AGONIE
In mine se petrece-o agonie,
Ca intr-o trista casa solitara,
In sufletu-mi batut de vijelie
Eu vad un om ce-a inceput sa moara...
Un cantaret cu rostul de la tara
Se duce-acum si n-o sa mai invie
Cu chipul lui senin de-odinioara...
Demult... Demult... Din cea dintai clipita,
De cand te-au smuls de la batrana vatra,
Din casa cu sindrile-acoperita,
De-atunci incepe moartea-ti nesfarsita,
De-atunci te fura fiecare piatra...
Te-au biruit in stingerea domoala
Straine legi din guri necunoscute;
S-a poticnit curata ta sfiala,
La orice pas, de pravili nestiute;
Prin praf, prin fum, prin vorbe de ocara
Te-ai dus, sarmane suflet de la tara.
Din orice colt mi te prindea o sarma
Si te-alunga un suier de masina...
Avutul tau s-a risipit pe cale,
Te-au parasit si zmei si cosanzene,
ti s-a uscat si lacrima din gene,
Au amutit si sfaturile tale...
Asa, pe rand, ti-a tot trimis viata
Un nou talhar, in orice clipa noua,
Si fara mila-n toata dimineata
Te-a despoiat cu mainile-amandoua!...
Acuma simt: drumetul da sa moara...
Un oaspe nou ii sta la capataie,
Incetisor in casa se strecoara,
Cu albe maini, cu inima bolnava,
Cu ochii arsi de friguri si otrava...
Stapan de-acuma el o sa ramaie.
Privindu-si lung ograda in ruine,
El trist isi spune gandul ce-l apasa;
„Tu mori acum... dar umbra ta revine,
Si pururi simt ca singur nu ma lasa,
In nopti tarzii s-a furisa la mine
Si-o sa ma stiu strain la tine-n casa...“
Autor: Octavian Goga
Poezia AGONIE de Octavian Goga
|
