CA SOARELE!...
de Emil Garleanu
O casa, o livada si-o curte mare. In casa stau stapanii; in
livada sunt pomi roditori; in curte felurimi de pasari.
Asa, in curtea aceasta s-au intamplat multe si marunte, caci
unde-s pasari multe, dragostea-i stapana. Nu mai departe,
acum o luna, un cocos a fugit, peste gard, cu bogheta altuia.
Nu i-au mai vazut de-atunci nimeni! Unele pasari spuneau
una, altele — alta, gastele susoteau, fel si chipuri, pe
socoteala celor doi indragostiti. Ei si-au vazut de treaba.
Acum o saptamana, o gaina, o americanca, zor nevoie dupa
un pichiroi. Au sters-o si acestia. Iar zarva, iar susoteli, nimeni
nu mai putea nici dormi, nici manca; cum se intalneau doua
pasari fata-n fata, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?“ Cealalta:
„Ce-i cu pichiroiul?“ Pichiroiul asa; americanca altfel. Si ei
doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, cand pichirea, stinghera, hotari sa-si caute un
sot si-si puse ochii pe paun — pasare de neam mare — se
feri de toti, de frica sa nu li se aseze cineva de-a curmezisul
dragostei. Si-a inceput pichirea sa se invarte-n sus si-n jos pe
langa paun. Azi asa, maine iar asa, pana cand i-a venit odata
la socoteala si i-a soptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-
chi-chi-chi-ri“: „Te iubesc!“ Paunul a privit-o dintru-ntai
de sus,
dar pe urma si-a dat seama ca nici pichirea nu e de lepadat,
mai auzise ca dragostea, daca o intalnesti, s-o culegi de ori-
unde-ar fi, s-a rotit si-a raspuns: „Chiau!“: „Bine!“
Si zilnic s-au
curtat. Pichirea, mica si pestrita, dar sireata; paunul, mare, minunat
de frumos, dar cam sec.
Si asa, intr-o dimineata, pichirea, harnica titirez, s-a sculat
mai devremior chiar decat cocosul, a ciugulit ce-a putut si,
pe urma, s-a dus sub culmea paunului, de l-a sculat. Si-amandoi,
aripa la aripa, au pornit pe pajiste. Flori, racoare, mireasma dulce.
Pentru intaia oara si-au apropiat pliscurile: intaiul sarut! „Sunt
multumita!“ „Chiau!“ „Sunt fericita!“ „Chiau!“
Ce Dumnezeu,
gandeste pichirea, numai atat e in stare sa-mi raspunda? Si-n
clipa aceea se inalta, rotund si de aur, soarele!...
Peste lume se revarsa valuri de lumina. Paunul straluceste
de parca ar fi imbracat in fir. Pichirea il priveste incantata,
mandra de frumusetea iubitului ei. Apoi se intoarce de se
uita, uimita, la soare. Si, cu sufletul ei salbatic, plin de
poezie, isi imbie si iubitul: „Priveste, priveste, draga!“ Dar
paunul se supara. Ingamfala ii desclesteaza limba: „Ce sa
te uiti la soare, cand ma ai pe mine? Rogu-te, priveste-ma!“
Si cum pichirea se uita inca spre rasarit, paunul i se pune
drept in fata si isi inroteste coada: „Priveste-ma!“ Se uita
pichirea, se uita mirata, apoi, dumerindu-se, ii raspunde: „Te
privesc, dar ascunzandu-mi lumina soarelui, nu-ti mai vad
nici stralucirea ta“.
Si, dezamagita, pichirea ii intoarce spatele...
Numai asa pasarile din curte nu mai avura prilejul sa
susoteasca pe socoteala altor doi indragostiti.
Autor: Povesti
Poezia CA SOARELE!... de Povesti
|
