APOSTOLUL
Ca o vecernie domoala
Se stinge zvonul din dumbrava,
Pleoapa soarele-si inchide
Sus, pe-o capita de otava.
Norodul a podmolul
Langa fragarul din ulita
De carja sprijinit rasare
Batranul preot la portita.
Mosneag albit de zile negre,
Asa il pomenise satul,
Pe pieptarelul lui de lana
Purtand un ban de la-mparatul.
Domol, in mijloc se aseaza,
Si sprijinind incet toiagul,
Clipind din genele carunte,
Incepe-a povesti mosneagul.
Intreg poporul ia aminte,
Asculta jalnica poveste,
Si fusul se opreste-n mana
Induiosatelor neveste.
Mosnegii toti farama lacrimi
Cu genele tremuratoare,
Aprinsi, feciorii strang praseaua
Cutitului din cingatoare.
Atatea patimi plang in glasul
Cuvantatorului parinte,
Si-atata dor aprins in inimi
De clipa razbunarii sfinte.
Batranul mag inalta fruntea,
Ce sfant e graiul gurii sale:
Din el va lumina norocul
Acestui neam sfarsit de jale!
Acelasi dor tresare-n piepturi
Cand glasul strigator rasuna,
Si gemat infioara firea
Prelung si greu, ca o furtuna.
Fragarul isi indoaie coapsa,
Iar de prin vai purcede vantul,
Prin largul albelor vazduhuri,
Sa duca cerului cuvantul.
Din cetatuia stralucirii
Coboara razele de luna,
Pe-argintul fruntii lui boltite
Din aur impletesc cununa.
Cuvine-se hirotonirea
Cu harul cerurilor tie,
Drept-vestitorule apostol
Al unei vremi ce va sa vie!
Autor: Octavian Goga
Poezia APOSTOLUL de Octavian Goga
|
