CALUL

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Lui Corneliu Moldovanu
S-a trezit in campiile intinse, acoperite de ierburile dese,
culcate de vanturi, ale Ungariei. In mijlocul lor s-a tinut catava
vreme de mama lui, o iapa oarba ce sta razletita de ceilalti
cai, dintre care cei mai frumosi fusesera manjii ei. Apoi, cand
a simtit fiorul salbatic ce i se revarsase in sange, in largul
pustietatilor acestea a deprins cele dintai goane, s-acolo si-a
ridicat capul, a largit narile si, cutremurandu-si coama incal-
cita de spini, raspunse la chemari necunoscute, trimitand
departarilor cel dintai nechezat puternic ce-i iesise din piept.
Dar cand se invatase cu viata asta sloboda, se pomeni odata
prins din fuga, infranat cu de-a sila de catre cineva care se
arunca, dintr-o saritura, calare pe el. Atunci a inteles ca cineva
il ameninta, ca cineva vrea sa-i tarmureasca libertatea, s-a
strans ghem, apoi s-a destins repede si a pornit ca o sageata.
Manca pamantul sub copitele lui, simtea ca i se aprinde ceva
inauntru, ca ochii ii ard si ca limba il frige; trupul ii era numai
o apa, gura — numai o spuma de sange. Iar in fuga nebuna,
ierburile il biciuiau si i se incolaceau ca serpii de picioare.
De la o vreme se simti sleit de puteri si se opri. Un nechezat
parca il chema dincotrova; dar cand vazu ca dusmanul e tot
pe spatele lui, ca-i smunceste fraul tot asa de crunt, puse capul
in piept si, invins, se intoarse incet, purtandu-si stapanul. Apoi
pleca pe drumuri lungi, prin locuri straine si departate.
L-au necajit indelung pana sa-l invete cu viata infranata
de zabala si pinten. Cand s-a dezmeticit bine-bine, era de mult
deprins cu saua si stia chiar ceasul de dimineata la care pornea
inspre camp ca sa-si poarte calaretul, prin fata regimentului,
in vazul sutelor de cai ce stateau nemiscati la strigatul goarnei,

ca si oamenii de pe ei. Si nu mai putea de multumire cand,
dupa alergarile prin vant si ploaie, se intorcea in grajdul in
care il astepta nutretul.
Dupa cativa ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriti,
ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stateau zile si
nopti in ploaie si glod, sub cerul incarcat de norii desi ce
atarnau pana langa pamant. Intr-o zi, in capul calaretilor cu
sabiile scoase, se simti manat la moarte intr-un vartej in-
spaimantator. In fata le rasari deodata un alt vartej, si se lovira
intr-un valmasag de glasuri, de vaiete, de impuscaturi.
I se paru ca nu mai e scapare, se avanta, sari peste trupuri
de oameni si cai, si, in goana nebuna, isi duse calaretul
departe, despartindu-l de ai lui. Un zid de sabii se inalta
deodata imprejurul lui si-l opri. Atunci se ridica in doua picioare,
se intoarse si se arunca orbis inapoi.
Simtea ca pe urmele lui veneau altii, simtea zbuciumarile
celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Tarziu, cand se opri
la un adapost, in crupa il ardea o usturime grozava. O taietura
de sabie il crestase adanc. Mainile stapanului ii spalara rana
usor, o legara si-l mangaiara indelung pe coama.
Trecu si razboiul. Intors acasa, isi lua locul in grajd,
multumit de linistea dimprejurul lui, de lumina ce i se revarsa
pe ferestruia din fata, de fanul mirositor ce-l smulgea de
deasupra capului. Dimineata mergea la camp, ca de obicei;
serile, arareori. In grajd vara era racoare; iarna — cald. Si
vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul dupa altul.
Ehe! cine stie cand fusese razboiul! Dar odata cu anii s-au
scurs si puterea si avantul lui. Imbatranise, picioarele ii
tremurau dupa o cale mai lunga; gatul nu mai sta asa de
incordat, ochiul nu mai cata departe. Odata poticni si se
rostogoli jos, cu calaret cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci
il lua mai rar la camp si-l purta numai la pas. In urma, nu-l
mai lua deloc.
Venea diminetile la el, il mangaia, dandu-i fiori ce-i fugeau
pe sub piele, apoi poruncea soldatului sa-l plimbe prin ograda.

Parca nici lui nu-i venea sa iasa din grajd; ii placea sa
manance incet, cu ochii inchisi, peste care razele soarelui
cadeau ca o ploaie calda din susul ferestruii inguste.
Intr-o zi usa grajdului se deschise larg, si doi soldati adu-
sesera un cal tanar, inspumat. Insusi generalul arata unde sa-l
puie la iesle; el, batranul, avea sa fie mutat mai incolo, in
colt, iar noul-venit ii lua locul, in fata ferestruii. Batranului
parca ii veni din nou vlaga tineretii, ridica in sus capul, se
uita la stapanul lui, apoi ramase cu ochii pironiti pe acel care-l
inlocuia. Iar cand se dusera cu totii, se inchise usa; si cand venitul
ridica botul sa smulga din bratul de fan, din care dansul
mancase mai inainte, el se smunci, rupse fraul si, repezindu-se
catre celalalt, il musca de gat. Ii despartira repede, iar el lua,
pentru intaiasi data, de la soldat, doua lovituri de varga. A
doua zi, dimineata tare, generalul veni, porunci sa se puie,
in fata lui, saua pe calul celalalt, incaleca si porni. Batranul
intoarse capul si-i urmari cu ochii pana departe.
In fiecare zi, cei doi cai se masurau cu privirea, si cateo-
data batranul, reinsufletit, se smuncea sa se arunce. In urma
primea loviturile de vergi si se punea sa mestece, linistit,
nutretul, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Intr-o seara, dupa multa vreme, calul cel tanar intinse
capul, cu ochi cercetatori, catre batranul lui tovaras. Acesta
a stat o clipa, ca si cum ar fi vrut sa se hotarasca, apoi, simtind
ca niciodata mirosul cela de camp care-i amintea de herghelia
lui, de caii langa care nu fusese atata vreme, intinse si dansul
gatul si boturile lor se atinsera. Au stat catva asa, apoi batranul
se incorda, rupse belciugul si, ramanand slobod, veni incet,
se alipi de celalalt si incepura sa manance linistiti unul langa
altul. Din seara aceea nu-i mai legara.
Se deprinsera impreuna; aproape nu se mai puteau desparti.
Cand cel tanar iesea inseuat, batranul necheza inabusit, nu-si
gasea astampar si pleca incet-incet prin ograda, dupa el, pana
il aduceau soldatii in grajd. Acolo astepta sa se intoarca
tovarasul, ca sa manance. Iar serile, cand obosea sa mai
mestece, isi rezema botul de gatul celui tanar si dormita.

Intr-o zi batranul nu se mai putu tine pe picioare. Ochii i
se impaienjenira deodata, genunchii ii tremurau si buzele
scapara jos mana de fan ce smulsese atuncea. Voi sa se
rezeme de tovarasul sau si nu izbuti. Incet, incet, batranul
simti cum se intuneca ferestruia spre care cata, i se muiara
incheieturile si trupul ii aluneca jos. Intai se tinu sprijinit in
cele doua picioare de dinainte, apoi il parasira si acestea, se
rostogoli pe-o parte, horcai de cateva ori si ramase intins,
zbatandu-se incet... Iar calul cel tanar isi apropie botul de
trupul aproape nemiscat, statu catava vreme cu ochii pironiti,
apoi tresari, intoarse capul spre usa si necheza prelung.