CALATOARE!…
de Emil Garleanu
E calatoare! A iesit din musuroi furnica si-a pornit, cum face
in fiecare dimineata, a pornit sa vada lumea… Ea stia ca ochii
duc si mintea intoarce; ca, vazand multe, stii destule si ai de
unde da si la altii. Si ce fericire sa calatoresti dimineata, in
revarsatul zorilor, cand iarba e proaspata sub roua, aerul jilav de
racoare, si cand pe cer se prelinge lumina ca o unda de aur. S-apoi
dimineata privesti altfel lumea, altfel o judeci; gandurile nu-ti sunt
spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De aceea furnica
se scoala cu noaptea in cap si porneste la drum.
In dimineata aceasta a luat-o spre rasarit. Incantata de
frumusetea soarelui, care se prevestea prin manunchiurile lui
de raze, totusi avu puterea sa se gandeasca, drumeata, ca,
privind si minunandu-se numai, nu castiga nimic. De aceea,
indata ce dadu, prin miriste, de cizma unui vanator, isi puse
in gand sa cerceteze, sa cunoasca mai bine faptura ome-
neasca in apucaturile ei. Indrazneata si destoinica, se ridica
pe calcaiul pe care cateva fire de nisip se prinsesera, apoi,
cu iscusinta, o lua incet pe cusatura carambului, in sus.
Calatoarea isi dete toata silinta sa se urce mai repede pe
cizma, caci vederea ei ii amintea, cu groaza, privelistea pe
care cizma unui alt vanator i-o daduse intr-o zi: trei tovarase
din furnicar strivite, dintr-o data, sub talpa grea a omului.
„Ciudat, gandi furnica in sine, s-ar zice ca numai pentru ca
sa faca rau isi invelesc oamenii picioarele in pielea groasa a
incaltamintelor.“ Si tot gandind astfel, furnica ajunse la panza
imbacsita de praf a pantalonilor vanatorului. Ii sui si pe
acestia, in zigzag, si, cand dadu de cel dintai buzunar al
surtucului, se opri. Sa se coboare, sa nu se cobore-n el? Din
cele ce invatase dintr-atatea calatorii, si de la altii, stia ca pe
oameni, mai ales, cu greu ii poti cunoaste pe dinafara. Iar in
buzunarul unui om, ii povestise o bunica a ei ca picase odata
peste un pumn de oua furate dintr-un furnicar; bunica daduse de
veste numaidecat, intreg neamul furnicesc venise si, in vreme
ce drumetul dormea in iarba, cat ai clipi, carabanira toate ouale,
ca pe-o prada de razboi. Asa, furnica isi lua inima in dinti si,
usoara, se cobori in buzunar. Scotoci incolo si-ncoace; intr-un
colt dadu peste cativa bani de arama. Ii pipai, ii mirosi -;
intrebuintare nu le putu gasi! „Ce-o fi facand oamenii cu lucruri
care, dupa cat se vede, nu le aduc nici un folos?“ judeca ea.
Porni mai departe. Mai in sus, alt buzunar. Hai si-acolo! De-abia
se cobori insa, si, repede, cauta sa fuga inapoi. Buzunarul,
imbacsit cu foi de tutun, o ametise. „Iata ce fel de buruieni stiu
culege oamenii!“ isi zise, dezgustata, furnica.N-avea noroc! O
lua mai sus; se urca pana dupa gatul vanatorului. Acesta ridica
tocmai atunci mana. Ispititoare, veni, sprintena, pe maneca, pana
langa pumnul inclestat pe gatul unei pusti. Si cum cata ce anume
vrea sa faca omul cu lucrul cela ce-l tinea in maini, cat ai clipi
din ochi, prinse drept inainte zborul unei prepelite. In vremea
aceasta, o bubuitura groaznica rasuna si-un nor de fum invalui
furnica in ceata, in mirosul lui piparat si acru. Vanatorul alerga
si, mai dincolo, ridica prepelita moarta si-o puse in tolba. Furnica,
ingrozita, o lua la fuga pe maneca in sus, apoi, de cealalta parte
pe care se urcase, se cobori pe haina. Ca sa ajunga jos, trebuia
sa treaca peste tolba. Pasi iute peste geanta de la soldul vana-
torului si, la marginea ei, ii veni sufletul la loc. Tocmai atunci
ochii furnicii zarira o bucatica de paine ce ramasese prinsa in
retea. Oricat era de grabita, lucrul gasit stia ca nu se lasa-n drum;
mai ales merindele. „Bine ca m-am ales macar cu ceva“, isi
spuse in gand si se grabi sa culeaga faramitura. Dar cum o apuca,
indata o si lasa la loc: faramitura era uda de sangele pasarii.
„Brrr! Vasazica, asta e omul!“ gandi furnica; si repede-repede-
repede o lua pe cizma in jos. Se cobori pe un fir de iarba si isi
scalda, cu multumire, trupul intr-o picatura de roua.
Autor: Povesti
Poezia CALATOARE!… de Povesti
|
