APOSTOLUL
Vazduhul il despica iarasi sinistrul tipat
de arama,
Pe campul blestematei Pajuri un proaspat regiment se
cheama.
Din oceanul plin de lacrimi si din padurea de blesteme,
Din patima intunecata ce urla, chiote si geme,
Din plansul romanesc ce-aude nemilostivul cer de vara,
Se smulge mandra si-nghetata cantarea aspra
de fanfara,
Poruncitoare si semete, straine goarne prind sa sune:
Spre dumnezeul rece-al mortii trimit straina rugaciune...
Se toarce tainic umbra mortii din joc de raze diafane:
Cu fruntile incovoiate asculta tristele catane.
Prin randuri a trecut fiorul si peste capete se duce,
Cutremurata si invinsa intreaga oastea-si
face cruce.
Doar unul singur sta la coltu-i cu cuget indraznet
spre
soare,
Pe fata are scrisa toata durerea lui fulgeratoare,
Il arde flacara aprinsa din visul noptilor de truda,
Si-ntelegand ca-n clipa asta s-a ispravit povestea
cruda,
El nemiscat strapunge cerul cu ochiul lui de Prometeu
Si murmura incet in barba: „Ardealul n-are
Dumnezeu“.
Autor: Octavian Goga
Poezia APOSTOLUL de Octavian Goga
|
