CAND STAPANUL NU-I ACASA!
de Emil Garleanu
In odaie, liniste. Liniste si-un miros! Pe polita din dreapta,
pe o farfurie, sta uitata o bucata de cascaval. Mirosul de
branza proaspata a strabatut pana in cel mai ingust coltisor
al casei. Si din gaura lui, din gaura de dupa soba, soricelul
nu-si mai gaseste locul. Parca-l trage cineva de mustata afara.
Sa iasa, sa nu iasa? Mai bine sa se astampere. Sa se astampe-
re, usor de zis; dar cascavalul? Vezi, asta-i asta: cascavalul.
Sa-nchida ochii. I-a inchis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase?
Si branza-i proaspata. Mai mancase asa bunatate acum vreun
an. Dar parca nu-l momise intr-atata ca aceasta de acuma.
Sa incerce. Face cativa pasi marunti pana-n marginea ascun-
zatorii lui. Macar s-o vada. Unde-o fi? De unde-l vrajeste, din
ce colt il pofteste cu atata staruinta la dansa? A! uite-o colo,
pe farfurie. Daca-ar indrazni! Dar cum? Sa mearga mai intai
pe langa perete pana la divan. Asa, bun! Pe urma... Pe urma
pe unde s-o ia? Pe langa dulap? Nu. Pe dupa jiltul cela? Nici
asa. Atunci? Pai lucrul cel mai bun e sa se suie de-a dreptul
pe perdea, si de-acolo sa treaca pe marginea lavicerului din
perete pana la polita. Si-odata la cascaval, lasa, n-are el
nevoie sa-l invete altii ce sa faca cu dansul. Dar motanul?
Ehei! la dansul nu se prea gandise. Si, Doamne, multi fiori i-
a mai varat in oase motanul cela. Dar poate nu era in odaie.
Ha? Nu era. Nu. Orisicum, sa mai astepte putin, sa vada, nu
se misca nimeni, nu-l pandeste cineva?
Cum sa nu-l pandeasca! Dar de cand asteapta motanul
prilejul sa puie laba pe bietul soricut. Daca nu mancase el
cascavalul, caci mirosul cela ii zbarlise si lui mustatile, pai
nu-l mancase tocmai pentru asta: sa-l momeasca pe lacomul
din gaura. Cu botul adulmecand, cu ochii galbeni si luciosi
ca sticla, cu mustatile intoarse, subtiri si ascutite ca oasele
de peste, sta neclintit dupa perna de pe divan si-asteapta. L-a
zarit. Uite-l, ii vede margelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da;
asa, inca un pas, inca unul, doi, asaa!
Dintr-o saritura a fost cu laba deasupra lui.
Bietul soricut n-avusese vreme nici sa treaca dincolo de
soba. Il apasa putin cu unghiile, apoi, repede, il ia intre labele
de dinainte, il strange, de drag ce-i, il rasuceste in aer si-l
lasa ametit pe podele. Si-l priveste, gandind: „Cascaval ti-a
trebuit? Poftim cascaval! Doamne! ce bun o sa-mi para mie
dupa ce te-oi crantani!“ Dar mai intai sa se mai joace putin
cu dansul.
Il pune pe picioare, il lasa sa se dezmeticeasca, sa-ncerce
sa fuga, si iar vrea sa-l prinda in clestele labelor. Dar ce s-aude?
Un dupait grabit pe sala. Vai, e Corbici, cainele! Nu-i vreme de
pierdut! Din doua sarituri, motanul e in ocnita sobei, iar
soarecele, mirat ca scapa, zapacit, cum poate, o sterge in gaura
lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; in mijlocul odaii se
opreste, adulmeca, lacom, mirosul de cascaval, apoi, zarind
motanul, se repede si latra cu inversunare. Ar sari in ocnita, dar
e prea sus. Se sprijina pe labele de dinainte, tremura, casca, de
nelinistit ce-i, maraie si latra. Apoi tace si, cu ochii tintiti la
motan, asteapta sa se coboare. Numai uneori intoarce capul spre
polita de unde branza parca-l ademeneste. Si astfel, catesitrei
dusmanii — soarecele in gaura, motanul in ocnita si cainele in
mijlocul odaii — se pandesc, munciti de acelasi gand.
Dar pasi apasati cutremura sala. Ce! Stapanul! Repede
atunci: motanul se-nghesuieste si mai in fund, iar cainele o
sterge sub divan; numai soarecele, mic cum era, ramane la
locul lui. Stapanul intra; obosit de munca, isi arunca palaria
pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreapta spre
polita, ia felia de cascaval, taie o bucata de paine si, muscand
cand dintr-una cand dintr-alta, mananca din plin, cu pofta.
Si din trei parti, trei perechi de ochi il urmaresc cu pizma.
Autor: Povesti
Poezia CAND STAPANUL NU-I ACASA! de Povesti
|
