CANTARETUL
de Emil Garleanu
E de neam! Intre toate lighioanele lumii, gandeste el, nu
era alta care sa aiba stramosi mai alesi si mai de vita. Pamantul
era o nimica toata, un bot de huma ce orbecaia far’ de nici
un capatai prin vazduh, cand neamul lor greieresc isi ridica
osanale lui insusi, sub frunzele uriase din care astazi nici
macar urme n-au ramas. Ei biruisera vremea, dainuiau stapani
in lung si-n lat, ca si pe atunci. Chiar un strabunic al lui, cu
mii de ani inainte, fusese cantaret in cuptorul brutariei lui Por-
imparat. Si astea nu erau vorbe de ici, de acolo, ci le
povesteau batranii in toate mintile lor, si ei, fireste, de la alti
batrani priceputi le auzisera. Caci, doar asa raman povestile
pe lume.
Toate gandurile acestea navalisera greierului in cap intr-o
seara, cand nu putea atipi din pricina unei privighetori care-i
impuiase capul cu cantecele ei, de sus, din copacul sub care
dansul se odihnea. „Ma rog, n-as putea-o vedea si eu pe
dihania asta? Ce neam asa de obraznic sa fie?“ se intreba
greierul. Si cum numai de intrebat se putea intreba singur, ca
sa afle si-un raspuns, isi puse in minte sa iscodeasca pe o
lacusta, desi numai la gandul ca avea sa vorbeasca unei
obraznicaturi care indraznise sa se intreaca din sarit cu el il
apucau furiile. O cauta totusi si n-o gasi. „Fireste, gandi
greierul, lacusta si sa stea acasa, dracul a mai vazut?!“ Si cum
luna se ascunsese intr-un nor, ruga pe un licurici sa-i lumineze
calea. Si, asa, se intoarse.
Toata nopticica nu inchise ochii. Privighetoarea isi facuse
de cap. Il mai mangaie insa pe greier iubirea si laudele pe
care o multime de vaca-Domnului -; ganganiile cele rosii
stropite cu negru -; i-o aratau. Lasa ca-l cainau ca nu putuse
dormi, dar din semnele lor greierul intelese ca si ele erau
mirate de indrazneala unei pasari venetice care tulbura
linistea bastinasilor de neam. Greierului i se umfla inima in
piept de mandrie si, in zori de zi, li se inchina cu plecaciune,
poftindu-le in juru-i, sa-l asculte. Si, cu toata oboseala, greierul
le canta, in cinstea lor, un imn al diminetii. Iar vacile-
Domnului il rugau sa nu mai conteneasca, fiindca ele altceva
n-au de facut decat sa-l asculte.
Si le-a cantat greierul pana ce soarele s-a ridicat de cateva
sulite pe cer. Iar incalzindu-se grozav, cantaretul se ruga de
iertare, sa atipeasca putin. Si se adaposti sub frunza unei rochita-
randunicii. Iar vacile-Domnului se sfatuira, se ridicara pe firice-
lele de iarba dimprejurul culcusului cinstitului cantaret si, lega-
nandu-se usor, incepura sa-i faca vant, sa doarma in racoare, cum
se si cuvenea unui mandru crai ce era.
Autor: Povesti
Poezia CANTARETUL de Povesti
|
