Cea din urma dragoste a printului Genghi

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

Cind Genghi, Stralucitul, cel mai mare ra¬pitor de inimi dintre citi au uimit vreodata Asia, a ajuns in al cincizecilea an de viata, a inteles ca i se apropie sfirsitul. Cea de a doua sotie a lui, Murasaki, printesa Violeta, pe care atit de mult o iubise in ciuda atitor necredin¬te, murise cu un an in urma, pentru a se duce intr-unui din acele raiuri unde se duc cei care au insemnat ceva in lumea aceasta dulce-a-mara si atit de schimbatoare. Genghi se chi¬nuia acum zadarnic sa-si aminteasca, intoc¬mai cum au fost, zimbetul ei, felul in care i se schimba chipul inainte de a plinge.
A treia lui sotie, Printesa-Palatului-de-Apus, il inselase cu un tinar, ruda de a lui, intocmai cum, in tinerete, isi tradase si el tatal, iubind-o pe prea tinara lui mama vitrega, imparateasa. Aceeasi piesa avea sa reinceapa pe teatrul lu¬mii, dar stia ca acuma nu-i mai poate fi hara¬zit decit un rol de om batrin: il prefera pe ace¬la de naluca. Astfel ca si-a impartit averile, si-a pensionat slujitorii si se pregatea sa-si
ispraveasca zilele in sihastria unui salas pe care avusese grija sa si-l construiasca pe coas¬ta muntelui. Strabatu o ultima oara orasul, ur¬mat doar de putini insotitori, cei care nu se puteau resemna sa se desparta, o data cu el, de propria lor tinerete. Desi era inca diminea¬ta, femeile isi apasau obrazul de sipcile fine ale obloanelor. Puteau fi auzite declarind, in cleveteala lor, ca Genghi este inca foarte fru¬mos, ceea ce printului ii dadea un argument in plus ca este vremea sa se retraga din lume. Le-au trebuit trei zile ca s-ajunga la salas, in plina salbaticie paduroasa. Casuta se-nalta la poalele unui artar stravechi. Cum era toam¬na, frunzele acestui mindru arbore cerneau pe acoperisul de paie un asternut de aur. Tra¬iul in singuratate s-a dovedit mai simplu si totodata mai aspru decit cel din vremea lun¬gului surghiun pe care Genghi il avusese de indurat in tineretea lui vijelioasa. Acest om rafinat putu sa guste in sfirsit pe saturate din marele lux care consta in a te lipsi de toate. Curind au inceput primele geruri, coastele muntelui s-au acoperit cu o zapada adinca si mata sub soarele inabusit de ceturi. Din zori pina in seara, la lumina firava a unei tavi cu jaratic, Genghi citea din Scrieri si gasea in ver¬setele lor austere o bucurie pe care nu i-o mai dadeau nici cele mai patimase versuri de iu¬bire. Curind insa si-a dat seama ca ii slabeste
vederea, ca si cind lacrimile pe care le varsase cindva peste fugarele sale iubiri i-ar fi ars pi¬na la urma ochii. Si a inteles ca, pentru el, bez¬na o sa inceapa inaintea mortii. Din cind in cind cite un curier infrigurat venea din capi¬tala, mergind sovaielnic, cu picioare umfla¬te de oboseala si de degeraturi, si ii prezenta, plin de respect, mesajele unor rude ori ale u-nor prieteni dornici sa-l mai viziteze o data in aceasta lume, inainte de intilnirile infinite si incerte din viata cealalta. Dar Genghi se te¬mea sa nu inspire oaspetilor sai doar mila sau respect, doua sentimente de care avea oroare si carora le prefera uitarea. Clatina trist din cap, iar printul acesta, cindva vestit pentru talen¬tele lui de poet si de caligraf, ii incredinta acum mesagerului, drept raspuns, cite o foaie alba. Putin cite putin, legaturile cu capitala s-au ra¬rit. Ciclul sarbatorilor continua sa se roteasca departe de printul care odinioara le cirmuia cu o miscare de evantai. Genghi, abandonat tristetilor singuratatii, isi inrautatea tot mai mult boala ochilor, pentru ca nu-i mai era ru¬sine sa plinga.
Doua sau trei dintre fostele lui iubite ii pro¬pusesera sa traiasca alaturi de el in insingu¬rarea amintirii. Scrisorile cele mai tandre ve¬neau de la Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor; era o iubita de demult, nici prea de neam, nici prea frumoasa. Slujise cu credinta ca doam-
na de onoare celorlalte sotii ale lui Genghi si, vreme de optsprezece ani, il iubise pe print, neostenita in suferinta ei. O vizita in cite o noapte, cind si cind, iar intilnirile acestea, rare ca stelele unei nopti innourate, erau tot ce a-ducea lumina in viata sarmanei Doamne-din-Satul-Florilor-ce-Mor. Fara sa-si faca vreo i-luzie in privinta frumusetii, a spiritului si a obirsiei sale, Doamna, singura printre atitea femei iubite, ii pastra lui Genghi o delicata recunostinta, ca una careia nu i se parea de tot firesc ca el s-o fi iubit.
Cum scrisorile ei ramineau fara raspuns, ea inchine o trasura modesta si ceru sa fie du¬sa la salasul printului singuratic. impinse cu sfiala usa facuta din impletitura de crengi, inge-nunche, cu un mic ris umil, ca pentru a se scuza ca se afla acolo. Pe vremea aceea Genghi inca mai recunostea chipul vizitatorilor sai, cind veneau foarte aproape de el. O furie amara il cuprinse vazind-o pe femeia aceasta, mai putin din cauza propriei ei prezente cit pen¬tru ca in minedle ei mai staruia inca parfumul defunctelor sale sotii, desteptind in el cele mai sfisietoare amintiri ale zilelor moarte. Ea il im¬plora cu tristete sa o tina pe linga el macar ca slujitoare. Pentru intiia oara in viata nemi¬los, o alunga. Ea insa pastrase prietenia citor-va dintre batrinii care asigurau serviciul prin¬tului, iar acestia ii trimiteau citeodata stiri. Cruda la rindul ei pentru intiia oara in viata,
ea urmarea de departe cum Genghi isi pier¬de vederea, cu nerabdarea unei femei care as¬teapta noaptea ca sa-si poata intilni iubitul. Cind a aflat ca este aproape complet orb, s-a dezbracat de vesmintele ei de oras, si-a pus o rochie scurta si grosolana, cum poarta fetele de la tara; si-a impletit parul in coade, dupa moda cimpeneasca; a luat cu ea postavuri si vase dintre-acelea care se vind prin iarmaroa¬cele satesti. Astfel pregatita, a cerut sa fie dusa la el, acolo unde exilatul de buna voie locuia in preajma caprioarelor, a paunilor si a padu¬rii. Ultima parte a drumului a facut-o pe jos, pentru ca noroiul, oboseala si ploaia s-o ajute sa-si joace mai bine rolul. Ploile gingase ale primaverii cadeau peste pamintul moale, spa-lind ultimele straluciri ale amurgului. Era ora la care Genghi, imbracat intr-un sever ves-mint monahal, se plimba cu pasi inceti de-a lungul unei poteci de pe care slujitorii sai in¬departasera cu grija toate pietricelele, ca nu cumva stapinul lor sa se impiedice. Chipul sau absent si istovit, chinuit de orbire si de ani, parea o oglinda de plumb unde odinioa¬ra se reflectase frumusetea. Pe Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor a cuprins-o un plins ne¬prefacut. Genghi tresari si o lua incet spre locul acela.
— Cine esti, femeie? intreba el nelinistit.
— Sint Ukifune, fata gospodarului So-Hei, spuse Doamna, fara a uita sa vorbeasca cu ac-
centul locului. M-am dus la oras cu maica-mea, sa cumparam stofe si olarie. O sa ma marit cind o sa fie luna noua. Si uite ca m-am rata¬cit pe cararile muntelui, si pling, pentru ca ma tem de mistreti, de demoni, de dorinta bar¬batilor si de fantomele mortilor.
— Te-a udat rau ploaia, fata mea, spuse printul punindu-i mina pe umar. Si chiar asa era. Atingerea acestei miini atit de cunoscute o facu sa se infioare din crestet pina-n talpile desculte. Genghi insa crezu ca tremura de frig.
— Vino in salasul meu, ii spuse printul cu un glas imbietor. O sa te incalzesti la focul meu, chiar daca e mai multa cenusa decit jar.
Doamna il urma, avind grija sa imite cal-catura natinga a unei taranci. S-au ghemuit impreuna linga focul aproape stins. Genghi isi intindea miinile catre caldura. Doamna in¬sa isi ferea degetele, prea delicate pentru o fa¬ta de la tara.
— Sint orb, suspina Genghi dupa o vreme. Poti sa-ti scoti hainele ude fara sa te rusinezi, fata mea, si sa te incalzesti asa la focul meu.
Doamna, supusa, isi scoase straiele tara¬nesti. Focul arunca lumini trandafirii pe tru¬pul zvelt, care parea taiat in chihlimbarul cel mai pur. Deodata Genghi murmura:
— Te-am mintit, inca nu sint chiar orb de tot. Te deslusesc ca printr-o ceata care poate nu e decit cununa de lumina a frumusetii tale.
Lasa-ma sa-ti pun mina pe brat, mai tremuri inca.
Iata cum Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor, care il iubise cu smerenie vreme de mai bine de optsprezece ani, a ajuns din nou in brate¬le printului Genghi. N-a uitat sa imite lacri¬mile si sfielile unei fete la iubirea ei dintii. Trupul ii ramasese uimitor de tinar, iar vede¬rea printului era prea slaba ca sa vada cele citeva fire cenusii din parul ei.
Cind mingiierile au incetat, Doamna inge-nunche inaintea printului si ii spuse:
— Te-am mintit, inaltimea Ta. Sint cu ade¬varat Ukifune, fata gospodarului So-Hei, dar nu m-am ratacit in munte. Gloria printului Genghi a ajuns pina in sat, si am venit de bu¬na voia mea ca sa aflu ce e iubirea in bratele tale.
Genghi se ridica sovaielnic, ca un pin care se clatina sub lovitura iernii si a vintului, si striga cu glas suierator:
— Sa fii afurisita! De ce-ai venit sa imi aduci aminte de cel mai rau vrajmas al meu, frumosul print cu ochii aprigi care ma tine treaz noapte de noapte?... Pleaca de aici...
Si Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor ple¬ca, regretindu-si greseala.
Timp de citeva saptamini Genghi a ramas singur. Suferea. isi dadea seama ca era inca
prea prins intre ispitele acestei lumi si prea putin pregatit pentru purificarile si innoirile vietii de apoi. Vizita fetei gospodarului So-Hei ii redesteptase gustul pentru fapturile cu in¬cheieturi subtiri, cu bust prelung, cu ris in¬duiosator si supus. De cind orbea, doar sim¬tul pipaitului ii mai dadea ceva din frumusetea lumii, iar privelistile printre care se refugiase nu-i mai aduceau mingiiere. Murmurul pi-riului este mai monoton decit glasul unei fe¬mei, iar contururile dealurilor si ale norilor sint facute pentru cei ce vad si sint prea de¬parte de cei orbi ca sa le poata mingiia.
Doua luni mai tirziu, Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor a facut a doua incercare. De data aceasta s-a imbracat si s-a parfumat cu mare grija, dar veghind ca in croiala oricit de eleganta a stofelor sa se simta ceva saracacios si stingaci, si ca parfumul, discret insa banal, sa sugereze lipsa de imaginatie a unei tinere nascute intr-un clan onorabil din provincie, dar care n-a vazut curtea niciodata.
Pentru acest prilej a tocmit hamali si o lecti¬ca impunatoare, dar lipsita de rafinamentele capitalei. A facut in asa fel incit sa soseasca in preajma salasului lui Genghi numai dupa lasarea noptii. Se facuse vara, iar Genghi, ase¬zat la picioarele artarului, asculta cintecul gre¬ierilor. Se apropie de el ascunzindu-si obrazul in spatele evantaiului si murmura cu un glas stinjenit:
— Sint Chujo, sotia lui Sukazu, un nobil de al saptelea rang din provincia Yamato. Am pornit in pelerinaj la templul din Ise, dar unul dintre purtatorii mei tocmai si-a scrintit un picior si nu pot sa-mi mai urmez calatoria pi-na miine dimineata. indruma-ma, te rog, la un salas unde sa tragem peste noapte, eu si slu¬jitorii mei, dar fara sa stirnesc clevetiri.
— Unde sa fie o femeie mai la adapost de vorbe rele decit in casa unui mosneag orb? spuse printul cu amaraciune. Salasul meu e prea mic pentru servitorii tai, care isi vor pu¬ne asternut sub copacul acesta, dar tu o sa te odihnesti pe singura mea saltea.
Se ridica, bijbiind, ca sa-i arate drumul. De data asta nu si-a mai ridicat ochii s-o priveas¬ca, astfel ca ea si-a dat seama ca este complet orb. Dupa ce Doamna s-a intins pe salteaua de frunze uscate, Genghi s-a intors la locul lui de pe prag. Era trist si nici macar nu stia daca tinara este frumoasa.
Noaptea era calda si senina. Luna poleia cu lumina chipul orbului, ca sculptat in jad alb. Dupa o bucata de vreme, Doamna s-a ridicat din asternut si a venit sa se aseze pe prag. Si spuse, oftind:
— E o noapte frumoasa si nu mi-e somn. Ingaduie-mi sa cint unul dintre cintecele de care inima mi-e plina.
Si, fara sa astepte raspuns, cinta o romanta care ii era foarte draga printului, pentru ca
odinioara o auzise nu o data din gura sotiei sale celei mai iubite, printesa Violeta. Genghi, tulburat, se apropie pe nesimtite de necunos¬cuta:
— De unde vii tu, doamna, care, atit de ti-nara inca, stii cintece care-mi placeau demult, in anii tineretii? Harfa din care se inalta cin¬tece de altadata, lasa-ma sa-mi trec mina pes¬te corzile tale.
Si o mingiie pe par. Dupa o clipa intreba:
— Nu-i asa ca sotul tau e mai frumos si e mai tinar decit mine, gingasa doamna din ta¬ra Yamato?
— Barbatul meu nu e atit de frumos si pare mai batrin, raspunse, simplu, Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor.
Si astfel Doamna, sub aceasta noua deghiza¬re, a ajuns din nou in bratele printului Genghi. Dimineata l-a ajutat sa gateasca o fiertura cal¬da, iar printul Genghi i-a spus:
— Esti priceputa si iubitoare si cred ca nici macar printul Genghi, care a avut atit de mult noroc in dragoste, nu s-a bucurat de vreo iu¬bita mai dulce decit tine.
— N-am auzit niciodata vorbindu-se de printul Genghi, spuse Doamna, clatinind din cap.
— Ce spui? striga Genghi cu amar. A fost atit de iute dat uitarii?
Si a ramas posomorit ziua intreaga. Doam¬na intelese ca gresise pentru a doua oara, dar
Genghi nu i-a spus sa plece si parea fericit sa asculte fosnetul rochiei ei de matase.
A venit toamna, facind din arborii acelui munte zine invesmintate in purpura si aur, harazite sa moara la intiiul ger. Doamna ii de¬scria lui Genghi culorile anotimpului: brunul cenusiu, brunul auriu, brunul mov, dar cum¬va in treacat, pomenindu-le doar ca din intim-plare si fara a parea ca-i vine cu tot dinadin¬sul intr-ajutor. il fermeca neincetat pe print, nascocind ghirlande de flori, mincaruri rafi¬nate prin simplitatea lor, cuvinte noi pentru vechile cintece, miscatoare si ranite. I le mai cintase odinioara si cea de-a cincea lui iubita din palat, in pavilionul unde o vizita in alte vremi, dar el, cu gindul la alte iubiri, nu le lua¬se pe atunci in seama.
Catre sfirsitul toamnei, din mlastini au in¬ceput sa urce miasmele febrei. Aerul fosnea de ginganii si fiecare rasuflare era ca o gura de apa bauta dintr-un izvor otravit. Genghi s-a imbolnavit si-a trebuit sa zaca pe patul lui de frunze moarte, intelegind ca nu avea sa se mai scoale niciodata. Se rusina in fata Doam¬nei de slabiciunea lui, de ingrijirile umilitoare la care era nevoit sa se supuna. insa omul a-cesta, care toata viata cautase in fiecare expe¬rienta ceea ce avea ea unic si totodata sfisie-tor, nu mai gasea putere sa se bucure de ce-i adauga iubirii farmecul acestei sarmane in¬timitati.
intr-o dimineata, pe cind Doamna ii masa picioarele, Genghi se ridica intr-un cot si, cau-tindu-i pe dibuite miinile, murmura:
— Te-am mintit. Sint printul Genghi.
— Cind am venit la tine, nu eram decit o provinciala nestiutoare, spuse Doamna, si nu stiam cine este printul Genghi. Acuma stiu ca a fost cel mai frumos si cel mai dorit din¬tre barbatii vremii lui, dar tu nu ai nevoie sa fii printul Genghi ca sa fii iubit.
Genghi ii multumi cu un suris. De cind ochii ii ramasesera fara grai, privirea ii traia pe buze.
— Nu mai am mult, spuse el anevoie. Nu ma pling de o soarta pe care o impartasesc cu florile, cu insectele, cu stelele. intr-un univers in care toate se irosesc ca un vis, dorinta ne¬muririi n-ar fi cuviincioasa. Nu ma pling de faptul ca lucrurile, fiintele, inimile sint sorti¬te pieirii: o parte din frumusetea lor sta toc¬mai in durerea aceasta. Ce ma intristeaza este ca ele sint unice. Odinioara, certitudinea de a ma bucura in fiecare clipa de o revelatie uni¬ca era cea mai mare dintre placerile mele se¬crete; acum mor, rusinindu-ma de privilegiul de a fi fost singur martor al unei feerii ire-petabile. Amintiri dragi, nu mai aveti drept martor decit un orb care moare... Alte femei vor inflori, la fel de zimbitoare ca cele pe care le-am iubit, surisul lor va fi insa un alt suris,
si alunita care ma stirnea isi va fi schimbat imperceptibil locul pe obrazul lor. Alte inimi vor fi zdrobite sub povara cruda a iubirii, dar lacrimile lor n-or sa mai fie lacrimile noastre. Miini jilave de patima se vor tot stringe sub migdalii infloriti, dar niciodata nu se scutura de doua ori deasupra fericirii omenesti ace¬easi ploaie de petale. Parca as fi un om luat de ape si care n-ar dori altceva decit sa dea de-un petec de uscat ca sa aseze acolo cite-va scrisori ingalbenite, citeva vestede evanta¬ie... Ce-o sa se-aleaga de tine cind n-am sa mai fiu eu aici, sa ma induiosez de tine, Amintire a Printesei Albastre, intiia mea sotie? Abia du¬pa ce ai murit am crezut in dragostea ta. Iar tu, Amintire mihnita a Doamnei-din-Pavilio-nul-cu-Zorele, care mi-ai murit in brate pen¬tru ca o rivala geloasa ma voia doar pentru ea? Si voi, Amintiri viclene ale preafrumoa¬sei mele mame vitregi si ale preatinerei mele sotii, care m-au invatat, fiecare la rindul ei, cit suferi cind esti fie victima, fie complicele unei tradari? Si tu, Amintire subtila a Doam-nei-Privighetoare-a-Gradinii, care te-ai refuzat din pudoare, incit am fost silit sa ma mingii cu fratele tau, al carui chip copilaresc reflecta ceva din surisul tau timid de femeie? Si tu, Amintire iubita a Doamnei-Noptii-Lungi, care ai fost atit de blinda si iubitoare si care-ai con¬simtit sa fii doar a treia in casa si in inima
mea? Si tu, sarmana Amintire pastorala a fetei gospodarului So-Hei, care nu iubeai in mine decit trecutul meu? Si tu, mai ales tu, incinta-toare Amintire a micutei Chujo, care chiar in clipa aceasta imi inviorezi picioarele, si care n-o sa mai ai timp sa te prefaci in amintire? Chujo, oare de ce nu te-am intilnit mai curind in viata? Desi e drept ca si toamna tirzie sa aiba roada ei...
Ostenit de tristete, si-a lasat capul din nou pe perna tare. Doamna-din-Satul-Florilor-ce-Mor se apleca asupra lui si, tremurind, il in¬treba in soapta:
— Nu cumva mai era in preajma ta si o alta femeie, al carei nume nu l-ai rostit inca? Nu era iubitoare? Nu se numea Doamna-din-Sa-tul-Florilor-ce-Mor? Rogu-te aminteste-ti. in¬sa pe chipul printului Genghi se asternuse o seninatate care este doar a mortilor. Sfirsitul oricarei dureri stersese de pe fata lui orice ur¬ma de amar sau de satietate si moartea pa¬rea sa-l fi convins ca are inca optsprezece ani. Coplesita de durere, Doamna-din-Satul-Flo-rilor-ce-Mor se azvirli la pamint, hohotind; la¬crimi sarate ii brazdau obrajii ca o ploaie fur¬tunoasa. Parul pe care si-l smulgea se risipea in vazduh ca o vata usoara de matase. Genghi uitase, dintre toate, doar un nume: pe al ei.
Cel care le-a iubit pe nereide
statea drept in picioare, descult in praful, in caldura si in duhorile portului, sub umbrarul saracacios al unei biete cafenele unde citiva cli¬enti zaceau trantiti pe scaune, cautihd putina ra¬coare. Pantalonii ponositi abia ii ajungeau pi-na la glezne. Albastrul spalacit al camasii se potrivea cu cerul albit de apriga lumina a ve¬rii. Umerii si omoplatii ascutiti i se vedeau prin gaurile pinzei. Urechile lunguiete ii in¬cadrau piezis craniul ca niste toarte de am¬fora. Pe chipul acela supt si absent se mai ve¬deau urme neindoielnice de frumusete, cum se vad, sub tarina, contururile unei sfarimate statui antice. Ochii de animal bolnav erau umbriti de niste gene lungi ca de catir; isi ti¬nea mina dreapta mereu intinsa, cu gestul sta¬ruitor al vechilor idoli care par sa ceara de la vizitatorii muzeelor pomana admiratiei, iar din gura larg deschisa, cu dinti stralucitori, ieseau scincete nedeslusite.
— E surdo-mut?
— Nu este surd.
Iani Demetriadis, proprietarul marilor sapu-narii ale insulei, profita de o clipa de neaten¬tie, cind privirea vaga a idiotului se pierdea inspre mare, ca sa arunce o drahma pe lespe¬dea neteda. Cersetorul auzi zgomotul mone¬dei si se repezi cu lacomie s-o culeaga, apoi isi relua imediat postura contemplativa si scince-tele.
— Nu este surd, repeta Iani Demetriadis, asezindu-si dinainte ceasca pe jumatate plina cu o drojdie neagra si viscoasa. Vorbirea si min¬tea si le-a pierdut in niste imprejurari care ma fac dteodata sa-l invidiez, pe mine, om cu min¬tea intreaga, om bogat, care de-atitea ori ga¬sesc in drumul meu numai pustiul si plictisul. Acest Panaiotis — asa se numeste — si-a pier¬dut graiul cind avea optsprezece ani pentru ca le-a vazut pe nereide.
Pe buzele lui Panaiotis, care isi auzise nu¬mele rostit, tremura un zimbet sfios. Nu pen¬tru ca ar fi inteles sensul cuvintelor acestui om cu vaza, in care recunostea vag un protec¬tor, ci pentru ca simtise ceva in tonul spuselor sale. Multumit sa stie ca se vorbeste despre el si ca putea sa spere intr-o noua pomana, intinse abia perceptibil mina, cu miscarea te¬matoare a unui ciine care atinge cu laba ge¬nunchiul stapinului, sa-i ceara de mincare.
— Este fiul unuia dintre taranii cei mai in¬stariti din satul meu, continua Demetriadis,
si, cum nu prea se intimpla pe la noi, fami¬lia aceasta este cu adevarat bogata. Parintii lui au foarte mult pamint, o casa mare de pia¬tra, livada cu tot felul de fructe, gradina de zar¬zavat, au in bucatarie un ceas desteptator, o candela inaintea iconostasului, ce mai, tot ce se cere la o gospodarie instarita. Pe atunci se putea spune despre Panaiotis ca nu va avea grija zilei de miine cit o trai, cum multi o au prin locurile acestea. Avea inaintea lui dru¬mul gata scris, un drum grecesc, prafos, pie¬tros si monoton, dar nu lipsit, din loc in loc, de greieri care cinta si de popasuri nu prea neplacute sub umbrarele tavernelor. Le ajuta pe batrine la scuturatul de masline, suprave¬ghea impachetarea cutiilor cu struguri si cin-tarirea balotilor de lina. La invoielile cu ne¬gustorii de tutun il sprijinea discret pe tatal lui, scuipind cu scirba la orice propunere mai mica decit pretul asteptat. Era logodit cu fata, deloc urita, a unui veterinar, lucratoare in sapunaria mea. Fiind foarte frumos, i se puneau la soco¬teala tot atitea ibovnice cite fete iubarete se aflau prin preajma. A umblat vorba ca traieste cu preoteasa. Daca asa o fi fost, preotul nu i-o lua in nume de rau, pentru ca nu-i placeau femeile si nu-i pasa nici de a lui, care oricum era a cui o poftea. inchipuie-ti umila fericire a lui Panaiotis: dragostea frumoaselor, pizma barbatilor si citeodata pofta lor, un ceas de
argint, la doua-trei zile o camasa alba ca nea¬ua, frumos calcata de maica-sa, la prinz pilaf si seara, inainte de cina, mastica verzuie si parfu¬mata. Dar fericirea e fragila si, cind n-o strica oa¬menii sau imprejurarile, este amenintata de na¬luci. Poate nu stii ca insula aceasta este populata de aparitii ciudate. Fantomele noastre nu sint ca spectrele voastre din Nord, care ies numai in miez de noapte, iar ziua locuiesc. in cimi¬tire. Nu se imbraca in giulgiuri, iar scheletul lor are carne pe el. Dar sint de buna seama mai primejdioase decit sufletele mortilor, care macar sint botezate, stiu ce e viata si ce in¬seamna suferinta. Nereidele de pe tarimurile noastre sint inocente si totodata vatamatoare, ca natura, care cind il apara pe om, cind il zdrobeste. Zeii si zeitele antice au murit de mult, iar in muzee nu se afla decit relicvele lor de marmura. Nimfele noastre seamana mai mult cu zinele si cu ielele voastre decit cu ce va reprezentati voi dupa Praxiteles. Dar oamenii de pe-aici cred in puterile lor; cred ca asemenea fapturi exista, cum exista pamin-tul, apa, soarele primejdios. In ele se intru¬peaza lumina verii, si de aceea vederea lor te nauceste si iti da sfirseala. Nu se ivesc decit in ceasul tragic al amiezii, scaldindu-se in taina zilei si in puterea ei. Si de raul lor, nu de al soarelui isi zavoresc satenii usile cind se odihnesc dupa prinz. Zinele acestea crude
sint frumoase, goale, racoritoare si nefaste ca apa din care bei germenii febrei; cine le-a va¬zut o data se stinge incet, incet, mistuit de dor, secatuit de puteri, iar cei care s-au incumetat sa se apropie de ele ramin pentru totdeauna muti, pentru ca nimeni sa nu stie taina dra-gostelor lor.
intr-o dimineata de iulie, doua oi ale parin¬telui lui Panaiotis au inceput sa se clatine pe picioare. Molima s-a raspindit iute de tot, ra-punind floarea turmei. Panaiotis pleca singur, in puterea soarelui si a arsitei, sa-l caute pe medicul veterinar care locuieste de cealalta parte a muntelui, intr-un catun ghemuit pe tarmul marii. Seara, nu se intorsese inca. Te¬merile parintelui lui Panaiotis s-au stramu¬tat de la oi la feciorul lui. Au rascolit degea¬ba cimpurile si vaile din preajma. Cit a fost noaptea de lunga, femeile din sat au mur¬murat rugaciuni in bisericuta satului, un biet hambar iluminat de douazeci si patru de fa¬clii, unde puteai sa crezi in orice clipa ca va intra Maria sa-l nasca pe Isus. Peste o zi, pe seara, la ceasul de tihna cind oamenii se asaza la mesele din piata satului in fata unui fili-gean de cafea, a unui pahar de apa si a unei chesele de dulceata, l-au vazut venind pe Pa¬naiotis: era alt om, schimbat de parca ar fi murit si inviat. Ochii ii straluceau, numai ca albul lor si pupila pareau sa-i fi mistuit irisul;
era mai galben decit ar fi fost dupa doua luni de friguri; un zimbet silnic ii pocea buzele, insa nu vorbea. Totusi, nu era inca mut de tot. Crimpeie poticnite de cuvinte ii ieseau din gura, ca ultimele gilgiituri ale unui izvor care seaca.
— Nereidele... Doamnele... Nereide... Fru¬moase... Goale... Minunate... Blonde... Parul... Blond...
Atita s-a putut scoate de la el. inca de cite-va ori, in zilele urmatoare, a mai putut fi auzit biiguind soptit in de sine: „Parul... Blond", ca si cind ar fi mingiiat matase. Apoi a amutit. Ochii si-au pierdut stralucirea; insa privirea lui, devenita vaga si fixa, a dobindit o insu¬sire ciudata: poate privi soarele tinta, fara sa clipeasca; cine stie daca nu simte o placere anume sa se uite la focul acesta de aur orbitor. Mai eram in sat in primele saptamini ale deli¬rului care il stapinea: nu avea febra si nu da nici un semn de insolatie. Parintii l-au dus la o minastire vestita, din vecinatate, ca sa fie exorcizat. I-au facut tot ce au vrut, se lasa cu blindetea unui miel bolnav, dar nici sfintele slujbe, nici tamiierile, nici descintecele batri-nelor din sat nu i-au putut scoate din singe nimfele nebune, de culoarea soarelui. O vre¬me n-a avut astimpar: se intorcea mereu la locul unde le vazuse, o vilcea de linga tarm, cu o livada de maslini de unde o poteca co-
boara inspre mare, cu un izvor din care pes¬carii iau uneori apa dulce. Oamenilor li s-a nazarit ca vad in iarba urme usoare de picior de fata, locuri batatorite de povara unui trup. Scena poate fi imaginata: pete de soare prin¬tre umbre de maslini, care nu sint umbre de fapt, ci forme verzi si aurii ale luminii. Flacaul tresarind la auzul risetelor si al tipetelor fe¬meiesti, ca vinatorul la o bataie de aripi. Fe¬tele divine inaltindu-si bratele albe, al caror puf blond se aprinde in lumina soarelui; um¬bra unei frunze schimbindu-si locul pe un pintec nud; un sin alb ale carui sfircuri nu sint violete, ci albe; lacomele sarutari ale lui Pana-iotis pe pletele acelea cu gust de miere; dorin¬ta lui pierzindu-se in trupurile aurii. Cum nu exista dragoste in lume fara avintul inimii, tot asa nu exista voluptate vrednica de numele acesta fara uimire in fata frumusetii. Altfel totul nu este decit pornire oarba, ca setea si ca foamea. Nereidele l-au facut pe tinar sa pa¬trunda intr-o lume a iubirii, alta decit cea a fetelor de pe insula; i-au dat extatica betie a necunoscutului, istovirea celui care a vazut o minune, lumina plina de fulgere negre a fe¬ricirii ca pura fericire. Se spune ca Panaiotis se intilneste si acum cu ele, in orele fierbinti cind frumosii demoni bintuie tarmurile cau-tind iubire. N-a mai vrut sa stie de logodni¬ca lui, pe care o ocolea ca pe o spurcaciune; scuipa in praf cind o vedea pe femeia preo-
tului, care a plins doua luni pina s-a mingi-iat. Nimfele i-au luat mintile ca sa-l amestece mai lesne in hirjoanele lor, ca pe un soi de fa¬un inocent. Nu mai lucreaza deloc; nu-i mai pasa ca trec zilele, lunile, anii; s-a apucat de cersit si ce primeste il satura mai totdeauna. Colinda insula in lung si-n lat, insa ferindu-se de drumurile mari, se pierde prin cimpuri, prin padurile de pin din vaile desarte dintre dealuri; se spune ca o floare de iasomie pusa pe un gard de piatra, o tandara de stinca ase¬zata la piciorul unui chiparos sint mesajele in care descifreaza ceasul si locul urmatoarei intilniri cu ielele. Taranii cred ca n-o sa-mba-trineasca, asemeni tuturor celor ca el, doar o sa se vestejeasca, fara sa se poata sti daca are optsprezece ani sau patruzeci. Numai ca ii tremura genunchii, mintile i s-au dus fara in¬toarcere, iar buzele lui n-or sa mai rosteasca niciodata vreun cuvint. Homer stia deja ca celor ce se-mpreuneaza cu zeitele de aur li se sleiesc puterile si mintea. Si totusi il invidiez pe Panaiotis. El a iesit din lumea faptelor si a intrat in cea a amagirii, si citeodata ma gin-desc ca amagirile sint poate chipul pe care il iau, in ochii oamenilor de rind, realitatile cele mai ascunse si cele mai adinci.
— Dar bine, Iani, spuse, iritata, doamna Demetriadis, doar nu cumva crezi ca Pana¬iotis chiar le-a vazut pe nereide!
Iani Demetriadis n-a raspuns, ocupat cum era sa se salte putin din scaun ca sa raspunda rezervatului salut pe care i-l adresasera trei straine in trecere pe-acolo. Aceste trei ameri¬cance in haine de pinza alba bine strinse pe trup mergeau cu un pas suplu pe cheiul na¬padit de soare, urmate de un hamal batrin ca¬re le cara din greu cumparaturile. Si, ca trei eleve care pleaca de la scoala, se tineau de mina. Una umbla cu capul descoperit si avea prinse in parul ei roscat mici manunchiuri de mirt, a doua purta o imensa palarie mexicana si a treia avea, ca o taranca, o naframa de bum¬bac si purta ochelari de soare negri, care pa¬reau o masca. Fetele acestea locuiau pe insula, unde cumparasera o casa asezata nu prea de¬parte de sosea: noaptea, din propria lor barca pescuiau cu tridentul, iar toamna vinau pre¬pelite, isi vedeau singure de gospodarie, ca sa fie ferite de orice ochi strain si nu se ve¬deau cu absolut nimeni, pentru a evita birfe-le, preferind, poate, calomniile. Am incercat zadarnic sa vad cu ce ochi le priveste Pana¬iotis pe zeitele acelea, dar ochii lui absenti erau vagi si stinsi: era vadit ca, imbracate ca femei, nu-si recunostea nereidele. Brusc, cu o miscare supla ca a unui animal, se apleca sa culeaga o alta drahma cazuta din buzu¬narele noastre si am vazut, agatat in perii aspri ai hainei pe care o purta, prins in bre-
tele, pe un umar, singurul lucru care putea sa-mi furnizeze, pentru a ma convinge, o cit de mica dovada: un fir matasos, un fir sub¬tire, un fir ratacit dintr-un par foarte blond.


Autor: Povesti
Poezia Cea din urma dragoste a printului Genghi de Povesti