Poeziile.com - Home

  Parola? Creare album poezii
Poetii clasici ai literaturii romane Poezii frumoase pe teme Poeti membri ai clubului poetilor tineri Poeziile mele


 
Poetul zilei
Ion Stratan
(1955 - 2005)

16 Poezii

Poezia de azi

Cornul de aur al baiatului
de Mircea Ivănescu
scena de dimineata — cornul sunand departat,
prin hatisurile albastrii, chemarea la vanatoare — glasul

Citeste Poezie completa
 

 

 

Ghicitori
Povesti
Top 40 poeti
Top autori

 

   
Cautare avansata



































In razboi un pogon cu flori

Vezi toate poeziile poetului






(Fragmente)

Paraul murmura in albia adanca si alcatuita frumos.
Dar paraul acesta se desfasura mustrat de maluri. imprejurimile si malurile erau verzi, iar paraul era bolnav de verde.
Si boala para-uJui. culoarea lui venea de la
Combinatul
Chimic din apropiere.
inaintea morii, la coltul zis al
Bolovanului era pus in malul dinspre stanga un stavilar de lemn, care era urcat sau coborat dupa felul vremii — secetoasa sau ploioasa — cand paraul venea bogat sau scazut.
Si valurile de deasupra treceau stavilarul si se adunau intr-un paraias care se spala intr-un prund lung de nisip si de pietre mici si-si lepada culoarea verde, bolnavicioasa.
De aici incolo mergea vesel, curat si copilaros, pana cand intra in pogonul de flori al
Olinci, pe care il taia in doua.
Aici nimerea pe mana celor doi copii ai
Olinei,
Minai si
Anca
Ghiordanel, carc-l despleteau in canale mici ce ocoleau rondurile de flori.
Ei faceau mori si moristi mici, valtori mici si paraul prostut si voios asculta de mainile lor pana cand, poate, pamantul, sacait de rasfatul nemeritat si cam zgomotos al paraiasului, il pedepsea, il invelea in el. il omora acolo.
Sau, cine stie, poate paraiasul nu mai era prostut si nu mai vrea sa se duca mai departe, de frica sa nu se otraveasca iar, sa se inverzeasca imbolnavit de alt combinat chimic.
Si murea aici, curat, subtire si rasfatat, in pogonul de flori al
Olinei.

* * *

Flori pentru nunti, flori pentru onomastici sau inmormantari, flori pentru intai mai sau pentru serbarea sfarsitului de an la scoli, flori pentru pus in vaze, atunci cand veneau inspectii la
Sfatul comunei sau al raionului, flori de tinut in gura sau de pus dupa ureche ori la palarie toate se gaseau la
Olina si ea stia cum sa faca buchetul, coroana.
Potrivit prilejului.
Se plimba mai intotdeauna imbracata inchis, uscativa, trista si frumoasa prin pogonul de flori, cu stropitoarea si sapaliga in mana, izolata de sat de multi ani, necautand oamenii dar lasandu-se bucuros cautata.
Avea o casa frumoasa, mare, nu departe de pogonul cu flori, sub o coasta si sub o tampla de padure, o casa care parea cu doua etaje daca nu stiai ca ceea ce parea primul etaj era o pivnita uriasa, unde muta pogonul cu flori, cand ameninta frigul, in ghivece.


Casa mirosea curat, a calugarita, a serbeturi si a dulceturi din flori.
Avea multe pasari, mai ales bibilici si rate, pentru ca de cand se alungase singura cu cei doi copii ai ei — si erau ani de atunci — ii placeau zgomotele.
Avea si un aparat de radio si o sareta cu un cal, cu care ducea copiii la scoala in sat.
Si le facuse singura, din ce strangea de pe vanzarea florilor.
Acuma, sigur, trebuie explicata povestea celor doi copii ai
Olinei.
Familia
Olinei,
Cojocaru cum li se spunea, trebuia sa
Ie spuna dupa acte, dar porecliti
Ruginoii in sat,pentru ca aveau o casa de lemn frumoasa, la marginea soselei nationale.
Casa ai carei stalpi de pridvor — bogat si ingrijit sculptati — sub toate bataile soarelui de dimineata pana seara, imbatraneau si se uscau frumos, acoperindu-se cu demnitate de timp si un fel de rugina.
Deci casa familiei
Rugina era langa soseaua nationala care lega
Sibiul de
Bucuresti si pe aici trebuiau sa treaca, prin 1942, armatele germane spre rasarit.
Armatele erau departe, dar se apropiau.
Daca mai aveau cinci, sase luni pana sa treaca.
Dar era sigur ca drumul lor acesta era.
intr-o noapte, batranul
Cojocaru se rasuci spre nevasta:
—
Cati ani are
Olina noastra?
Are vreo 16, isi raspunse tot el.
— Are dupa
Florii, raspunse nevasta mirata.
—
Si ce ne facem?
—
Cum, ce ne facem?
— Pai a crescut.
Duduie pamantu' sub ca?
— Duduie.
—
Si nu e nici d-alea s-o vezi si sa n-o vezi, s-o uiti.
Nu e urata.
— Nu e, iti seamana, ii
Jauda somnoroasa nevasta pe barbat, crezand c-o sa-i adoarma.
— Ba e in partea ta, se rasuci omul sub plapuma, nemultumit, gbicindu-i viclenia.
Alta e vorba.
Vorbae ca vin nemtii.
— Ei!
Vin si trec.
Vin pe motociclete, masini si tancuri si trec.
Trec in fuga.
Nu sunt d-aia care sa stea.
— Iar iti umbla gura fara cap, femeie.
Ce, s-or duce nedormiti pan-acolo?
— Pana unde pan-acolo?
— Pana-n
Rusia,pana la capu" pamantului — cum zic ei.
Cu toate moticicJctelc lor, nu trebuie sa doarma un ceas, doua?
— ?
— Ci, asta e; daca-i prinde somnul tocmai la noi?
Toata coloana doarme la noi.
Si dupa ce se trezeste, dupa ce se trezeste coloana de nemti cu masini si motociclete, de ce are nevoie?
De ce are nevoie omul dupa somn?
— De ceas! raspunse ce crezu femeia atipita.
Cojocarii ii dadu o palma buna in crestet si o trezi.
—
De mancare, bautura si femeie.
D-asta are nevoie
Femeia n-a fost trezita bine de palma lui, dar inca nedesfacuta
bine din somn a scos din ceata in care se legana intrebarea care-j trebuia omului:
— Si cu
Olina ce ne facem?
Cojocaru se rasuci putin in pat, surprins si multumit de intrebarea nevestei si-i raspunse:
—
Trebuie sa vorbim cu ai iui
Catalinoiu.
— Ai lui
Catalinoiu? se mira femeia si somnul ii fugi de tot.
— Da, raspunse omul cascand, iti spun cu maine tot, si se lasa pe-o parte, ca sa adoarma, lasandu-si nevasta nedumerita si cu somnul zburat pe geam.

Cu ai lui
Catalinoiu nu vorbeau de mult si fara vreun motiv anume. intr-un fel se poate spune ca nici nu vorbisera vreodata.
Cei din neamul
CataJinoiu erau croitori si cojocari, iar
Cojocaru-Ruginoiu era cizmar. in concurenta nu intrau, dar cei din partea lui
Catalinoiu erau mai cautati in sat, oamenii veneau la ci si-si comandau haine si cojoace, nu veneau doar pentru peticit sau carpit.
La
Cojocaru, ca la orice cizmar, mai nimeni nu venea sa comande o pereche de incaltaminte noua, veneau doar pentru reparatii, talpuit si carpacit.
Grigore
Catalinoiu isi deschisese si o pravalioara cu nasturi, ata, ace, cateva basmale, cateva palarii si basti; si acolo vindea fiul sau
Mielu.
La el se gandise
Cojocaru ca i-ar putea scapa fata nepangarita de nemtii care se apropiau.
Catalinoiu avea masina de cusut in piele pentru cojoace si
Cojocaru incepu sa-si faca drum pe la el.pentru croiala unei serviete, sau sa potriveasca o incaputarc; gasea el pentru ce.
Catalinoiu mai avea un radio cu casti, incropit mai din nimic de
Mielu.
Si o harta.
Dupa ce ispraveau cu cusaturile, ascultau comunicatele de la radio, se uitau pe harta, asezau metrul de croitorie pe ea si socoteau la scara kilometri „unsi pe cizme si mancati de nemti"', cum zicea
Grigore.
Se invatara sa se vada in fiecare seara si daca se intampla ca, prins de ceva,
Cojocaru sa lipseasca, celalalt ii ducea dorul, trimitea vorba dupa el.
Toalc mergeau bine si revarsarile nemtilor apropiau si faceau potrivita discutia dintre
Mielu si
Olina, pe care
Cojocaru o pregatea.
Dar intr-o seara se certara rau de tot.
incepusera sa vorbeasca despre „axa" si masurand pe harta cu metrul de croitorie al lui
Grigore iesi ca intre
Roma si
Tokio ar fi vreo 1463 de kilometri.
— Nu se poate, spuse
Cojocaru.
— Ce nu se poate? intreba
Catalinoiu, aruncandu-si cordonul metrului pe dupa gat si scolandu-si ochelarii.
— E mai mult, e de trei sau patru ori mai mult.
Ba mai mult cu mult de trei sau patru ori, incepu sa ameteasca si
Cojocaru, inchi-puindu-si distanta.
— Bine, hai sa mai masuram o data.
Si
Catalinoiu desfasura de dupa ceafa metrul si-l intinse pe harta.
Iesi la fel — injur a 1463 de kilometri.
—
E! triumfa el iar.
Cojocarii dadu ocol camerei in care se gaseau, o vazu cat era de dichisita, isi aduse aminte cum traieste el si cum o duce celalalt, isi mai aduse aminte cum invatase el la scoala si cum invatase sau cum putuse sa invete, sa priceapa celalalt si se enerva.
—
Ba
Grigore, eu nu ma amestec in prostia si pricopseala ta.
Atata vreau sa mai stii ca la scoala te punea invatatorul in fata hartii, te batea si tu nu doar ca nu stiai sa arati cu degetul sau nuiaua
Groenlanda, da'nu puteai nici sa-i spui numele.
Ca sa nu mai zic de aia cu cainele (Cojocaru se incinsese rau de tot, isi da scama ca rastoarna si arunca tot planul, dar nu se putea opri.)
Ca sa nu mai zic de povestea aia cu cainele.
—
Care aia cu cainele?
— Nu te mai face ca n-o stii, ca a facut ocol in toate clasele de atunci.
Te-a intrebat invatatoarea cand te-a scos: „Ia spune,
Cataiinoiuie, ce animal este inrudit cu cainele".
Stii ce-ai zis?
— Vreo prostie, copil
— in loc sa fi pomenit de pisica, de tigru, de leu, ai zis ca inrudit cu cainele este cateaua.
-Ei, si?
— Ei, si uite ca intre
Tokio si
Roma nu sunt doar 1463 de kilometri.
Fa socoteala, daca de la noi pana
Ia
Bucuresti sunt patru sute fara ceva de kilometri?
—
Adica harta mea nu e buna?
—
Ba e buna, toate socotelile ne-au iesit.
— Atunci n-o fi cinstit metrul?
— Nu stiu, 1463 n-arc cum sa fie.
Grigore incepu sa clocoteasca si sa biciuie harta cu metrul:
— Va sa zica la metru bateai.
Bati pilda, ai?
Ca vorbe sunt, ca am metru masluit si ca
Ia un mintean, dupa metrul meu, ramane stofa de-o maneca in plus
Bine ca stiu cine melita.
— Grigore, cu nu m-am imbracat la tine si de vorbe d-alea n-am auzit.
Ziceam ca
Tokio se cazni al lui
Cojocaru sa explice si sa dreaga ceva.
Dar
Catalinoiu isi puse castile la urechi si ii dadu sa inteleaga ca nu mai vrea sa-l asculte.
Peste cateva zile, intr-o seara,
Mielu veni la
Cojocaru si-i spuse ca lui taica-sau ii pare rau si-si cere scuze.
Pentru ca maica-sa taiase de pe harta o bucata marc din
Oceanul
Pacific, care fiind albastra si tabacita aproape i se paruse potrivita sa garniseasca buzunarul de sus al unui cojoc facut in mai multe culori, pentru una din fetele lui
Brebenel.
Pe urma lipise bucatile din harta la loc, dibaci.
Nu se cunoscuse deloc ca incretise unele distante.
Si povestea cu
Tokio pica pe dreptatea lui
Cojocaru.
Asa ca taica-sau se simtea vinovat si-l ruga mult sa treaca pe la el, ca are sa-i spuie neaparat ceva.
Mielu statea in pragul usii, explica ceea ce putea explica, dar mai mult plimba mainile prin aer si parea, dupa obiceiul lui, ca deseneaza, ca brodeaza ceva cu degetele, adunand si departand fire stiute numai de el.
Pe urma, mainile terminara ce aveau de spus, cazura obosite de-a lungul trupului si
Mielu ramase neghiob si neaparat in prag.
Lui
Cojocaru i se facu mila si ii venea si sa rada de el. il chema inauntru, in casa, mai mult impins de a doua pornire, ca sa-si mai umple timpul cu putina veselie pe seama
Iui.
— Va sa zica nu mai poate, se topeste pe picioare.
—
Cine ?
—
Cine?
Taica-tu care tc-a facut si te-a trimis incoace.
— Nu ca se topeste, da' i s-a abatut asa
—
Atunci ce sa-mi mai rup eu talpile pana la el.
Ca daca n-oi sti eu cat face o talpa, atunci
— B.'. asta sa n-o faci, ca te asteapta de-i ticaic inima.
Nu stiu nici cu ce l-a apucat.
Cojocaru rase.
— Bine, ma, o sa ma duc.
Apoi scoase capul pe usa si chema:
—
Olino!
Olino!
Curand aparu fata tinand in mana o carte cu copertile colorate din „Colectia satului'*.
— Olino, cu trebuie sa trec pe undeva. intretine-l si tu pe cavaler.
inchise usa si pleca razand, dupa ce luase doi bulzi de mamaliga din timnic.
Cei doi ramasesera singuri.
Se intelege ca se stiau, ca mai vorbisera, ca se cunosteau neluandu-se in seama.
Acum, insa, amandoi in odaia in care incepea sa se posomoreasca amurgul,
Mielu si
Olina ramasesera
Ja inceput buimaci, pe urma cautara sa fie naturali.
Adica sa se prefaca amandoi ca sunt persoane care se intereseaza unul de altul si pot sa teasa o discutie in doi.
Olina, careia
Mielu ii parea un om cam curios si de asta nu-l considera cine stie cine. incepu vorba, asa cum simteau amandoi ca trebuie inceputa:
— Nu tc-am mai vazut de mult, domnu' Mielu (il vazuse de dimineata pe drum).
— Nici eu, in ultima vreme.
—
Dar de ce nu stai jos? („Cu asta trebuia sa incep", isi aminti, muscandu-si buzele,
Olina, care urmase o scoala de menaj intr-un sat de langa oras).
Ia loc pe scaun.
— Pe care? intreba
Mielu si isi dadu seama ca a facut o prostie si-si mai dadu seama ca
Olina a stiut prostia lui.
—
Pe oricare, veni neglijent raspunsul si
Mielu cazu pe unul.
— Ce-ai mai facut in ultimul timp, domnu' Mielu?
—
Cu pravalia, cu de-alc casei.
—
Si vanzarea cum merge acolo?
— Mai nimic, arnici, nasturi
Mai mare plictiseala.
Dar dumneata?
—
Tot cam p-acolo si eu.
Prepar mancarea dupa retete.
Si ouale le fierb dupa ceas.
Adica nu dupa ceas, numarand pana
I; 240.
Dupa un ragaz mic, tot
Olina:
—
Ce zici despre razboi, despre astea
—
Despre evenimente?
Se cam precipita.
— Cum?
—
Se cam precipita.
— Da, asa e.
Olina ramase un timp incurcata, depasita si cazu pe ganduri.
Si, cine stie, poate inserarea care incepea sa legene si sa inveleasca muchiile lucrurilor din odaie ii facu sa se simta altfel, sa iasa din discutia naturala.
Si
Mielu spuse eliberat:
— S-a facut scara.
Deocamdata ma duc.
La revedere si buna seara.
— La revedere si buna seara, domnu' Mielu, rasufla si
Olina.

* * *
Cojocaru urca dealul, saltand si fluierand ca si cum s-ar fi dus in petit el, ca ginere.
Cainii lui
Catalinoiu se auzeau latrand de departe. „Se pazeste, nu le-a aruncat nimic de demult. inseamna ca iar asculta sau vorbeste" isi aseza
Cojocaru constatarile cand pe un picior, cand pe altul, urcand.
Ajunse langa gard si arunca bulzii.
Cainii tacura.
Nu mancau orice ca sa taca — mancau doar mamaliga cu branza la mijloc.
Daca-i ademeneai cu altceva, adulmecau, se departau, iar adulmecau si maraiau, dar nu se atingeau de imbucatura.
Asa ca, dupa ce
Cojocaru le arunca bulzii, cainii lacomi tacura si cizmarul intra in curte.
Ajunse pe sala, mangaie pai imanii cu palma saltand vesel din
Ioc in loc si pe urma puse mana pe clanta usii, unde stia ca-si arc atelierul
Catalinoiu. inainte de a o deschide, isi salta muschii obrazului amanuntit: ai buzei de sus, ai buzei de jos, ai nasului, se stradui chiar sa-si descreteasca si fruntea. (Cojocaru nu prea fusese vazut razand).
Deschise usa si umplu odaia cu infatisarea vesela si cu chemarea noua si bucuroasa:
— Buna seara, cuscre!
Catalinoiu tasni in picioare speriat, castile ii cazura de
Ia urechi, singure, si raspunse cu voce taiata, tremurata.
— Buna seara, tu erai? rasufla el.
Da' stiu ca trasei o portie de sperietura
Pe unde naibilor intrasi?
Cojocaru isi dadu scama ca celalalt n-auzise cand il chemase „cuscre", nu se prefacea, avusese castile la urechi. „Pe doua, pe noua, s-o lega, nu s-o lega. trebuie sa lovesc iar", nu se lasa el.
—
Pe unde. pe neunde, de intrat intrai.
Pe fereastra nu intrai, ca nu se face intre cuscri. (Nici o tresarire din partea celuilalt, care aranja ceva pe masa. .,E nebun sau e magar", incepu sa aiba disperari
Cojocaru.)
Si tot parca disperat:
Ce mai faci, cuscre?
— Ai? sari
Catalinoiu.
Cum zisesi?
• —
Cum auzisi, hai sa lasam vorbele,incaleca deodata
Cojocaru pe situatie.
Copiii ramasera inde ei, cu ale lor.
Trebuie sa asezam lucrurile.
— Nu inteleg nimic, da' nimic, auzi tu de la mine
— Las' c-o sa intelegi acusica tot.
Uite ce e,
Mielu o cam tarcoleste de mult pe fie-mea,
Olina.
— N-am prea vazut si nici
Iui nu i-a scapat nimic.
—
E baiat marc, se mai fereste, i-e rusine.
—
Aici stai in greseala.
Mielu imi spune si visele pe care le are.
— Asculta, cuscre mai forta o data
Cojocaru.
— Si pe urma e prea crud si moale ca sa-l insor.
La 17 ani neimpliniti bine
Cojocaru vazu ca se pierde, ca
Grigore
Cataiinoiu il stapaneste iar.
Mai incerca o zvacnire de razvratire:
—
Si atunci de ce m-ai chemat?
— De urat ce mi-e si de mut si surd si ferit ce stau in vremurile astea.
Nu pentru ce ti-i fi inchipuit tu.
— Uite ce e,
Grigore, incepu
Cojocaru, cu o voce deschisa si rugatoare.
Trebuie sa-mi marit ia repezeala fata.
— De unde pana unde, ce-ti veni?
— Vin nemtii.
Grigore.
Olina e facuta,e coapta, stam ia drum, la drumul mare, la sosea si mi-o lasa cu burta la gura.
— Si ce-ti veni sa casunezi pe
Mielu?
Averea?
Vorba aia: „Croitoru-i croitor, toata averea pe-un mosor".
— Nu e vorba d-asta.
Ca dac-o luam asa: „Cojocaru' tot impunge, mamaliga nu-i ajunge-'.
Vorbe!
De avut avem cat ne trebuie amandoi.
Lasa basca zestrea.
— Mielu e prea copil, se incapatana iar
Cataiinoiu.
— Bine zisesi cand zisesi ca nu intelegi nimic.
An. abatut eu vorba de avere sau de nunta?
Nici n-am putea — baiatul n-are varsta.
Am nevoie de altceva.
Vreau ca peste cinci-sase luni, cand o sa ajunga nemtii la noi, ca de venit o sa vie, sa fie
Olina ramasa, ai inteles?
Sa nu s-atinga neamtul cutare de ea si sa-mi spurce samanta.
—
Si vrei sa ramana cu
Mielu?
— Pai, cu cine?
Arata-mi cu cine?
Facem un fel de logodna si atat.
Dandu-si seama ca a cedat cam mult, reveni:
— De fapt, ar fi cativa flacai, dar eu ma gandesc la
Mielu.
Cataiinoiu tacu.
— Si-i prinde bine si lui, insista
Cojocaru.
Nu poti sa stii ce ordine mai pica, si la ce premilitarie ti-l baga si la banii pe care o sa-i dai pentru scutire mai ai si motiv ca are nevasta.
Caz de forta, ii zici in acte asa, ca are nevasta si copil.
Cataiinoiu tacea., jncepc sa cumpaneasca", se bucura
Cojocaru.

* * *

In duminica ce a urmat, pe sala casei lui
Cataiinoiu a inceput o petrecere cu patefon.
Se asezasera acolo cele doua familii,
Cataiinoiu si
Cojocaru —
Olina si
Mielu stateau nestiutori intre tata si mama.
Placile vechi de patefon, intepate, rostogoleau rotund cantece ragusite si parca chemau, stanjenite, zgomotele si veselia care sa le acopere neputinta.
Dar cele doua familii erau la primele feluri de bucate, se cazneau sa se inveseleasca cu un pariu de iades al pieptului de pui si asteptau intrarea in veselie prin patefon.
S-a ajuns
Ia un anumit ceas al zilei, la un ragait al patefonului si in parte si al celor doua familii, care mancau harnic si stingherit.
Aerul verii parca statea pe loc, priponit in umbre si glumele care se faceau
Ia masa pareau silnice.
Din aceasta intepenire i-a scos ograda de meri din fata casei lui
Cataiinoiu, ograda a unui mosier, in care crestea multa tatancasa.
Tataneasa c o planta aspra si latarcata care, totodata, e buna pentru curci, rate, gaste,porci si, de fapt, pentru orice.
Vaduvele sau femeile cu barbati pe front, care aveau copii marisori,in stare, sa inteleaga ncrusinarile, isi trimiteau copiii mici sa culeaga tatancasa, atunci cand puneau mana pe cate un proaspat intors de pe front, in trecere spre familia din orasul sau satul lui, sau pe vreun invalid localnic.
Aceste acaparari erau mai ales duminicile si copiii le stiau, le banuiau.
Culegeau tataneasa, pana-si umpleau panerele, cosurile sau traistele date de mame si cantau „amad-tunas, amad-tunas".
O joaca a copiilor, joaca de duminica, pentru ca numai duminica mamele, care munceau toata saptamana,
Ic lasau si lor jocul de-a cules tataneasa.
Cand aparea cate unul nou cu traista, cosul sau panerul (de fapt, panerul era adus numai cand erau doi copii din aceeasi familie), incepea o ploaie de intrebari cantate:
—
Si
Ia tine amad-tunas, si
Ia voi amad-tunas?
Si aceasta intrebare sau zicere, sau porecla era cantata cu suisuri si coborasuri lenese.

—
Toti astia incovoiati acolo o sa se pomeneasca in primavara cu cate un frate mai mic, constata lung, fara chef si fara nici un haz
Catalinoiu.
— Ei, nu prind si nu raman ele toate femeile, raspunse la fel
Cojocaru.
Mai rasturna un pahar, se cutremura putin pana „primi", cum zicea el.
Se rasuci apoi ceva mai sprinten catre fie-sa:
— Si tu ce te imboiasi asa,
Olina, la obraz?
Parca ar fi prima culoare dupa steag?
Las* ca o sa ajungi si o sa treci si tu prin astea.
— Ba n-o sa ajunga niciodata ca astea, ca ale astora, ca mamele nenorocitilor astora, isi arunca, sufocandu-se, nevasta lui
Cojocaru, mana catre copiii de peste drum.
—
Nu e vorba d-asta sau d-asa ceva, interveni
Catalinoiu asezat si stapanindu-i ca intotdeauna pe ceilalti.
Vorba e ca
Hai sa traiesti, cuscre! spuse el brusc si ciocni cu
Cojocaru.
Ciocnira, se rezemara induiosati de spetczele scaunelor vechi si gustau cu ochii buimaceala copiilor, a lui
Mielu si a
Olinci. care ridicasera ca intepati fruntea si ochii in sus, cersind o intelegere, o lamurire.
— Pai da, pai nu? continua si stapani mai departe
Catalinoiu masa, parand ca neglijeaza, trece sau intelege uimirea celor doi.
Ei de stiut se stiu, de vazut, vorba aia, s-au vazut, numai ca nu s-au ciocnit pe drum unul de altul, asa ca
Pai nu? porunci el.
—
Pai da, repeta
Cojocarii care, cine stie de ce, era buimacit si el.
— Asa ca sa fie fericiti, hai noroc, cuscre
Cojocaru, pentru norocul lor.
Noroc, cuscra, noroc, nevasta.
—
Noroc, noroc.
Vorba aia dar nu se mai spuse nici o vorba.
Pentru ca ciocnira si baura iar.
Dar buimaceala, ochii, privirile mari, deznadajduite, ale lui
Miclu si ale
Olinei, care voiau sa inteleaga, ii incurcara din nou, veselia se intepeni, ramase departe, iar silnica, si
Catalinoiu si
Cojocaru isi mai turnara si baura muteste cateva pahare. incordarea se risipi cand nevasta lui
Catalinoiu arata si zise:
— Uite si p-ai nevlegii, p-ai
Tiei.
In livada de peste drum, la tatancasa, intrau patru copii, ducand doi cate doi cate un paner.
Tia era o femeie schioapa, nemaritata, care avea patru copii.
Pentru ca era schioapa si dezmatata la vorba, lacoma de toate, chiar si de munca, cazuse de a i se zicea nevleaga satului, cu toate ca nu era proasta de loc.
— Care s-o fi gasit s-o mai bucure si p-asta? intreba
Cojocaru, care, de fapt, stia cine.
— Ei, cine,
Florica fieraru, raspunse
Catalinoiu, desi stia ca celalalt stie cine o bucura pe
Tia.
Astea schioape, ehe chicoti el cu inteles si pe deasupra si pe dedesubt.
Le pui o caramida si
—
Doua, se aprinse
Cojocaru.
Una ca sa-i lungesti piciorul pana
Ia tablia patului, sa stea teapan si una acolo chicoti si el si burta zguduita de ras salta nitel masa.
— Ei, da' voi, ma copii, zgudui masa cu o palma trantita intre pahare, voi nu trebuie sa va incalziti cu vorbe ca noi astia trecuti.
Ca vorbele ne-au mai ramas, la beti voi niste pahare si duceti-va.
—
Unde sa se duca. cuscre?
— La padure, unde sa se duca, chicoti
Cojocaru.
— La padure, la padure, da' unde, unde, cuscra?
Unde? incepu
Catalinoiu sa se topeasca de ras si placere.
intrebarea si rasul lui
Catalinoiu il trezi si-l intepeni putin timp pe
Cojocaru care, cu o gramada de ani in urma, dupa ce se insurase, auzise ca nevasta-sa se avusese cu
Catalinoiu.
Dar uita repede si propuse, prapadindu-se de ras:
—
Unde?
Ce unde?
La acioala lui
Merealbe, langa
Lacul
Baltat.
La acioala lui
Merealbe, se labarta de ras pe scaun, amintindu-si ca acolo se zicea ca se vazusera odata popa
Nasta cu nevasta lui
Catalinoiu.
—
Da' sa va grabiti, sa nu fie locul ocupat.
Radeau cu totii, amintindu-si de vorbele si banuielile din tinerete, nestiind ce fusese zvon si fapta din ele si nu mai voiau acum la batranete sa traga un hotar precis intre toate.
Si radeau si femeile ametite si facand miscari de parasire.
— Hai, ma, beti nitel si plecati, ii imbie si le porunci
Catalinoiu tinerilor.
Mielu si
Olina baura cate doua pahare, pe urma cei batrani ii saltara de pe scaune, le impreunara mainile si-i impinsera pe scara.

* * *

Ei pornira plutind, ca in vis, si dupa ce iesira pe poarta curtii ii ajunse ameteala si paseau si mai mult ca in vis, indreplandu-se supusi parca, somnorosi si ingrijorati, spre acioala lui
Merealbe de langa
Lacul
Baltat.
Se indreptau chiar spre locul unde li se spusese sa se duca, nu in alta parte, de parca ar fi trebuit sa indeplineasca ceva care nu ingaduia iesire din cuvant, sau parca sa faca o lectie cu ochii inchisi.
Erau asa de speriati si preocupati, incat zborul unei pasari dintr-o tufa ii inspaimanta si
Olina se repezi spre
Mielu, care o lua pe dupa gat si o tinu putin apropiata, tremurand si el.
Apoi se desfacura, dar merscra mai departe tinandu-sc de mana.
Ajunsera la acioala lui
Merealbe, un fel de coliba de paza a vitelor, facuta din craci, nuiele si frunze de arin si salcie.
Se asezara jos si se privira rugatori si cu teama unul pe celalalt, isi cerseau un fel de intelegere, pentru ca — cine stie — totul s-ar putea sa se intample nepotrivit si taiat de rusine. inchisera ochii, incepura sa se caute si sa se gaseasca sarutandu-se si ccrcetandu-sc.
Apoi incepura sa uite.
Olina, inainte de a uita, tot mai putu sa se impotriveasca si sa spuna:
—
Mielule, ce-o sa spuie mama, tata
Dar mai putu sa-si aduca aminte ca si maica-sa si taica-sau ii trimisesera aici.
Si pentru asta ii trimisesera.
Stiau ce aveau sa faca aici.
Asa ca uita lotul linistita.
Cand se dezmetici si deschise ochii,
Mielu statea mai incolo, pe o buturuga alba, spalata de ploi.
Tinea capul coborat in fata si faramita o nuia cu degetele. ii arunca o privire scurta, in care se deslusea grija, grija avuta si mai inainte, ca totul nu se intamplase asa cum trebuia, cum s-a petrecut si s-a intamplat la altii.
Mielu se ridica apoi in picioare, facu cativa pasi mari si aruncati din genunchi, in jurul acioalei lui
Merealbe, muscandu-si buzele.
Se opri si statu putin incremenit si o rupse la fuga cu pasi mari si nemaivazut de saltati.
Olina mai statu putin intinsa, ca sa se mire si sa inteleaga fuga lui
Mielu.
Apoi se ridica, se duse la buza lacului, se spala pe maini si pe obraji si se indrepta dreapta catre casa.
Era la prima ci intelegere mandra si dureroasa.

* * *

De atunci nu s-au mai intalnit singuri niciodata. isi mai furau infatisarile cu cate o privire aruncata scurt si alunecata apoi in alte parti, la alti oameni.
Pentru ca nu se mai vedeau decat cand erau si altii de fata adunati, duminicile sau in alte zile de sarbatoare.
La intrebarile venite de la
Catalinoiu si
Cojocaru privind logodna sau casatoria,
Olina si
Mielu se inchideau in taceri si saltari din umeri, taceri al caror motiv si inteles nu-l putea smulge nici o parte, nici alta a familiilor.
Cand au inceput intrcbarile-porunci si sacaiclilc, cei doi aruncau un nu in sila.
Si mai tarziu, cand s-a vazut ca
Olina ramasese, sila celor doi, a lui
Mielu si a
Olinei, incepu sa se mute in spaima si greata.
— Mielule, trebuie sa te insori cu
Olina, o faci de rasul lumii.
— N-o sa ma insor cat o fi pamantul pamant si cat i-o rasari soarele la margine, dimineata.
—
Mielule, ce obraz am eu fata de
Cojocaru?
Ti-ai facut atunci placerea
—
Nu mi-am facut nici o placere.
Voi ne-ati trimis.
Asta e!
Tata, n-a fost asa cum trebuie, nc-am dus acolo, la acioala, parca sa ispasim sau sa intampinam greseli.
Nu sa gresim noi.
Mai citeste si talc cartile alea, macar.
Si, pe urma, uite ca v-o spun si p-asta:
Nu vrea nici ea.
Dincolo, la
Cojocaru, tot cam asa se vorbea.
— Olino, mama, ce e cu tine, mama, de te incontrezi?
Mai-' ne-poimaine o sa-ti vaza lumea burta cat dulapu*.
—
Nu ma marit, mama.
— Uite ce e,
Olino, tata, se napustea
Cojocaru, eu o sa te fac zdrente.
Auzi tu ce-ti spun eu?
Ce te-o fi apucat.
Dumnezeule marc din ceruri, ce te-o fi apucat acu'?
—
Tata, nu stiu, da' de maritat nu ma marit.
Peste trei luni, asa cum prevazuse
Cojocaru, nemtii au ajuns in sat.
Aveau masini, motociclete si tancuri.
Si asa cum prevazuse tot el, au si poposit in sat pe rand.
Dar cei care trebuiau sa se odihneasca se odihneau in localul scolii, in cel al primariei si in alte locuri ferite, prin care treceau.
Ei treceau ca atipiti, cu ochii intorsi inspre ei insisi, sau intre ei insisi.
Se priveau atenti si grijulii in oglinzi, barbicrindu-sc sau privindu-se unul pe celalalt.
La altceva nu se uitau.
Mijlocul
Olinei, care pornise sa se umfle incet, incet, de spaima nemtilor, crestea degeaba.
Nemtii au lasat in urma cateva sapunuri mici, aproape terminate, cateva hartiute colorate, in care era impachetata ciocolata si cateva conserve.
Unul singur a lasat la scoala o paine joasa si rotunda, facuta la test, din care rupsese sau muscase o bucata.
Amenintarile celor doua parti n-au dus la nimic, adica pana la urma au dus la faptul ca
Mielu a fugit pe neasteptate din sat.
Fara sa lase vreo vorba sau vreun bilet lamuritor.
Si de atunci nu l-a vazut nimeni.
Olina isi purta mijlocul ingrosat fara mandrie, dar si fara rusine sau scanceli.
II purta ca pe o corvoada pe care fiecare om trebuie s-o duca in timpul razboiului, ca pe o incercare si o greutate aleasa si potrivita pentru ca astfel, de timpul sucit si tulbure de atunci.
Muncea
Ia rand, cu ceilalti, ba parca mai mult, cu un fel de indarjire daca nu ca o apucata.
E drept ca nimeni n-o impiedica si n-o intampina cu ingaduiri.
Ai
Iui
Cojocaru, atat parintii, cat si neamurile, o priveau de cand nu vrusese sa se marite cu
Mielu, cu o curiozitate rautacioasa si saltau din umeri: „Sa sufere pe camasa ci, daca asa i-a convenit'-.
A nascut, „a pus jos", cum se zice cand un copil vine pe lume intr-o situatie nefireasca, usor si fara zgomot.
Cand incerca sa urce ceva intr-un pod.

* * *

Si aici a inceput „incremenirea" Olinei.
Nu era chiar o incremenire, dar asa a observat cineva, asa a zis si asa a ramas.
S-au pomenit ca
Olina a capatat o fereala fata de oameni, o cautatura ocolita si indaratnica.
Si asta nu pentru ca s-ar fi zidit si ascuns in dragostea ei pentru copil, un baiat.
Pe el il crestea cu o grija destul de rece si parca venita numai dintr-o parte, parea ca el i-a fost incredintat de cineva pentru un timp, deoarece ea este sanatoasa, are piept bun si are timp sa-l creasca.
Erau zile intregi in care il alapta, il legana si—1 curata, fara sa-l priveasca.
Se ferea, aproape zgribulindu-se ca de frig, de orice imprejurare sau vorba care ar fi putut aduce vreo apropiere.
Nici mancarurile calde nu-i mai placeau.
Aburul lor, care indulcea liniile celor de la masa, ii facea sila.
—
Fala asta si-a daramat tencuiala, spuse
Cojocaru intr-o zi.
— Cum? intreba, tarzie ca intotdeauna cu auzul si cu intelesul, nevasta-sa.
— Cum auzisi, o repezi el enervat de faptul ca stia ca nimerise bine cu ce spusese, dar nu putea explica nimanui mai lung si mai lamurit.
Nu mai are ani, aia e, mai incerca el.
Dar, parandu-i-se ca se incurca si mai rau si ca a spus o prostie, se enerva si mai tare si ademeni motanul, caruia apoi ii dadu un picior in burta. (Nu-l ierta de vreun an de zile, de cand acesta mancase un pui de gaina golas.
Venise frigul, era toamna tarziu si puiul ramas mic — nu era nici macar bun de taiat — tremura de frig de ti-era mai mare mila.
Nevasta-sa ii facuse o camasuta si-l tineau pe langa ei.
Motanul il prinsese si-I mancase, fara sa-i dea puiului nici ragaz sa se apere, nu putea fugi repede cu camasuta pe el — si asta il maniase pe om.
Faptul ca-l mancase pe pui in camasa, cum mananca un lup pe om in camp pustiu sl fara felinar.)
De fapt, cred ca aici
Cojocaru se apropia de ceea ce vrusese sa spuna si sa lamureasca prima oara.
Pentru ca zilele
Olinei nu se mai legau intre ele ca sa duca la o varsta: intelegerile unei zile sau ale unei nopti nu se mai legau de cele dinainte sau de cele care urmau (zile sau nopti), ca sa le lumineze daca fusesera drepte si exacte, sau ca sa le sporeasca, sa le faca sa urce.
Zilele si noptile
Olinei stateau alaturi, dar nu se teseau intre ele. in cutare ceas sau cutare zi, ea nu-si propunea nimic pentru ceasul sau ziua urmatoare sau, daca-si fagaduia ceva, uita.
Ai fi putut crede ca aceasta „incremenire" a ei aducea a „copilarire", pentru ca, atunci cand fusese mica,
Olina fusese la fel de baietoasa si de indaratnica.
Dar impotrivirea rece a ci de acum era taiata cateodata de zile in care era supusa si sarguincioasa, zile pline de miscari asezate bine cumpanite, de om mare.
Sau de zile in care era bantuita de o veselie, e drept,foarte ciudata si numai a ei.
O puteai prinde inveselita aproape pana la ras de un nimic, de felul cum se zbuciuma un ou cand fierbe intr-o cana sau de felul cum s-a rasucit un vrej de dovleac pe pamant.
—
Ce te-a apucat,
Olino? o intreba unul dintre ai ei sau altcineva.
— Asa! raspundea ea, incremenind intr-adevar si incrun-tandu-se, dar fara sa-si scuture desfatarea din ochi sau de pe obraji.
intr-o zi, era una din zilele ei ce parea dc-a curmezisul (ai casei se invatasera si se impacasera cu trecerile ei, asa ca se multumeau sa afle dimineata in care dintre stari se afla),
Cojocaru si nevasta-sa se preparau sa plece spre
Tesiui, un deal
Ia o departare de vreo trei kilometri de casa, unde aveau de cules niste prunc de vara.
Olina, dupa ce-si domolise si adormise copilul in troaca lui, incepu sa se imbrace si ea de plecare.
— Mergi cu noi spre
Tesiui? o intreba sfios
Cojocaru. asa cum ii vorbea intotdeauna in zilele de acest fel. (Zile „curmezise"'.)
—
Nu, de ce sa merg? ii raspunse ea repezit.
— Bine, atunci stai cu copilul, o impaca ci.
— Cum sa stau cu copilul, daca ma imbrac sa plec?
Si continua sa aranjeze cate ceva pe ea.
Apoi, parca facandu-i-se mila de asteptarea celorlalti:
Ma duc
Ia radio.
Cand trecusera nemtii pe aici,
Catalinoiu parasise castile si isi cumparase un aparat de radio;
Olina se ducea des sa asculte acolo.
De vorbit nu prea vorbea cu ei; se ducea.
Ie dadea buna ziua, se aseza pe un scam si asculta tacuta orice.
Vreun ceas, doua.
Venea ca la un drept al ei si faptul era totodata si singurul semn al legaturii de rudenie dintre ei.
Copilul insa nu-I aducea niciodata, desi
Catalinoii — oricum bunici — ii dasera de inteles ca le-ar place sa-l vada si pe
Ia ei.
Mai ales dupa disparitia lui
Mielu.
Dar
Olina ramanea surda, adica atenta doar
Ia radio.
In ziua aceea, cine stie ce ascultase acolo la radio, ca se inveseli si dispozitia ei se schimba, nu mai era „piezise" sau „curmezise".

Se intoarse acasa, isi ingriji copilul si pentru prima oara ii murmura ceva.
Apoi lua sapa si se duse sa sape niste cartofi, intr-un loc singuratic si nisipos, unde fusese, cine stie cand. o albie de rau. ii placea, mai ales cand se afla in starile astea mai inseninate, sa aleaga locuri departate si neumblate de oameni.
Dar ziua aceea era facuta din lucruri intoarse.
Ea sapa furata de munca si dusa pana
Ia capatul locului de sapa si de randul de cartofi si intoarsa inapoi tot de luciul sapei si de numarul cuiburilor de cartofi, cand se pomeni cuprinsa de mijloc.
— Muncesti, muncesti, d-aia o sa ajungi sa n-ai ce manca la iarna, glumi o voce frumoasa de barbat.
Era
Terbcscl, un flacau tomnatic, ajuns asa din mila si rasfatul femeilor.
El nu era bun de nimic altceva.
De aici ii venea si numele — „polocru" — care nu spunea nici el nimic (asa si trebuia), dar lasa sa se intrevada cu cine ai de-a face.
Olina se intoarse luminata si-l intreba razand si ea:
—
Si dumitaJe ce cauti p-aici?
—
Caut ziua de ieri, ce sa caut?
—
Si?
— Si uite ca dadui de tine.
Pe urma,Terbesel ii apuca palma stanga.
— Da' ai bataturi, nu joaca.
Strangi prea tare coada sapei.
Hai incoa', sa te mai lasi o portie de timp.
O trase de mana mai incolo, langa trunchiul unui stejar batran si ars.inconjurat de lastari desi.
Olina il urma supusa si se asezara langa lastari.
—
Asa.
Acu' prapadul pamantului n-o sa fie.
Stii cc-o sa-ti faca nen'tu
Didel,
Terbescl zis, tie acu'?
—
Nu stiu, nea
Didele, raspunse
Olina curat.
— Si nu ti-e frica?
—
Nu mi-e, de ce sa-mi fie, te stiu om bun.
— Asta cam asa c.
De ce sa-ti fie frica?
Si tot nu stii ce-o sa-ti fac?
— Nu, raspunse ea
Ia fel de curat.
Si-l privea drept, fara nici o tresarire de curiozitate si fara ocoluri sau batai viclene din pleoape, asa cum era invatat de la altele
Terbesel.

El incepu sa rada incet, in scari, si sa scape mana.
Olina il privea la fel de descoperit si fara tresariri.
Terbesel avea tipicul lui, din care nu iesea niciodata: nu-i placea sa ia nimic pe degeaba sau prea usor.
Asa ca mai incerca o data, sa se lamureasca.
— Uite ce e, o sa-ti fac cu ceva, la care trebuie sa te incontrezi nitel.
—
De ce? intreba
Olina ca si mai inainte.
—
De ce?
Asa se face, d-aia, se supara omul.
Doar ai copil.
Cand l-ai facut, cum a fost? o intreba el aspru, parca invinuind-o.
Si
Olina, speriata de tonul intrebarii, se dezvinovati:
—
N-a fost mai nimic, nea
Didclc.
Veneau nemtii si m-au trimis cu
Mielu.
Terbesel statea acum in capul oaselor si-si potrivea o tigara.
— Cati ani ai,
Olino? o intreba ci rece.
—
Am pornit pe saptispe.
— Pai de ce nu spusesi, ma, omul lui
Dumnezeu, de
Ia cap?
Se ridica parca inspaimantat si-i spuse bland, indepartandu-se:
O sa fie vai de tine si de casa inimii tale,
Olino.
Apoi mai de departe, poate amintindu-si-o sau poate mustrand-o:
— Olino,
Olino!

* * *

Cam asa se adunau si se taiau intre ele liniile care alcatuiau infatisarea si purtarile
Olinei.
Singurele dati cand arata mai intremata, „mai spalata", cum zicea
Niculina, maica-sa, erau zilele cand se ducea incolo, spre
Lacul
Baltat (care de mult nu mai era lac, scoarta i se zbicise si incretise, marturie sau ramasita a ceea ce poate fusese odata aici era o roata de lastaris amestecat din alun si arin si o racoare neintalnita in alte parti, taiata si inviorata de flori de camp, ori de izma broastei), spre paraiasul curat si pierdut, care venea curat de la
Combinatul
Chimic, spre acioala lui
Merealbe.
Drumurile si zabovirile ei acolo incepusera sa se indeseasca si — cu toate ca lua mereu copilul cu ea — si
Cojocaru si
Catalinoiu au intrat la banuieli, ca sa nu faca vreo prostie si au pandit-o si urmarit-o de cateva ori.
Dar nu au putut vedea decat ganduri nevenite sau neplccatc de pe fata ei si pasii cumpaniti, parca numarati.
Aveau sa se desluseasca toate curand, cand ea i-a adunat pe toti — pe sala cu palimar a casei lui
Catalinoiu — de unde plecase altadata cu
Mielu.
— Ma mut! i-a incremenit ea pe toti.
— Ma mut si-mi trebuie o casa! a mai spus tot ca.
— Orisicand, maine, azi a inteles gresit
Catalinoiu.
— Ca de cand cu fuga lui
Mielu si fata nevesti-si s-a uratit in plans.
— Adica plec, nu ma mut.
—
Olino!
— imi faceti o odaie sau doua si ce trebuie, unde c acioala lui
Merealbe.
Cumparati si pogonul sau cate o fi pana la secatul paraiasului, ii mai lamuri ea, dezmortindu-i din nauceala si intepenirea in care intrasera.
Oricum era ceva gospodaresc, se putea discuta parinteste si tot parinteste se putea aranja. („Nu pleaca sanitara pe front", cum ii fulgerase si-l ingrozise banuiala pe
Cojocaru.)
— il arati pamantul si cumparati seminte si rasaduri de flori cat pentru un pogon, le taie ea iar ragazul si ii buimaci iar.
—
Olino, mama, ii fi avut vreun vis rau.
— Dupa seminte si rasaduri m-as duce eu, da' daca tot a mai fugit unu' nu-i baga de ioc in seama si ii ameninta
Olina.
Parintii ei — ai lui
Cojocaru si
Catalinoiu — au primit si au incuviintat neingaduit de usor si repede ideea ei de a se duce si izola acolo in pustietatea de la
Lacul
Baltat.
Scapau de neintelegerile ei, de ncsimtirilc — ziceau ei — pe care
Olina le avea in zilele „curmezise".
S-au unit si i-au alcatuit o camera facuta din cercuiala de salcie pusa piezis si tencuita cu argila si paie, la acioala lui
Merealbe.
Credeau ca facandu-i odaie aici, unde se intamplase prostia cu
Mielu, ea o sa renunte la incapatanarea ei si o sa se indulceasca, o sa-i risipeasca incontrarile.
—
Tocmai d-aia!
O facem iar padureata, ca sa se dea pe brazda, isi ingrosa judecata cu vocea un fel de matusa a
Olinei, destui de frumoasa, plinuta si darnica in faptul serii cu doritorii veniti de pe front, matusa care nu putea pricepe ticalosia frumusetii
Olinei.
Pentru ca, zicea ea, era o ticalosie sa fii frumoasa in anii astia incurcati si incalecati, si tu s-o tii frumusetea schimniceste.
Trebuie adusa crestineste la drumul mare, la sant, si daruita oamenilor care se duc la suferinta acolo, sau pentru schilozii care se intorc de acolo.
Ce daca ai patit un fleac si ai un copil?
Ea avea sa vina mai tarziu, spasita si prapadita.
Ja pogonul cu
Hori al
Olinei, unde avea sa-si faca o tuteica in care sa se poata hatana toata ziua si sa manance petale dulci, de flori crude.
Pana la urma avea sa se certe cu
Olina, pretinzand ca si-a uitat acolo o poseta jerpelita.
Olina se muta cu baiatul in odaia incropita de neamurile ei, din acioala lui
Mercalbe.

* * *
Si a inceput sa traiasca din razboi, razbunandu-se pe el prin vanzarea de flori.
La inceput, pentru vaduvele din ce in ce mai dese si mai prapadite de durere, pe urma din ce in ce mai uituce si mai vinovate.
Oricum, din dureri si, mai ales. din ragazul dintre dureri, din uitari (pentru ca vaduvele remaritate si femeile vinovate cumparau mai multe flori),
Olina isi pictrui temelia unei case, pe care o salta in functie de mersul luptelor si de numarul mortilor sau disparutilor de razboi.
Temelia era, de fapt, un beci mare, in care ea punea rasadurile, ghivccele sau lazile cu flori, cand ameninta vremea rea sau in timpul iernii.
Florile vandute de
Olina n-aveau pret fix.
Le stabilea dupa felul cum era surpat de durere glasul si obrazul femeii.
Zgomotos sau mincinos.
—
Olino,
Olino, bine de tine,
Olino, ca n-ai barbat si nu stii ce c aia asteptare
Olina, rece, ii facea semn copilului (se marise, putea intelege) sa se joace mai incolo.
— Mi-a venit hartie de pe front, fata lui
Dumnezeu.
Ca satul e golas, nu mai gasesti un lujer, un vlastar ca lumea de pomenire.
Da-mi o floare, ce-i gasi pentru suflet calator din transee.

—
Hartie c-a murit sau c-a disparut? intreba
Olina ca la un alt serviciu de inventariere.
— Disparut ar scrie ei, lovi-i-ar cerul si ceasul!
—
Bine, ia flori de asteptare, ii taia boncalaitul
Olina si-i dadea flori care bateau in albastru.
Sau alta, sau altele.
—
Olino, taman pe mine care-l asteptai cum astepti ciresul.
Pe mine fuse de se aduna sa cada pedeapsa.
Noroc de tine,
Olino!
— Hartie de disparut sau de mort? intreba la fel
Olina.
—
De mort, si stau cu copilasii lui de gat la drumul mare, sa vina cu pusca in permisie, sa-i mai vada o data.
— Spunc-i aluia cu care venisi, handralaului, sa nu-mi calce pamantul, arata
Olina o umbra de doi craci de pantaloni si-o caciula care se legana nerabdatoare.
Si pe urma cumperi fiori de pomenire.
Nu le lua in nume de rau ca veneau insotite de flacai, ca sa cumpere flori pentru barbatii morti sau disparuti (doar
Lacul
Baltat era departe de sat) si nu le repezea nici cand o fericeau pe ea ca n-arc pe cine sa astepte si ca razboiul n-o priveste.
Dar nu mai vrea, nu mai ingaduia picior si suflare de barbat pe pogonul si in apropierea ei.
Si nici dinspre aceasta parte intamplarile n-aveau sa fie impinse asa catre
Olina.
Adica asa cum le vrea si le cerea ea.

* * *

Era intr-o zi pe
Ia mijlocul lui august si
Olina mergea din razor in razor, ca sa vada ce flori sunt mai lingave — ca sa
Ic vanda mai la repezeala — si care tin mai „darz", ca sa le poata muta la iarna in temelia-beci a casei si sa
Ic acopere cu paie.
Mihai, baiatul ei, care avea catre trei ani, se juca mai in jos, croind albii noi pentru firele de apa ale paraiasului venit de la
Combinatul
Chimic, paraias care acum se intrema si se limpezea in radacinile florilor de aici.
Cerul era spuzit de avioane care zburau sus, foarte sus si erau foarte multe si dese, incat pareau stele de zi.
Nimeni nu le mai lua de mult in seama, numai copilul, cand le auzea, plangea, dar plangea scazut, monoton si linistitor, ca si uruitul avioanelor.
—
Ar trebui sa-i cumpar un martisor, se gandi
Olina.
Ramase si ea mirata, pentru ca nu vedea ce legatura are una cu alta si statu un timp teapana, uitandu-sc cu palma pusa streasina la ochi dupa avioane.
Apoi gasi: cand fusese la primara, in clasa a doua, venisera intr-o primavara cateva calugarite de la un schit apropiat si le impartisera la toti copiii niste avioane mititele de argint drept martisoare.
Avioanele departate si albe de acum aratau, indepartate, exact cat martisoarele calugaritelor, de parca cine le-ar fi adunat pe toate cele de atunci, le-ar fi strans intr-un pumn mare si le-ar fi aruncat pe cer.
Si, deodata, aerul tiui si se cutremura, pamantul se zgudui si florile incepura sa joace.
Cand leganarea lor inceta si dinspre
Combinatul
Chimic se ridicara niste flacari lungi si calme,
Olina se repezi dupa copil. il gasi plin de sange.
Trecu muta, curajoasa, peste prima parte a durerii, peste tipetele si zvarcolirile stiute, facute si de alte femei. incepu sa loveasca florile din apropiere cu un creion cu care stabilea preturile.
Se plimba de mult intr-un cerc.
Era un rond de trandafiri alesi pentru iarna.
Si atunci ea incepu sa rada desfacuta si sa-si salte parul, sa-si coboare obrajii printre ghimpii de la rondul sase de trandafiri.
Baiatul nu fusese lovit de nici o schija a bombei.
Fusese doar aruncat intr-un rond de trandafiri cu spini si de asta ii curgea sange pe obraji.
—
Trebuie cum, necum sa-i fac repede rost de un martisor cu avion, isi propuse din nou ea, saltandu-l la piept si potrivindu-i sub o spranceana, unde se zgariase, o petala de la alta floare.

* * *

N-a fost si nu este nici acum adevarat ceea ce s-a auzit atunci si mai tarziu despre focul de la
Combinatul
Chimic.
N-a fost bombardat niciodata, deoarece produsele sale — azotoase fiind — erau destinate agriculturii.
N-a figurat niciodata pe harta de razboi a obiectivelor industriale demne de a fi luate in seama nici macar ca mijloc de deruta, de abatere a atentiei asupra lui, ca sa se ascunda sau sa se protejeze ceva.
Fumul care se ridica era subtire si daca avea consistenta asta se datora faptului ca se amesteca, invartosindu-se, cu ceata muntilor. (Combinatul se afla intr-o depresiune, la poalele piscului
Fruntii).
Asa ca s-a petrecut cu totul altceva.
Un avion n-a mai avut benzina sau a nimerit intr-un gol de aer sau i-a nimerit vreo pasare intre bratele elicei si a cazut.
A aruncat inainte butoaiele goale de benzina, care zdrentuiau aerul mai rau ca bombele, si el, avionul, a cazut foarte departe, sau destul de departe de
Combinat.
Acesta a luat foc din cauza zguduiturii si a faptului ca era mic si subred.
Si o data cu butoaiele goale au coborat si doi oameni cu parasute.
Cei doi necunoscuti erau legati
Ia gat cu fulare colorate. „Ca spanzurati", isi spuse
Olina cand i-a vazut apropiindu-se.
Unul dintre ei avea fata toata infasata si pentru ca era scund si i se vedea doar o dunga subtire din ochiul stang, ci i se facu deodata mila.
Celalalt, nitel mai inchegat dar salciu, copilaros si laptos la obraz, sasaia mereu.
— Astia sunt din
Oas, ii incadra
Olina, urmarindu-i tastaiclile. (La radio, la
Catalinoiu, ascultase niste explicatii despre tipurituri.)
Sunt din
Oas, isi implini ca judecata.
Cine stie cum i-o fi azvarlit vremea asta sucita din pustietatea lor in pustietatea mea!
—
O!
O! facu cel teafar, privind-o pe ca si pe copil.
Ea ii facu la iuteala ceva de mancare si pe urma se duse si lua niste brusturi umezi din lac, din
Lacul
Baltat, si cateva bucati de patlagina, cu care-l obloji pe cel beteag, fara sa-i desfaca bandajul.

* * *

Catava vreme s-au batut vorbe despre un necunoscut, poate un spion, care se strecoara noaptea prin gradini si pe dealuri, mascat.
S-au pus si cateva furturi pe scama lui, a fost si urmarit, dar o data, cand necunoscutul s-a incurcat in niste maracini si a injurat mult si de neinteles, cei care-I urmareau au ramas buimaci si s-au intors nelinistiti acasa, sa-si despice mirarea si sa dibaceasca daca nu cumva ivirea unui necunoscut nu e un semn, un semn de inceput al carmirii razboiului.
Lelutia, matusa
Olinei, avea sa spuna mai tarziu, dupa ce se certasera pentru poseta aceea jerpelita, ca intre
Olina si un spion ar fi fost ceva.
N-a crezut nimeni c-ar putea fi ceva adevarat sau daca a fost ceva invecinat cu invinuirea.

Mai ales ca, dupa ce s-a intremat cel de al doilea, aviatorii aceia, pentru ca ei trebuie sa fi fost, au disparut la fel de necunoscuti si de fara urme cum nimerisera acolo.
De fapt, nu chiar asa, pentru ca — cine stie cum ghicisera sau poate nu ghicisera nimic —
Olina a gasit la gatul baiatului care dormea o cruciulita (ce putea sa para si avion) de aur, innodata cu un lantisor tot de aur.
Aproape ca martisorul la care se gandise ea pentru
Mihai.
Si au mai lasat, in noaptea in care au disparut, si un ceas mic de mana, o manta de piele si o busola — uitata poate in bajbaiala plecarii in intunericul noptii.
Se intelege ca toate au servit si au ingrosat scornelile si vorbele
Lelutiei despre
Olina.

* * *

Timpul curgea opintit, sfasiindu-se in comunicate de pe front, retezand vieti si smulgand din pogonul
Olinei flori de inmormantare sau de pomenire.
Ei ii crestea casa si baiatul.
Casa, de fapt, mai mult se latea, se intindea, pentru ca fosta cocioaba a lui
Merealbe disparuse de mult, inlocuita de o odaie mari-cica si luminoasa, ocolita, daca nu desfatata, chibzuit, de lumina soarelui si de umbrele a doi goruni, care nu se atingeau intre ele.
Pe urma a mai venit in prelungire inca o odaie foarte mare, cu un beci. odaie cu ferestre si mai mari si pe care
Olina, aproape fara sa-si dea seama, a ticsit-o cu hardaie, lazi si ghivece de flori.
Cand ea si-a dat seama ca incaperea s-a ocupat aproape pe nesimtite, a pus sa i se faca deasupra ei o camera mai mica si cu ferestre mai inguste, dar mai multe — din care doua aveau geamurile colorate — si care parea napadita de lumina si de umbre mai mult decat celelalte.
Codin
Badalan, un om batran, ruda cu ai lui
Catalinoiu, priceput de fapt sa faca numai cuptoare si testuri sau carpatoare de lemne pe care se aseza painea sau turta de malai, se pomenise acum, in lipsa zidarilor de meserie, ca poate sa ridice si case.
Chemat de
Olina sa lucreze „la etaj", el se mira, se sperie si se impotrivi.
—
Uita-te si tu la palmele astea: n-au legat caramida cu caramida decat doar pana la bracinari, cuptoare adica.
Cu tine ma potrivii si ma prostii, om batran, si-ti saltai casa pan' la un stat de om (si
Codin, care era un om foarte inalt, isi lovi cozorocul unei capele militare vechi, atingand streasina casei
Olinei) si acuma de gasesti sa ma catar pe unde ti se loveste, ca sa-mi usuce
Dumnezeu mainile.
Pana la urma ii facu toana, curios si el intr-un fel.
Ca sa vada pana unde poate si ce-o sa iasa deasupra din palmele lui.
Camera iesi cam stinghera si ciudata, aducea cu rasuflatoarca unui cuptor, cu un foisor sau (pentru ca si asta se potriveste si se leaga de infatisarile de atunci) cu turcia unui tanc.
Aici zabovea
Olina in zilele inchise, ori in timpul toamnei si iernii, ingrijind cate o floare mai plapanda, mai lingava, prevenind si facand mofturile altora, improspatand pamantul sau alegand si potrivind semintiurile — cum le zicea ca — pentru primvara.
Statea sus. in foisorul ei, langa un ghiveci,in fata ferestrei, asa cum alte femei stateau si coseau sau impleteau, si se uita, departe pana in vale, la satul pe carc-l deslusea destul de bine de aici.
Sau nu se uita la nimic.
Sedea asa.
Copilul se salta si el mirat si pe urma din ce in ce mai putin surprins de nepotrivirea dintre atatea culori de flori si aceeasi culoare neagra a basmalelor sau broboadelor care infasurau capul femeilor venite pana aici, sa le cumpere.
Cateva sacaieli, boli marunte, sau niste navaliri ale copilului printre flori, pe care le biciuia si le reteza cateodata cu nuiaua („i s-o fi luat si lui. toata ziua flori, si flori, si flori", il intelegea maica-sa, batandu-l neconvinsa) o mai faceau pe
Olina sa ofteze:
—
Mama sa ai, mama sa nu fii!
Ofta si se gandea ca zice si ca asa, cum zice toata lumea, dar la ea nu prea se loveste: maica-sa se dasc dupa neamuri si o alungase si o impofilase aici si nu-i simtea lipsa.

Treptat, vocea
Olinei deveni intr-un fel racoroasa.
Vorbea lung, pana la capatul gandului chivernisit bine si obositor, fara sa sara peste lucrurile care se intelegeau si asa, nerostite.
—
A apus soarele in nori si trebuie ca maine o sa ploua, ii spunea ea lui
Mihai.
O sa coboram stavilarul, ca sa oprim paraul, ca asa, si cu apa de la parau si cu apa de sus, se ineaca florile.

Cuvintele erau maruntite si spuse cu grija, drepte si uscative si ele parca nu se mai innodau unele cu altele, parca se pandeau sa-si afle vreun betesug, vreo greseala si incepusera sa nu mai spuna nimic, sa nu mai aiba nici o potrivire cu intamplarile sau faptele din care porneau.
Pluteau undeva mandre, boieroase si intr-un fel inspaimantate de faptul ca, daca ar cobori la rostul lor, s-ar pangari si scutura.
Pe scurt, „schimnicia" la care se silise singura si o incuviintasera neamurile dadea semne, avea urmari si poate s-ar fi ajuns la si mai rau, daca
Olinci nu i-ar fi trecut pragul casei intamplarile vremii si cele de jos, din sat.

* * *

Soseaua, pe marginea careia se aduna satul, era — am mai spus — una din principalele sosele nationale ale tarii.
Raspundea prin munti spre
Sibiu si se stia ca pe aici or sa treaca acum — dupa rasucirea razboiului — armatele catre
Germania.
Oamenii — si doar printre ei se gaseau fosti soldati lasati la vatra de pe front — asteptau trecerea trupelor intr-un fel copilaresc.
Cand se auzea vreun zgomot de motor, care de multe ori nici nu era al vreunei masini, al unui avion sau nu era decat o inchipuire, ii vedeai pitindu-se dupa coltul casei, cu ce gaseau sa ia mai in fuga in brate din casa si pandind de acolo.
Ca si cum armatele treceau un ceas-doua, sau si mai putin pe drum si gata.
Batranul
Cojocaru, cand auzea un zvon, lua in brate numai o pereche de pantaloni albi, de sai si tragea cu ochiul de dupa muchea unui patul.
E drept ca cei mai multi isi dusesera lucrurile la neamurile sau la cunoscutii de peste rau sau si mai incolo, cat mai departe de soseaua nationala. „Soldatul e soldat, si de-al tau sa fie, roman, tot s-atinge.
P-o parte, daca stai si te gandesti, au si ei dreptul si dreptatea lor: toata ziua, toata noaptea, gamele, glontul si transeea".
Si cand spuneau,indreptatind, indreptatindu-se astfel, oamenii se gandeau intai si intai la vite.
Asa ca, atunci cand s-a stabilit ca e precis, vin, se apropie — au trecut de
Sapunari, sunt pe la
Goala — grajdurile si izlazul satului au ramas fara vite si casele fara copii.

Cam la vreo trei kilometri si ceva de casa
Olinci, la aproape o jumatate de ceas de mers domol cu piciorul, incepea padurea
Vernes-tilor. pe urma
Taierea (un loc intins, plin cu buturugi, trunchi retezati si lastari) si mai veneau
Campia
Teiului si
Poiana
Spanului.
Aici hotarara oamenii sa duca vitele comunei si ei se intoarsera la un timp de inceput, in care nu se mai tinea seama de loturi, de cruci sapate in coaja de stejari, fagi, frasini sau ulmi, sau de movilele care fixau hotarele.
Totul ramase pe scama copiilor, pe care i-au trimis sus, in padure, cu vitele.
Seara, copiii le legau de copaci mai subtiri, sau le priponeau de tarusi si dupa un timp au incepui sa le lase slobode, pentru ca ele se deprinsesera aici, nu prea se mai departau.
Ei dormeau pe toale intinse pe pamant, unul langa altul, la marginea padurii.
Erau vreo douazeci-treizeci de copii asezati unul langa altul si padurea, de la streasina pana la inima ci, isi domolea fosnetul si cautatoarele de seara si noapte mirate sau speriate — ca sa primeasca rasetele, plansetele copiilor, sa se umple de ele, sa le mareasca sau sa le risipeasca in parti.
Cum ii convenea.
Cateodata le trimitea pana la ferestrele
Olinci.
Copiii coborau facand cu randul, daca erau neamuri sau vecini, sau fiecare in parte, daca aveau parintii mai razletiti sau mai neincrezatori — in sat, dupa mancare.
Seara, pe sub toale, isi povesteau ce vazusera sau auzisera.
Spusa pornea de la un capat, de la o margine sau din mijlocul acestui asternut lung si pestrit si se rostogolea miscand si infoind invelitoa-rele.
Apoi se intorcea in aceeasi seara, a doua zi sau mai tarziu — zvon.
—
Mie, cand fusei jos, un soldat cu o pusca gaurita si cu un cerc de tinichea la cap, cat o tingire, mi-a dat doi pumni de zacarde nu i-am putut duce.
Nu incapeau nici in buzunare, nici in san, povestea
Din, baiatul lui
Aschioapei.
— Ba, p-al lui
Aschioapei l-au burdusit rusii cu zacar pana n-a mai putut. ii vine sa zica c-a lesinat de dulce.
— Peste cine dadu norocul?!
Peste o zgaiba.

— E la zacarm sat, cum e tarana.
Sau bunaoara cum e zapada, doar ca nu e rece.
—
Ba, jos e topenic mare.
E alb peste tot de zacar.
Si pe case, si pe nuci, si pe pruni.
Pe ce vrei.
Daca ai noroc si bate vantul, scoti limba de zece ori, o bagi in gura si gata, esti satul.
— Tica, tu stii pietroiul ala mare cat juncul din prundul raului, venit de cand cu potopu', acu', sa fie trei ani.
E, asa sunt acu' bolovani de zacarm sat.
Baga ai nostri peste tot — in beci, in pod, in butoaie.
E de speriat.
A vazut
Din
Aschioapei.
— Adormisi, ma? -Nu!
— Cica in sat alearga vitele cu limba atarnata dupa un zob de sare.
Si cad de-a-n-picioarelc, ca nu gasesc neam.
Peste tot e numai zacar.
(Ei uitau ca toate vitele sunt aici, sus, cu ci).
Zvonul pornea de la ceva adevarat. in apropierea satului, spre
Oarba, era o fabrica de zahar.
Proprietarii fugisera, depozitul ramasese fara paza si stapan, vegheat intr-o doara de niste paznici batrani.
Si cara lumea zahar praf sau blocuri mici si mari de zahar cu ce putea: cu sacii, cu papornitele sau chiar cu carutele.
— Pica, asculta ici sa-ti spui ceva ce auzii jos, cand ma dusei.
Curcile lui
Ion
Tugurin ciuguleau pe camp intr-un ghizdei.
Un soldat s-3 dus langa ele si
Ic-a impuscat pe toate dintr-un foc.
Erau vreo paispe, cinspe curci risipite pe camp si pe toate le-a impuscat o data, le-a am uitat cum a zis.
Asculti, ma, sau duci porcii la jir?
— Ascult, ascult, zi!
—
Pe toate cinspe sau cate or fi fost — dintr-un foc.
Dupa ce le-a impuscat.
Ic-a aruncat intr-un cazan care fierbea intr-o caruta, a dat bici la cai si gata.
Floarea lui
Tugurin aolea ca dupa mort, da' el fuma si scuipa si zicea ca asa e la razboi.
—
Ba, soldatii nu mananca lighioana taiata la gat cu custura.
La razboi duci la gura ce impusti.
N-ai voie altfel.
— Auzii ca in sat s-au strans toate custurile si topoarele.
N-ai voie sa mai mananci pasare taiata.
Zvonul a fost risipit a doua zi de
Pica al lui
Badalan, cand s-a intors de jos.
— Care scoase, ma, minciuna aia cu netaiatul?
Ca-l tai cu acu' si-l afum!
Baiatului ii tremurau mainile, bataia tot si statea sa planga.
— Al
Iu
Dar nu-l gasira.
Mai toti spusesera sau adaugasera.
Pica se aseza pe pamant si povesti uitandu-se ia ei cam ratacit:
—
Vedeti, ma. voi mainile astea doua cum tremura?
D-abia tiu legatura cu mancare.
M-a pus mama de-am taiat toate orataniile curtii.
C



Comentarii

Nume (obligatoriu):

Email (obligatoriu, nu va fi publicat):

Site URL (optional):


Comentariile tale: (NO HTML)



Pune poezia In razboi un pogon cu flori pe pagina ta
Adauga link pe pagina web a site-ului tau.






Poezii despre:
Primavara Toamna Iarna Iubire Bucurie Viata
Flori Boala Singuratate Frica Scoala vezi mai multe

Politica de confidentialitate





Copyright 2019 © Poeziile sunt proprietatea poetilor. Toate poemele sunt reproduse in scop educational pentru informarea utilizatorului.Contact (Poeziile.com - Portal de poezie romaneasca )
Mari poeti romani