Cosasul

Mai sus, in deal, inspre dumbrava,
In colt, la marginea poienii,
Era un car cu oistea-ntoarsa,
Si-n jug, alaturi, boulenii:
Sarmane, blande dobitoace!
In cautatura lor amara
Se rasfrangea intreaga jalea
Acestui trist amurg de vara
In fata lor statea pe ganduri
Tovarasul zdrobit de lupta,
Infiorat de truda stearpa,
Un biet cosas cu fata supta.
Si cum sedea batandu-si coasa,
Intins pe zdrentuita zeche,
Cu ochii stinsi, parea taranul
Un mucenic de legea veche.
Eu ma uitam, cu mila-n suflet,
La mana lui de soare arsa;
Vedeam cum din apus o raza
Pe frunte-ncet i se revarsa.
Si, cum treceam tacut in cale,
Din glasul coasei chinuite
Se-nfiripa povestea mare
A mainilor nerasplatite.
tipa pe urma mea otelul,
Simteam cum blastama si plange,
Si ceru-mbujorat departe
Parea tivit cu foc si sange.
In sufletu-mi strivit de groaza
Pagane patimi prind sa fiarba:
„Trudita, chinuita coasa,
Vei mai cosi tu numai iarba?“