l pe
Buliga (acesta era un brigadier de la gradina).
Parca-J aud vorbind — se gandea
Peagu. „Tovarasi, cu am fost nascut intre barabulc, acolo m-a pus mama.
Eu, tovarasi, ma fac negru la obraz cand vad ca planta c galbena".
Si o sa termine cu: „Eu, tovarasi, prin asta strig traiasca comuna noastra scumpa!" si-l inchipui
Peagu.
Mare laudaros!
E drept ca de scos scoate, gradina e buna, dar de ce sa se laude"
„Uite-o pe
Orita (era moasa comunala).
Mare desteapta!
Cica: „Tovarasi, sa terminam odata cu moasele
Jmpericel" (De fapt, si
Peagu stia de curand ca zice empirice de la doctor, care o corectase).
Si uite-o si pe verisoara-sa.
Alta desteapta!
Se duce ea la invatamantul agrozootehnic lectie de lectie si, intrebata o data de inginer la recapitulare, zice: „Eu, tovarasu' inginer, la tema asta am fost, ca stiu ca ningea afara, dar nu stiu precis daca era lectia asta, da de nins ningea."

„Si domnul
Obrocea, asta cu pardonu-n doua luntri, munceste o saptamana la cooperativa si una la
G.A.S."
„Si
Cumilate, directorul cimitirului, s-a saturat de sforait acasa, de ce sa nu mai sforaie si la sedinta'?" (Trecea pe sosea un batran de peste optzeci de ani.)
Si
Marancea cu palmele in buzunar. „Tovarasi, marfuri ca la pravalioara noastra sateasca nici la
Londra nu gasesti.
O fi avand stampila in buzunar?" (Marancea, responsabilul pravalioarei satesti, era foarte intepat pentru ca avea stampila.
Se certase o data cu presedintele
Sfatului si-i aruncase: „Eu stampila, tu stampila, ce tot te increzi atat?")
„Uite-l si pe
Perete.
Asta, ce e a lui e a lui, zideste bine". (Perete era brigadierul cu constructiile cooperativei).
„in fine, vine si
Guran. (Acesta era presedintele cooperativei.)
O sa-si frece mainile in prezidiu. 'Tovarasi, incaputaram si luminaram si problema asta.
Sa trecem mai departe si sa nu vorbim la marele general.'"
Pe drum mai treceau oameni, dar lui
Peagu i se acri.
Peagu se enerva ca toti au un rost, muncesc, fac ceva, si doar el c om de serviciu la
Sfat.
Cine stie cum si de ce, il gasi vinovat pentru toate pe varu-sau, pe
Iftimie.
Asa ca puse mana pe telefon si chema
Sfatul raional. ii raspunse chiar
Iftimie.
-Alo!
-Da.
— Raionul?
— Raionul.
—
Cine c la telefon? -Eu!
—
Cum cu, care eu? (Peagu il recunoscuse de prima data).
—
Eu, portarul.
—
Pai zi asa.
Ce e aia eu?
Esti nou in munca, se vede, tovarasele.
Cati ani ai?
—
Patruzeci si sase.
—
Ani in munca la
Raion, te-am intrebat.
—
Patru, raspunse celalalt, cam pierit.
— Mde, invata-te sa vorbesti.
Aici c presedintele din
Toceni.
Vreau sa vorbesc cu tovarasu' vice
Butaru.

— Pai e pe teren, vine pe ia noua seara.
— La noua?
—
La noua.
—
Bine, noroc!
Si vezi cum raspunzi ia telefon cand te intreaba cineva.
E sugestia mea personala.
Peagu puse teiefonul in furca, razand in receptor.
La ora opt, cand se gandea cum sa vorbeasca cu
Butaru, el primi un telefon.
—
Alo!
Sfatul din
Toccni? -Da.
—
Cu cine vorbesc?
— Cu
Peagu.
— Peagu?
Care
Peagu?
— Peagu, omul de serviciu.
—
Bine.
Tovarasul presedinte c pc-acolo?
—
E.
Acu il aveti.
„Asta e varu-meu, isi spuse
Peagu.
M-o fi cunoscut la pranz." EI se duse intr-un colt, bau o cana cu apa, deschise si inchise usa
pe dinauntru tare, ca sa se-auda in receptor.
Se intoarse si raspunse cu vocea presedintelui.
—
Alo, da!
— Tovarasul presedinte?
—
Da, tovarasul
Sandu,presedintele.
— La telefon c
Butaru de la
Raion.
— Buna scara.
— Buna seara.
—
Uite ce e, tovarase
Sandu.
Ai acolo un om de serviciu,
Peagu parca.
-Da.
— Nu prea se conforma la dispozitii. intr-o zi i-am spus sa se duca la vaduva
Fira
Zamfir sa-i spuna sa vina la
Raion cu incurcatura platii pensiei pentru doua luni.
Ne-a spus ca-i vine peste mana, ca vaduva sta departe, in culmea unui deal.
Si el nu urca dealul vara, are icneli.
Asa ca vezi si dumneata ce faci cu el.
—
Bine, o sa vad, tovarase vice.
—
Buna seara.

— Buna scara.
Era sa puna receptorul in furca si sa-l injure pe
Iftimie, dar de la celalalt capat al firului auzi:
— Tovarasul
Sandu?
—
Da.
— Bine ca n-ai pus receptorul in furca!
Sa stii ca in legatura cu casa noua de oaspeti a voastra.
Raionul nu poate aviza nimic. in camera aia din spatele
Sfatului sta tot tovarasul leu?
-Tot.
— Ei, spune-i sa-si gaseasca o gazda in sat, amenajati-o.
Departati nitel mai sus centrul ala de lapte de langa ca, si o sa aveti o casa de oaspeti de nivel regional.
Nu zic eu bine?
— Ba da, tovarase vice, o sa
— E, sa traiesti, si vezi cu vaduva aia, sa fie trimisa la noi.
— Buna seara, raspunse
Peagu prostit, si cu vocea lui de toate zilele, uitand sa si-o prefaca.
Pentru ca „nu zic eu bine" era vorba obisnuita a vicepresedintelui
Sfatului raional,
Butaru.
Ramase mohorat si descumpanit cu receptorul in mana.
Era
Butaru, isi spuse. „Cand i-oi fi zis eu ca nu ma duc dupa hodoroaga aia de
Fira?
Poate in somn, dimineata, ori pe la amiazi, cand aromesc, sau scara'*.

A doua zi dimineata era cu vaduva
Fira la
Sfat.
— Alo,
Raionul? -Da.
—
Sfatul din
Toccni.
Am adus pe vaduva
Fira
Zamfir.
— Pe cine?
— Pe vaduva
Fira
Zamfir.
—
Si?
—
Pai asa ati cerut!
Dupa putina tacere:
—
Cine este la telefon?
Peagu recunoscu vocea varului
Iftimie, dar raspunse cuminte:
—
Peagu, omul de serviciu.
— Nu avem, tovarase, nici o vaduva pe lista noastra de azi si nici
Asa ca noroc!
—
Noroc!
Peagu se intoarse catre
Fira
Zamfir, vaduva, o femeie batrana, ii spuse ca firul telefonului e defect, puse receptorul in furca si o
Jasa acoJo.
Iesi in fata
Sfatului, tipa la niste baieti de la centrul de lapte care pusesera niste bidoane pline langa trepte, ba chiar si pe trepte, pentru ca era dimineata si
Sfatul parea al nimanui, o casa ca oricare alta: presedintele si secretarul veneau pe la noua-zece.
In ziua aceea trebuiau sa treaca pe la gradinita.
Peagu intra din nou in birou, vaduva il vazu rau si iesi.
Peagu se aseza pe scaun si ofta:
—
Bine, vere!
Zacu un timp pe scaun, pe urma iesi si se aseza la aer, pe banca din fata
Sfatului.
Vazu un copil care mergea fara chef la scoala asa ca il trimise sa umple o galeata cu nisip bun de sub rapa
Melcilor.
Umplu si el o galeata cu apa, matura si scutura birourile.
Dupa ce termina si baiatul aduse nisipul bun pentru transpiratie, el nu mai avu ce face.
Se indarji iar, desi nu era ora, impotriva lui
Iftimie.
Puse mana pe telefon.
— Vreau
Raionul! porunci el.
Statu un timp cu receptorul mut la ureche. isi dadu seama ca n-a
facut decat sa ridice receptorul.
Asa ca invarti de cateva ori manivela mica si neagra a telefonului pana cand obtinu
Raionul.
—
Raionul?
—
Raionul.
— Cu tovarasul vice
Butaru, ceru
Peagu cu vocea lui
Sandu, presedintele.
—
Pai nuc.
Va sa zica astazi suntem in 15, maine in 16.
Pe 18 il puteti gasi, ca c chemat sus, la o plenara.
Sau mai bine pe 19, ca poate nu vine direct aici.
— Pe 19 la ce ora?
—
Pai, ori de dimineata, ori daca are teren pe la noua seara.
— Bine, sa traiesti.
Ramane dupa ora noua.
Si astfel continua si nu se ispraveste telefonul dintre cei doi veri.
Vorbesc intre ei in timpul zilei, se recunosc, cateodata isi respecta dispozitiile pentru ca nu stiu care dintre ele e adevarata.

Dupa ora noua seara, ei nu se mai recunosc, vorbesc cu seriozitate si raspundere despre lucrurile si lucrarile comunei sau ale raionului.
Trec zilele, trec lunile, poate or sa treaca si anii, si ei nu stiu ca dupa ora noua seara vorbesc unul cu altul. isi fac binevoitori sugestii si propuneri.
Unele se respecta si se infaptuiesc, pentru ca erau hotarate de mult sa se faca, si ei le auzisera de la presedintele
Sandu sau de la vicepresedintele
Butaru.
Altele nu, pentru ca le veneau lor atunci in cap.
Ziua, cand nu se recunosteau la telefon, se alergau unul pe celalalt, potrivit unor dispozitii propuse de ei.
Dupa ora noua vorbeau respectuos, calauziti si incarcati de raspunderi.



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia Cu telefonul pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
Primavara Toamna Iarna Iubire Bucurie Viata
Flori Boala Singuratate Frica Scoala vezi mai multe

Politica de confidentialitate





Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani