CEA DINTAI DURERE

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

de Emil Garleanu
Am crescut pe ulita boiereasca a Iasului, pe „Podul-Verde“,
cum i se zicea odata, in fata gradinii lui Mihai-voda Sturza
si-n coasta padurii Copoului. Am crescut pe ulita din capatul
careia privirea patrundea pana departe, spre sesul intins, in
fundul caruia Cetatuia se ridica deodata, ca inaltata de niste
brate uriase, mandre ca pot scalda in razele soarelui un
asemenea giuvaier. Am mai apucat inca pe cei de pe urma
boieri, imbracati totdeauna in haina neagra, cu palarii inalte,
ratacind pe sub aleile de tei, cu ochii pierduti in urmarirea
unui vis ce nu se poate indeplini. Imi aduc aminte cum
ascultam, toata ziua, trambitele, al caror glas razboinic facea
sa rasune cazarmile ce ne inconjurau casa. Toata lumea
militareasca era tabaruita langa noi, „la deal“. Nu o data am
ramas uimit, in poarta, cand regimentul de linie pornea la
parada, cu tamburul-major in frunte, un tigan cat un munte,
purtand in cap o caciula de urs, cat o banita de mare, haine
numai aur, si-n mana un buzdugan pe care il azvarlea in aer
de se rotea de doua ori, apoi il prindea in palma si-l tinea o
clipa sus, pana ce clocotea glasul de tunet al tobei celei mari.
Din poarta ograzii duceam mana la palarie, sa salut militareste
pe tata, care mergea calare in fruntea batalionului. Tata, par-
ca-l vad, se uita de sus, pleca sabia spre gatul calului, ca sa-mi
raspunda, iar eu ma credeam un soldat strasnic.
Multe am vazut in ulita aceasta, in multe intamplari am
fost si eu amestecat, si multe lucruri de pe acea vreme sunt
inchise in sufletul meu. De unele nu-mi aduc aminte, is
ascunse bine colea, si cine stie daca vreodata farmecul sau
durerea lor vor rasari iarasi in mintea mea, cum rasar, in unele

nopti, darele luminoase ale faramiturilor de stele. Cine stie!
Dar unele din aceste intamplari mi-au ramas sapate in amintire
cu o atat de mare putere, incat oricand le pot vedea, le pot
povesti, cum as putea spune cea dintai rugaciune pe care
mama m-a invatat s-o insir: cu mainile impreunate si-n genunchi,
in fata icoanei de deasupra patisorului meu...
De multe ori m-am gandit la cea dintai durere ce-am
simtit-o in inima mea de copil. O pot povesti asa cum as fi
vazut-o aseara, cu intelegerea mea de acum, cu ochii si inima
mea de atuncea.
...Poate sa fi avut vreo cinci-sase ani. Intr-o seara ma jucam
in gradinuta din fata. Cum faceam gramezi de nisip, deodata
clocoti strigatul grabnic si deznadajduit al trambitei de foc.
Si intr-o clipa navali, in goana nebuna a cailor, sirul intreg
de care cu soldati, ale caror casti galbene taiara repede o
dunga luminoasa in inseratul zilei. Apoi a fost un invalmasag
de trasuri, de calareti, de ofiteri, de soldati alergand mai
multi, sub comanda cuiva sau singuri, in gafaiala fugii. Se
opreau unii pe altii, se intrebau sau isi strigau vorbe de-abia
spuse, apoi se aruncau in aceeasi goana grozava. Un soldat
sosi cu un plic; dupa cateva clipe am vazut si pe tata, cu
chipul ingrijat, trecand pe langa mine fara sa ma vada. Ma
rezemasem de parmaclac, in coltul gradinutei, si priveam cu
placere la neobisnuita miscare a ulitei.
Peste putin veni in fuga slujnica noastra, matusa Smaranda.
Am vazut-o iesind pana in mijlocul strazii, tipand speriata:
„Vai de mine, arde targul!“ Atunci m-am strecurat printre doua
jaluzele desprinse, si batrana s-a trezit cu mine langa dansa.
M-am uitat si eu: in fund, cerul se rumenise, unde de fum
negru se ridicau in vazduh si, uneori, cate un smoc de scantei
scapara ca niste margele imprastiate. Ne-am intors langa
poarta. Un calaret trecu in goana; nu mult dupa aceea, alte
palcuri de soldati se perindara, ca niste vedenii. Seara se
asezase usoara; odata cu racoarea ei, veni un miros acru si
inecacios; rumeneala e tot cerul, iar varfurile copacilor

din gradina lui voda se aurira; miscate de vant, pareau niste
flacari ce ardeau leganandu-se. Peste tot se intinsese o lumina
dulce, de vis. Matusa Smaranda intreba pe un trecator: „Ma
rog dumitale, ce arde?“ Acesta ii raspunse din treacat: „Ulita
Mare“. Batrana isi rosti numele, cum obisnuia sa faca la orice
intamplare ce-i redestepta mila sau mahnirea: „Smarandita,
Smarandita!“ Si iar se facu tacere. Numai de departe venea
vuietul nabusit al unui zbucium. Ma ese o frica neinteleasa.
Deodata, gandul mi se opri la mama, care plecase in targ.
„Dar mama?“ intrebai ingrijat. Batrana ma trase mai langa
dansa si-mi raspunse: „O sa vie, conasule, n-ai mata teama“.
Nu stiu cat vom fi stat in aceasta asteptare incordata. Mama
nu mai venea, nici tata, care pornise pe urma. Deodata rasunara
niste pasi traganati. Priviram in lungul ulitei. In curand puturam
deslusi pe cei ce veneau: erau doi soldati care duceau o
nasalie. In dreptul portii dansii se oprira: de sub patura ce
acoperea nasalia iesea un horcait ragusit, care se stingea cu
totul o clipa, apoi izbucnea din nou. Am auzit bine si mi-a
ramas sapat in adancul mintii fiecare cuvant din convorbirea
celor doi soldati. Cel dintai se intoarse si spuse, cu glas plin de
spaima: „Moare, mai“. „Da, moare“, ii raspunse celalt. Intaiul
urma: „Sa-l punem ici, in dosul portii, sa-si deie sufletul in
liniste“. „Sa-l punem.“ Cand zarira pe matusa Smaranda, o
trimisera repede: „Fa-ti pomana si adu o lumanare.“
Batrana se zapaci, alerga numaidecat, si pe mine ma lasa
singurel langa stalpul portii. Soldatii nici nu ma vazura poate.
Asezara nasalia in ograda, chiar langa parmaclacul gradinutei,
si unul dintre ei ridica patura. Lumina felinarului din fata se
intindea pana acolo. Horcaitul se auzi deslusit, aerul serii parca-i
dase putere; cel ce sta intins, un pompier, inghitea in galgairi
adanci, parca ar fi baut, insetat, apa. O grija de ceva ce nu
intelegeam ma facuse si mai mititel si ma tintuise locului.
Pieptul pompierului se ridica des, ca niste foi. „Scoate-i casca“,
spuse unul dintre soldati. Celalt ii lua binisor casca.
Atunci se petrecu ceva groaznic. Pompierul scoase un
strigat de durere, un strigat asa de adanc, ca mi s-a parut ca

iesise din fundul unei hrube, de sub picioarele mele. Apoi, cu
cea din urma putere, vroi sa se scoale, se pravali pe o coasta
si se rasturna jos, trantind pe soldatul ce se plecase peste dansul.
Casca se rostogoli pana langa mine. Ranitul ramase pe pamant,
zbatandu-se, iar fata i se acoperi ca de un val negru, ce se
intindea cu incetul si pe jos: ii izvora sangele din cap.
Toate acestea s-au petrecut cat ai clipi. Nici n-am avut
vreme sa ma inspaimant. Aproape in aceeasi vreme putusem
auzi, la spate, glasul mamei: „Ce-i aici?“ Apoi acel al tatei,
intreband pe soldati: „Ce e, ce faceti?“ Cand mama se apropie
si intelese ce se petrecea, si cand, intorcandu-se, ma zari pe
mine, se azvarli, cu un tipat, sa ma ieie in brate: „Pentru
numele lui Dumnezeu, ce cauti tu aici?“ Ma ridica, apoi imi
intoarse capul cu mana si mi-l sprijini de umarul ei.
In aceasta vreme veni si matusa Smaranda. Am auzit
scrasnetul chibritului ce aprindea lumanarea, am auzit cele
cateva cuvinte, intretaiate, ale soldatului ce povestea tatei:
„Un zid daramat... da, peste dansul... scos de sub daramaturile
unei bolti“... Apoi o clipa de liniste, si pe urma un suspin, un
suspin lung, de usurare, ca al unui om care se asaza sa se
odihneasca dupa un drum lung. Simtii tremurul mamei. Tata
o lua de brat: „Hai, ce stai si tu; hai, draga“. In urma, glasul
batranei tanguia: „Smarandita, Smarandita!“
In noaptea aceea n-am putut dormi. Intr-un rastimp mi se
paru ca lumina candelei se inalta, se subtiaza si se toarce
mereu din caierul luminat al paharului, apoi se intinde de se
strange ghem imprejurul unei casti mari ce spanzura deasupra
patului meu. Am tipat, a alergat mama langa mine, si toata
noaptea mi-am simtit mana intr-a ei.
A doua zi m-am jucat, ca de obicei. Tot ce privisem cu o
seara mai inainte se stersese ca un vis. La intamplarea din seara
trecuta nu mai gandeam, cum nu mai gandeam la zgariiturile
care ma usturasera numai in clipa cand mi le facusem.
Dar a treia zi, randuri-randuri, soldati treceau in pas domol,
cu toti ofiterii lor, cu drapelul si cu goarnele ce sunau, duios,
o rugaciune. „E o parada, imi spuse mama, care ma tinea in

brate, o parada, stii, ca atunci cand a venit generalul.“ Eu n-am
crezut; caci de la fereastra am vazut sicriul purtat pe un tun, iar
deasupra sicriului, casca. Si atunci, din nou mi-a rasarit in
minte seara aceea.
Din nou am vazut pompierul intins jos, varsandu-si chinul
in suspinul adanc ce mi se paruse ca iesise de sub pamant.
Mi-am dat seama ca acum il duceau undeva, departe, ca-l
luau de langa toti ai lui, saracul! Si-am avut acea presimtire
nedeslusita a despartirii ce candva nu se poate inlatura,
presimtire care se naste odata cu noi. Nu pricepusem tot, dar
intelesesem destul. Si, ca si cand cineva ar fi vrut sa ma
desparta si pe mine de mama, am -o de gat cu amandoua
mainile si-am plans, zguduitor, cea dintai durere a mea.