CAT UN FIR DE NEGHINA
de Emil Garleanu
„Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poti judeca.
Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai in
capusorul tau scanteia dumnezeiasca ce cuprinde lumea, ti-i
de ajuns: stii ce esti, de unde vii si-ncotro trebuie sa te
indrepti.“ Gandirea aceasta i-o spusese ganganiei o furnica.
Si spusa muncitoarei ii intrase atunci pe o ureche si-i iesise
pe alta. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, pa-
mantul, florile! In iarba i-au parut toate un rai; dar cand a intins
aripioarele si-a zburat, mirandu-se ca poate sa strabata aerul,
cand apoi a cazut istovita de oboseala, pe-o frunza, atunci
intaiasi data a cunoscut greul. Si spusele furnicii i-au venit in
minte… Ce era? O ganganie mica, fara stralucire, rotunda,
ca o samanta. De unde venea? Din iarba; tinea minte ca se
trezise sub o rochita-randunicii. Dar incotro avea sa se
indrepte? Ei, asta era greul!
S-a coborat de pe frunza si-a purces sa caute din nou
furnica. A umblat incoace, incolo, — furnica nicaieri. Altele
a intalnit, dar grabite. Furnicile nu prea stau de vorba. A mers
mult si bine; alta gandire n-a mai auzit. „Intelepciunea e rara“,
se gandea biata ganganie. Si acesta a fost al doilea necaz al
ei. E greu inceputul! Intr-o zi o prinse ploaia; din nebagare de
seama, cazu intr-un sivoi. De-abia scapa, pe-un pai. Iar alta
data, ce spaima, Doamne! statu o clipa, fara suflare, sub talpa
cizmei gradinarului. Avusese noroc de-o pietricica ce lasase
langa dansa un gol. De ce-ti atarna viata in ziua de azi! Dar
trebuia sa se pazeasca cu tot dinadinsul. Trai e acela cand
esti nevoit sa-l cumpanesti in fiecare clipa? Umbla numai pe
dibuitele: cercetand, ocolind, ispitind. Colo e apa, dincolo
oameni, mai la o parte un carucior cu copii. „La ce m-a lasat
Dumnezeu daca n-am particica mea de pamant? se intreba
gangania. Unde sa ma asez ca sa raman linistita?“ Atunci in
fata i se ridica deodata casa, locuinta stapanului gradinii. „Sus,
acolo, trebuie sa fie bine… dar e prea inalt.“ Sa se ridice cu
cumpatare. Intai zbura pe varful unei gherghine; de acolo, pe-un
copacel, pe-un calin; pe urma, pe iedera dimprejurul balconului.
In sfarsit, iat-o: a ajuns. S-a asezat pe marginea stresinii. Uf!
Cum arde tabla. Soarele o dogoreste, un chin! Vasazica, si
aici, iad. Si gandul o munci iar: Ce rost avea pe lume?… Toate
celelalte vietati pareau ca au o chemare. Si fluturul? Cum de
nu. Dar fluturul e incantarea ochilor, floare zburatoare, o
picurare vie din curcubeu. Furnica isi face casa, agoniseste,
traiesc mii la un loc; furnica, daca ar fi de o suta de ori mai
mare, i-ar fi destula mintea pe care o are acum, in vreme ce
atatea dobitoace, mari cat muntii, daca ar fi de o suta de ori
mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt.
Albina… toate, toate. Si ea? Seama ei pe lume?…
In clipa aceea gaza prinse cu ochisorii o semene a ei
zburand pe sus, cautand poate un loc de scapare ca si dansa.
Dar nici n-apuca bine sa se uite la ea, cand, ca o sageata, o
randunica se repezi din cuibul de sub streasina si prinse din
zbor tovarasa de suferinta. Peste o clipa se auzira tipatele de
bucurie ale puisorilor carora randunica le aducea hrana. Si
gangania, biata, isi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastra:
sa hranim pasarile, care au ce cauta pe lume!“…
… Gaza intinse aripioarele, se lasa in gol, pluti putin; apoi
sageata strabatu din nou aerul. Se auzi o palpaire de aripi.
Si, indata, puisorii primeau, galagiosi, pe mama buna ce le
aducea iar hrana.
Autor: Povesti
Poezia CAT UN FIR DE NEGHINA de Povesti
|
