CAPRIOARA
de Emil Garleanu
Pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara
sta jos, langa iedul ei. Acesta si-a intins capul cu botul mic,
catifelat si umed, pe spatele mamei lui, si, cu ochii inchisi,
se lasa dezmierdat. Caprioara il linge, si limba ei subtire
culca usor blana moale, matasoasa a iedului. Mama il
priveste, si-n sufletul ei de fugarnica incolteste un simtamant
staruitor de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe
care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuia sa se desparta
chiar azi, caci vremea intarcatului venise de mult inca. Si
cum se uita asa, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei
scapa ca un muget inabusit de durere; iedul deschide ochii.
Caprioara se imbarbateaza, sare in picioare si porneste spre
tancurile de stanca din zare, printre care vrea sa-l lase ratacit.
Acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului, si de iscusinta
vanatorului, caci pe muchiile prapastiilor acelora numai ele,
caprele, puteau a se incumeta. Acolo l-ar fi stiut ca langa
dansa. Dar pana la ele erau de strabatut locuri pline de
primejdii. Caprioara isi azvarle picioarele in fuga fulgeratoare,
in salturi indraznete, sa incerce puterile iedului. Si iedul i se
tine voiniceste de urma; doar la sariturile ametitoare se opreste
cate o clipa, ca si cum ar mirosi genunea, apoi se avanta ca
o sageata si, behaind vesel, zburda de bucurie pe picioarele
subtiri ca niste lujere.
Dar trebuiesc sa coboare, sa strabata o padure, ca sa urce
din nou spre tancuri. Caprioara conteneste fuga; paseste incet,
prevazatoare. Trece din poiana in poiana, intra apoi sub bolti
de frunze, pe urma prin hrube adanci de verdeata, pana ce
patrunde in inima intunecata, ca un iad, a padurii.
Si-au mers mult asa, pana ce au dat in sfarsit de luminis.
Iedul, bucuros, o ia inainte, sarind. Dar in aceeasi clipa
caprioara se opreste, ca de-o presimtire, adulmecand. In fata
ei, de sub o cetina, ochii lupului straluceau lacomi. Un salt,
si iedul ar fi fost sfasiat. Atunci caprioara da un zbieret adanc,
sfasietor, cum nu mai scosese inca, si, dintr-un salt, cade in
mijlocul luminisului. Lupul, vazand prada mai mare, uita iedul
si se repede la ea...
Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara
ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta,
inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte
durerea, iar ochii i se tulbura de apa mortii.
Autor: Povesti
Poezia CAPRIOARA de Povesti
|
