BRICELE
Eram in hotarare de fabuli sa ma las,
E grea aceasta cale la muntele Parnas;
Dar unchiul, care strange nepotului avere,
Ce vrea de la el cere.
Asa un unchi al meu,
Usoara sa-i stea tarna si sufletul ferice,
Prin testamentul sau
Ma leaga ca sa public o fabula de brice;
Plinesc a lui vointa ca sfanta datorie.
El imi spunea c-odata, intr-o calatorie,
Stand sara la popas,
Gasi un vechi prieten, cu care a si mas.
Ei de cu seara-n vorbe de ras, de desfatare,
Cu pace-au adormit.
A doua zi, cand unchiul din somnu-i s-a trezit,
Pe scumpul sau prieten vazu in alta stare.
Acesta la o masa-n oglinda se uita
Si-asa de greu ofta,
Ca iti venea a crede
Ca-n ea pieirea-si vede.
— Ce-ti este, frate draga — ii zise unchiul meu —
Au nu cumva ti-e rau?
— Oh, nu — raspunse cela — sunt sanatos, sunt bine;
Dar e o-mprejurare mai trista pentru mine,
Ca trebuie sa ma rad
Si barba mi-e ghimpoasa ca frunza cea de brad.
— Atata-i tot, se vede ca brice ai tampite?
— E prea adevarat,
Eu unul ma tem, frate, de brice ascutite.
— Apoi nu-i de mirat,
Tu insuti iti faci raul. Intreaba si-ti vor spune
Toti cei ce se rad singuri: ca tu cu brice bune
Te-ai rade mult mai lesne si mai nevatamat
Decat cu cutitoaie
Ce pielea ti-o despoaie.
A unchiului idee ca sa v-o lamuresc,
Rog sa luati aminte:
Ca unii se feresc
De oamenii cu minte
Si sunt mai bucurosi
De cei la cap cam grosi.
Autor: Povesti
Poezia BRICELE de Povesti
|
