CEI TREI FRATI ÎMPÃRATI

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

 
            A fost odata ca niciodata etc.
            A fost odata un biet om sarac. El avea femeie si trei copilasi. Lucra bietul om de da pe branci, zi si noapte, orice si pe unde gasea, si doua in tei nu putea lega si el. Bietii copilasi erau mai mult flamanzi decat satui.
            Intr-o dimineata, plecand la padure ca sa aduca ceva uscaturele pentru casa, vazu intr-un copaci un cuib de pasare, cum nu mai vazuse el pana atunci. Se mira nitel, apoi parca-i da cineva ghes, vru sa stie ca ce fel de pasare sa fie aceea ce se adapostea in astfel de cuib. Isi lepada calevrii, isi scuipa in palme si se agata de copaci ca sa se urce in el. Incet, incet, el se sui pana la cuib, se uita intr-insul; pasarea nu era; cand, ce sa vaz? un ou ca de gaina. Asa de frumos era oul si lucios, lucios, incat parca-i era mila sa puie mana pe dansul. In cele din urma, il lua si-l baga in san. Dupa ce se dete jos, culese cateva uscaturi, facu o sarcina mica, lua la spinare si pleca cu dansa acasa.
            Copiii, cand vazura oul, sareau de bucurie. Se mira si femeia lui, caci nici ea nu mai vazuse un astfel de ou. Nu stiau cum sa umble mai binisor cu dansul, ca sa nu-l scape jos sa se sparga. Unul zicea ca sa-l coaca in spuza si sa manance toti dintr­insul; altul zicea ca sa-l fiarba; altul zicea ca sa-l pastreze.
            Muncitorul insa zise ca mai bine ar fi sa se duca cu el in targ sa-l dea pe bani, ca tot si-a pierdut el ziua de munca, si cu ce va prinde pe dansul sa ia nitel malai.
            Toti gasira cu cale ca asa este mai bine sa faca.
            Se duse deci cu oul in targ. Se aseza si bietul muncitor in rand cu femeile ce vindeau oua.
            Umblau oamenii de colo pana colo si cumparau mereu la oua; dara la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l intreaba si pe dansul nimenea de oul lui. In cele mai de pe urma, iaca un negutator chiabur ca vine si la dansul.
            - De vanzare ai oul asta, prietene? ii zise.
            - De vanzare, jupane.
            - Ce cei pe dansul?
            - Pai, ce-i vrea sa-mi dai, jupane.
            - Sa-ti dau o punga de bani.
            - Ia lasa, jupane, nu-ti mai bate joc de mine, zise el si se uita in alta parte, crezand ca rade de el pentru ca venise la targ numai cu un ou.
            - Ba nici ras, nici nimic, incepu a zice negutatorul cel chiabur. Iata doua pungi: nu crez sa-ti dea altul mai mult.
            Si scoase pungile cu bani, i le puse in mana, lua oul si pleca.
            Bietul om ramase inlemnit in loc, uitandu-se dupa negutator cum se ducea. Nici ca-i venea macar sa creaza ochilor. Si apoi unde se mai auzise ca un ou sa se vanza cu doua pungi de bani.
            Cand se destepta din zapaceala lui, pipai pungile sa vaza nu e vrun vis; apoi vru sa alerge dupa negutator sa-l intrebe de n-a facut vro greseala. Dara ia pe negutator de unde nu e. El isi cautase de drum vesel ca cumparase asa ou.
            Daca vazu si vazu, deschise si el pungile, se uita in ele, dara odata il luara de ochi banii ce era acolo. Apoi le stranse la loc, le baga in san si pleca sa-si cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinte si o lua catre casa. Se tot temea si se tot uita in toate partile sa nu care cumva sa vie cineva sa-i ia pungile.
            Cand ajunse acasa, tranti sacul jos si zise:
            - Iata nevasta, ce minune facui eu cu oul ala poznas; vezi tu?
            - Vaz. Dar ce e in sacul ala marele?
            - Ei! dara ce nu e, aia intreaba-ma; malai, fasole, pastrama, peste sarat, ceapa, ardei, usturoi.
            - Si unde le duci?
            - Ia auzi: unde le duc! acasa, fa, tie si copiilor, unde sa le duc?
            - Ce vorbesti, barbate, ori ai capiat astazi? Vezi, ma, ca ti le-o fi dat cineva sa le duci aiurea si tu, stiind lipsa de acasa, t-ei fi ratacit cu ele incoace. Cand ai mai facut tu asta comedie sa vii acasa cu merinde cat munca ta pe zece zile?
            - Pai bine, fa, nevasta, nu-ti spusei ca comedia asta o facu oul ala poznas, de-l gasii eu azi in padure?
            - Ce spui, barbate? atat a facut oul ala, cat ai dat tu pe toate astea?
            - Hei! dara cand ai mai vedea si p-astea, sa vedem ce o sa mai zici!
            Atunci scoase pungile si rasturna banii in pat.
            Femeia ramase inmarmurita cu ochii tinta la bani.
            Copiii carii pana atunci rascolea prin sac si inhata cu dintii cand din una, cand din alta, cum auzira zornaitul banilor, alergau de la sac la bani si de la bani la sac. Ei nu se puteau satura vazand atata belsug in casa lor.
            - Barbate, mai zise femeia, dara asta nu e lucru curat. Atatia bani pentru un ou de gaina!
            Si pipaia banii sa vaza, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva?
            - De gaina, de negaina, uite, l-am vazut cu doua pungi de bani, cum ii vezi cu ochii verzi. Apoi ori ca el a facut atata, ori ca negustorul la care l-am vandut n-a fost om curat, eu nu stiu. Atata stiu numai ca trebuie sa multumim lui Dumnezeu ca ne­a invrednicit sa vedem si noi o data cu ochii ce este belsug in casa noastra. Acum vezi de rosteste de masa, sa mancam si sa ne veselim.
            Asa si facura. Toata ziua intr-o veselie o dusera.
            A doua zi, se scula de dimineata, se gati si pleca la munca. Nu stiu insa cum facu el, nu stiu cum drese, ca se pomeni iarasi in padure. Nici el nu stia cum venise acolo; stia numai ca el la munca plecase.
            Daca vazu asa, cata copaciul, se sui in el si mai gasi un ou.
            Se duse cu el in targ si mai lua inca doua pungi cu bani tot de la acel negustor.
            Pasamite oule astea erau de diamant, care faceau de zece ori atat cat ii da lui pe ele negustorul.
            El insa era bun bucuros ca lua si atat; caci scapa de saracie el si cu toti ai lui.
            Cumpara de asta data haine pentru copii, caci erau goi. Mai lua niste unelte si dichisuri de ale lui pentru munca si pentru casa, caci nu credea ca o sa fie in toate zilele Paste, sa tot gaseasca la oua d-astea scumpele.
            Cateva zile d-a randul se mai duse el in padure si tot gasea cate un ou. Se facu insa mai nazuros in targ, tinu mai la pret si cu mirare vazu ca scoate cate patru pungi de bani in loc de doua.
            Apoi daca vazu ca asa merge treaba, isi facu o cascioara, isi mai indulci si el traiul si-si dete copiii la dascal ca sa invete carte.
            Intr-una din zile, ducandu-se mai de dimineata sa-si ia merticul, dete peste pasarea ale cui oua le lua el. Sta pe cuib. Asa frumusete de pasare nu mai vazuse, nici mai auzise. Indata ii trasni prin cap ca ar fi bine sa o duca acasa la dansul. O si lua binisor si cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stapana oualor.
            Apoi, ducandu-se in targ, porunci o colivie foarte frumoasa si foarte mare, in care colivie isi aseza gaina si o ingrijea ca pe copiii lui.
            Cu chipul acesta scapa si de drumul de toate zilele prin padure si de suitul in copaci.
            Gaina ii oua in toate zilele cate un ou, in colivie.
            Imbogatindu-se el, goni saracia din satul lui. Facea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoias; cumpara vaci la toate vaduvele; ocrotea pe toti copiii sarmani.
            Omul era nesatios. Ci cat are, tot ar vrea sa mai aiba. Muncitorul, dupa ce vazu ca are destul, incepu a face negot. Si fiindca negotul, cand merge bine, de firea lui este sa se intinza ca pecingenea, dete ghies muncitorului sa calatoreasca prin tari straine dupa negot.
            Porni dara intr-o calatorie departata peste mari si tari.
            Intr-o zi, cand lipsea si nevasta lui d-acasa, copiii intrara in colivie ca sa se joace cu gaina. Jucandu-se ei acolo, unul din ei ridica aripa gainei si vede ca este ceva scris acolo:
            - Sa te vaz, nene, zise cel mijlociu catre cel mai mare din frati, poti tu sa citesti ce zice aici?
            - Ba nici boaba, raspunse el. Astea parca nu sunt slove de care ne arata dascalul.
            - Sa mergem sa chemam pe dascal, sa ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din frati.
            - Bine zici tu, raspunsera amandoi, fratii mai mari, sa mergem, sa mergem.
            Si intr-un suflet ajunsera la dascal, ii spusera si-l rugara sa vie sa citeasca, ca sa stie si ei ce zice acele slove de sub aripa gainei, pe care o pastreaza in colivie tat-al lor.
            Dascalul deocamdata nu voi sa creaza ceea ce-i spuneau copiii; dara dupa ce-l incredintara, se hotari sa vie intr-o doara, mai mult de hatarul lor, decat pentru vro isprava.
            Cand vazu acele slove si le citi, dascalul ramase inmarmurit si, intrandu-i gargaunii in cap, ii si puse gand rau gainei.
            Copiilor insa le zise ca acelea ce li se pareau a fi slove era un fleac si ca nu insemna nimic.
            Ce facu dascalul, ce drese, se dete pe langa muma copiilor si, cu sosele, cu momele, ii intra pe sub piele si se inadi cu dansa.
            Biata femeie, slaba ca toate femeile, se planisi dascalului.
            Intr-una din zile, dupa ce isi scoasera ochii, dascalul uitandu-se la ea cu ochi galesi si cu giugiuleli, ii zise:
            - Ce mult as pofti sa mananc o pasare cu tine la masa.
            - Maine e sarbatoare, raspunse femeia, voi trimite sa cumpere o pasare buna si grasa si o voi gati dupa pofta inimioarei dumitale.
            - Daca ar fi vorba despre pasari de care se gaseste la toata lumea, nu ti-as fi mai spus dumitale, caci am si eu destule in curte, slava Domnului!
            Dascalul batea seaua sa priceapa iapa. Femeii ii dete un fier ars prin inima.
            - E, apoi ce fel de pasare ai voi dumneata? il intreba femeia.
            - Ceva asa, deosebit, raspunse dascalul. Si ca sa nu mai ocolim, ti-oi spune romaneste, pe sleau: am pofta sa-ti mananc fripta gaina aia a ta din colivie.
            - Vai de mine, dascale; dara cum as face eu una ca asta? Ce va zice barbatu­meu cand s-o intoarce?
            - Orice va zice, iaca, tu sa-i spui ca a murit. Si apoi nu pricep la ce sa mai tineti o gaina, care si asa e destul de batrana si care peste curand negresit ca tot are sa moara.
            - Orisicum, dascale, tot nu-mi vine sa fac una ca asta, ca sa nu se amarasca barbatu-meu.
            - Atata trecere n-am si eu la dumneata? mai zise dascalul. Asta imi dovedeste ca nu ma iubesti. Imi pare rau ca am indragit cu atata foc pe o nesimtitoare. Eu pentru dragostea ta as fi dat prin foc si prin apa, ca sa-ti fac voile, si tu pentru mine atata lucru sa nu faci. Sa stii dara ca de azi incolo n-ai sa ma mai vezi; ma duc sa ma inec.
            Biata muiere incepuse a simti si ea de dansul; apoi, de frica ca sa nu-si faca seama singur pentru dragostea ei, se indupleca si fagadui dascalului ca-i va da gaina s-o manance fripta, singur, singurel, dupa cum dorea.
            Cum auzi dascalul de una ca aceasta, ii zise ca acum s-a incredintat ca si ea il iubeste. Apoi puse la cale ca gaina s-o gateasca bucatareasa lui.
            A doua zi, dupa ce porunci bucataresei sa nu lepede nimic din ale gainei, nici din maruntaie, ci s-o friga asa intreaga-intregulita, se duse la biserica, unde veni si femeia cu copiii.
            Bucatareasa facu intocmai precum ii poruncise stapanu-sau, insa pe cand era aproape sa fie fripta gaina desavarsit, copiii se intoarsera de la biserica, desi nu se ispravise slujba, caci li se facuse foame, si se rugara de bucatareasa sa le dea ceva sa manance.
            Cu atata gingasie se rugara copiii, incat bucataresei i se facu mila de dansii; le dete cate un codru de paine si, pe langa aceasta, celui mare ii dete capul gainei, celui mijlociu pipota, si celui mai mic inima, socotind ca acestea sunt lucruri de nimic.
            Copiii mancara repede si se dusera iarasi la biserica.
            Dascalul, care statuse ca pe ghimpi la biserica, cum iesi, veni numaidecat sa se puie la masa. Numai gandindu-se la gaina, ii lasa gura apa. Dara se supara cat un lucru mare cand vazu ca i se aduse gaina fara cap, fara pipota si fara inima. Se catrani de ciuda si de necaz dascalul, incat p-aci, p-aci era sa nebuneasca.
            Atunci racni ca un leu la bucatareasa, intreband-o cum a facut de i-a calcat porunca.
            Biata bucatareasa spuse lucrul cum se intamplase, zicandu-i ca nu credea sa se faca atata tevatura pentru nimicul asta de maruntaie.
            Vazu ca nu mai are incotro si se stapani, gusta cate ceva din masa, se scula foarte amarat si se hotari sa poarte sambetele copiilor.
            Femeia, de unde se astepta sa vaza pe dascal multumit pentru ca se jertfise sa-i faca placerea, ramase uimita auzindu-l ca este atata de mahnit. Se duse dara pe langa dansul si cu fel de fel de vorbe dulci voi sa-l inveseleasca.
            Iara el, care nu-si lua de loc gandul de la gaina, ii zise:
            - Ai voit sa-mi dovedesti ca-ti sunt drag cand te-ai induplecat si ai dat gaina s­o taie si sa o friga. Ca sa ma incredintez cu desavarsire ca ma iubesti, am sa te pui inca la o incercare. Un lucru am sa-ti mai cer.
            - Spune, spune mai curand, sufletul meu, numai sa se poata. Eu insa sunt gata si la moarte sa merg pentru d-ta, ii raspunse femeia.
            - Trebuie sa alegi una din doua: ori sa fii cu copiii tai, ori sa fii cu mine. Si iata de ce: sunt dascal de atatia mari de ani, si nu mi s-a mai intamplat ca vreun scolar pana acum sa-mi fi facut rusinea ce mi-a facut copiii tai. Toata lumea stie ca pe copiii tai ii am mai de aproape decat pe ceilalti; eu ma silesc cu ei sa-i invat cate in luna si in soare, fiindca am voit sa-i scot ciraci ai mei; si ei, ce sa vezi? Lasa ca fac miselii si umbla ca dezmeticii pe uliti, de s-a luat lumea de ganduri cu ei, dara azi, sa iasa ei din biserica, sa vie sa manance si apoi sa se intoarca in biserica clefetind din gura! Cu ce obraz sa mai ies eu in lume? Cine o sa-si mai dea copiii la scoala mea? Si decat sa-mi iasa nume rau, mai bine sa mor; caci ce glasuieste o zicatoare: decat sa iasa omului nume rau, mai bine ochii din cap.
            - Ce stai, dascale, de vorbesti? Apoi la mine nu te mai gandesti? Nu e pacat de Dumnezeu sa pierdem noi niste copilasi asa de dragalasi si curati ca margaritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu sa-mi pierz copilasii? Gandeste-te, dragutul sufletului meu, ca sunt copiii mei.
            - Ori ei, ori eu, raspunse el.
            - Bine, ce o sa zica barbatul meu cand s-o intoarce?
            Lumea ma va omori cu pietre, cand va auzi una ca asta.
            Dascalul vazu ca a cam scrantit-o si o intoarse pe foaia ailalta.
            - Eu nu zic sa-i omoram, ci sa-i trimitem deocamdata la un alt oras; sa zici ca i-ai trimis pentru invatatura. Nu mai pot, ma intelegi? sa stea cu mine aici; caci nu voi sa-mi zica lumea ca sunt dascal d-aia, terchea, berchea, trei lei perechea.
            Cu gura zicea el unele ca acestea, dara in capul lui clocea alte ganduri spurcate.
            - Ei bine, daca este asa, ma invoiesc; dara cum sa facem? intreba femeia.
            - Foarte lesne, raspunse dascalul; la noapte sa-i inchidem intr-o magazie si maine, in faptul zilei, ii iau eu intr-o caruta si i-oi duce sa-i asez la un prieten al meu.
            Gandul dascalului era sa ia pe copii, sa-i duca in padure si acolo sa-i spintece pe cate unul, unul, si sa le scoata dintr-insii capul, pipota si inima gainei si sa le inghita el.
            Dara norocul nu-i sluji nici de asta data.
            Copiii fura coprinsi de frica cand se vazura inchisi in magazie. Incepura sa planga. Cel mijlociu insa zise:
            - Fratilor, ascultati-ma pe mine, ca va fi bine de noi toti. Stiti de ce ne-a inchis dascalul aici cu voia mamei?
            - De ce intrebara ceilalti.
            - Dascalul a spus minciuni ca nu insemna nimic slovele de subt aripa gainei. Si d-aia a staruit el pe langa mama de a taiat gaina si s-o manance el, ca sa se implineasca la dansul prorocia din acele slove. Dara n-a vrut Dumnezeu cu dansul.
            - Adevarat sa fie, mai intrebara fratii, ca insemna ceva acele slove?
            - Mai e vorba! raspunse el. Iaca sa v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau ca: cine va manca capul gainei, va ajunge imparat.
            - Eu imparat?! zise cel mare, care mancase capul.
            - Asa, raspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va manca inima gainei, de cate ori se va culca, se va pune la capul lui o punga cu banet, unde o va gasi cand se va scula.
            - Mie sa mi se intample asta? intreba cel mic, care mancase inima.
            - Tie, ii raspunse fratele cel mijlociu. Iara cel ce va manca pipota gainei se va face nazdravan.
            - D-aia stii tu nazdravaniile astea, strigara fratii cel mare si cel mic deodata.
            - D-aia, fratilor, le raspunse mijlociul. Acum, ca sa scapam de aici, trebuie sa ne punem toate puterile sa stricam fereastra magaziei astia si sa fugim, caci dimonul de dascal are de gand sa ne ia in revarsatul ziorilor, sa ne duca in padure si sa ne omoare.
            Se pusera cu totii, sfaramara fereastra si fugira. Mersera, mersera, toata noaptea. Cand se lumina de ziua, ajunsera la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete sa se odihneasca. Se hotarara sa apuce fiecare pe cate un drum si sa se duca unde i­o lumina Dumnezeu. Se imbratisara, se sarutara, isi luara ziua buna unul de la altul cu lacramile in ochi si se despartira.
            Mersera ei toata ziua, cand inde seara fratii cei mari se intalnira iara. Pasamite drumurile pe care apucasera ei se intruneau acolo. Atunci nazdravanul zise:
            - Pesemne ca Dumnezeu vrea sa fim tot impreuna, daca el ne-a adus aci. Asadara sa nu ne despartim in toata viata noastra. Mai-nainte de aci este un oras mare. Acolo a murit imparatul si maine se alege altul: cel ales ai sa fii tu.
            - Ia lasa vorba aia incolo, mai frate, si nu ma mai face sa-mi intre gargauni in cap. Mai bine zi: ai sa mergem sa cautam ceva de lucru, ca burta, auzi, cica n-am mancat de ieri si cere, sarmana.
            Mergand ei, ajunsera la orasul care era inaintea lor. Aci intalnira un batran pe care il rugara sa-i indrepteze la vrun han, unde sa maie noaptea. Batranul le spuse ca hanurile gem de lume care a venit sa fie fata la alegerea imparatului, care se va face maine, ca nu va gasi nici un loc de mas si ii lua la dansul acasa, unde le dete de mancare si un pat de odihna.
            A doua zi de dimineata se scoala cu totii, se spala, se scutura si pleaca cu batranul afara din oras pe o campie intinsa, ca sa vaza si ei cum se aleg imparatii la cetatea aceea.
            Batranul le spuse ca alegerea se face asa: dregatorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, il incarca cu cordele foarte frumoase cu tot felul de fete, il arunca in sus, si pe cine s-o lasa porumbelul, p-acela il face imparatul lor.
            Pe locul hotarat se adunase, inca pana a nu se face ziua, atata lume, cata frunza si iarba, de nu se mai putea misca; si batranul cu copiii abia gasira si ei un coltisor la o parte de unde sa se poata uita si ei. N-apucara sa se aseze bine si auzira un sunet de bucium. Atunci se facu o tacere de se auzea musca zbarnaind. Toata lumea tinea ochii tinta in sus.
            Aruncadu-se porumbelul in vazduh, acesta ocoli pe dasupra lumii si veni de se puse drept pe capul baiatului celui mare.
            Fiii de imparati si de boieri, cari venisera cu gand d-a fi alesi, incepura a striga ca nu se poate, e greseala, nu e bun de imparat, si altele, si cerura ca sa se faca o a doua incercare.
            Se inalta dara porumbelul de a doua oara; si de asta data, fara nici un ocol, veni si se puse drept pe capul baiatului. Inca o data strigara fiii boierilor ca nu se poate, nu se poate, si cerura a treia cercare. Iara pe baiat il bagara intr-un sac si-l dusera departe de lume.
            La a treia inaltare, porumbelul, dupa ce falfai putin pe dasupra locului pe unde sta baiatul mai-nainte, isi ia zborul si se duse de se puse drept pe sac.
            Atunci toata lumea striga intr-o unire ca acesta este imparatul lor. Il scoasera dara din sac si-l dusera de-l asezara pe tron, in sunetul buciumelor, al surlelor si al strigarilor de bucurie ale multimei adunate.
            Imparatul cel nou, cum se vazu intronat, mai intai hotari ca frate-sau nazdravanul si batranul ce-i gazduise sa fie nelipsiti de langa dansul. Si cu ajutorul lui frate­sau incepu a carmui imparatia cu intelepciune si dreptate. Nu trecu mult si vestea se duse in toate tinuturile si in imparatiile vecinilor despre numele lor; iara supusii lor incepura a-i numi: cei doi frati imparati cu minte si drepti.
            Cand auzi dascalul de fuga copiilor, turba de manie: caci era un zacas de n-avea margini. Vru sa-si faca seama singur, dar n-avu curaj. Vazand insa ca norocul ii sta impotriva, se potoli oarecum si se apuca iara de dascalia lui.
            Dupa o buna bucata de timp iata ca soseste si tatal copiilor din calatoria cea lunga ce facuse. Adusese cu dansul bogatii dupa bogatii. Cand afla de fuga copiilor, cat p­aci era sa-i vie rau, dara se stapani. Cerceta in dreapta si in stanga, si i se spuse toata istoria cum s-a intamplat. Atunci el hotari sa ceara dreptate pentru necinstea ce i­a facut sotia lui si pentru raul ce i-a pricinuit procletul de dascal.
            Merse deci pe la toate dregatoriile si fu straganit prin judecati mai multi ani, fara sa-si dobandeasca dreptatea potrivit cu marimea vinei celor vinovati.
            Afland si despre numele cel falnic al celor doi frati imparati, negutatorul isi lua femeia si pe dascal si se duse sa-i judece ei.
            Mai-nainte insa de a ajunge ei acolo, fratele imparatului, nazdravanul, simtind ca are sa vie tata-sau la judecata, spuse fratine-sau, imparatul, si amandoi se chibzuira ca sa faca o priimire ca unui parinte bun ce le era.
            Cand venira impricinatii la infatisare, iesi inainte fratele imparatului si priimi pe negustor la scara, iara cand il duse inaintea imparatului, acesta se scula de pe tron si l-a intampinat cu vorbe bune si supuse.
            Negustorul se minuna de atata cinste ce i se facu si nu stia ce sa mai zica; se uita in toate partile si nu pricepea nimic din cele ce se faceau.
            El cauta cand la imparatul, cand la fratele imparatului, se minuna in sine, dara nu cuteza sa zica nimic.
            Intrand in camara si dascalul cu femeia, statura ca trasniti de Dumnezeu. Vezi ca se stiau vinovati de moarte.
            Dupa ce se aseza imparatul pe tron, judecata incepu.
            Negutatorul isi spuse pasul si zice ca isi pune nadejdea in intelepciunea imparateasca si asteapta sa hotarasca imparatul cum il va lumina Dumnezeu.
            Dascalul o malcise de tot, iara femeia indruga si ea cateva vorbe, aruncand toata vina in spinarea dascalului.
            Atunci imparatul intreba pe negustor ca: daca isi va vedea copiii, i-ar cunoaste el?
            - Mai e vorba? raspunse negutatorul.
            El se uita la amandoi imparatii si nu mai cuteza sa zica nici bleau.
            - Noi suntem, raspunse imparatul.
            La aceste cuvinte, femeia si dascalul o sfleclira de tot si tremurau ca varga. Iara negutatorul, crestea inima intr-insul de bucurie ca-si gasise copiii.
            Imparatul zise ca de cand el este imparat, asa pricina grea nu mai judecase. Hotari dara ca toti sa caza in genunchi si sa roage pe Dumnezeu sa le arate dreptatea lui.
            Asa si facura.
            Pe cand inca se rugau, deodata, dascalul si femeia se facura stane de piatra.
            Imparatul porunci sa puie asta stane de piatra de o parte si de alta la scara palatului. Iara negustorul ramase la curtea imparateasca.
           

*

 
            In vremea aceasta, fratele cel mic, dupa ce se desparti de fratii sai, se duse, se duse, ca cuvantul din poveste ce d-aci incolo se gateste, si ajunse la orasul unde il scosese drumul pe care apucase el.
            Acolo daca sosi, trase la gazda la un om al lui Dumnezeu. De cate ori se culca, de atatea ori gasea cate o punga cu galbeni la capataiul sau cand se scula.
            Ceru de la gazda pe cineva care sa-i arate lucrurile cele mai insemnate. Dupa ce ocoli crucis si curmezis tot orasul, vazand tot ce era vrednic de vazut, ajunse la margine si acolo era un ostrov. Iara daca vru a sti ce era acolo, calauza se feri d-a-i spune.
            Seara intreba pe gazda si aceasta ii zise:
            - Sa nu care cumva sa te muste sarpele de inima sa te duci acolo, ca e stingere de tine.
            - Pentru ce? intreba flacaiandrul.
            - Pentru ca acolo sade o maiastra si oricine merge la dansa se intoarce capiu. Si apoi nimeni nu poate sa mearga sa o vaza, pana ce nu o da doua pungi de bani.
            - Asta este tot? Maine ma duc sa o vaz, zise el; bani am destui, precum vezi.
            Nici rugaciunile gazdei, nici frica de capiare nu l-a putut opri de a merge sa vaza pe acea maiastra.
            Se duse deci, dadu doua pungi de bani si intra in ostrov. Acolo umbla catva timp, ca un haidamac, pe dinafara, ca doar maiastra va iesi la fereastra palatului sa o vaza. Ea iesi, el o vazu si apoi se intoarse. A doua zi se duse iara, a treia zi iara si tot astfel cateva zile d-a randul. De ce o vedea, d-aia dorea sa o mai vaza.
            Maiastra baga de seama ca el venea intr-una de cateva zile. Trebuie sa aiba multi bani", se gandi ea.
            Iara daca trimise de-l chema, ii zise:
            - Mare stare trebuie sa ai tu, tinere, de o risipesti asa. N-am vazut pana acum pe nimeni care sa vie la mine in ostrov de atatea ori una dupa alta.
            - Da, mare si nesfarsita, raspunse flacaiandrul cu mandrie, ca si puterea cu care o fac.
            Cum auzi maiastra aste vorbe, ii puse gand rau. Se lua deci pe langa dansul cu soptele cu momele, viclenindu-l ca sa-i afle puterea.
            Flacaiandrul se pierdea de dorul ei cand o vazu dezmierdandu-l cu niste cuvinte mai dulci decat mierea. Se insela si ii spuse.
            Atunci ea ii dete ceva de bau, iar el dete dintr-insul afara inima gainei. Ea o lua, apoi ii dete pe bete din ostrov.
            Cand se dezmetici el si se vazu pirpiricosac, golanel si gonit, cugeta: Daca nu ti­oi face-o eu, apoi sa stii ca nici dracul nu ti-o mai face".
            Se duse la gazda si povesti ce i se intamplase.
            - Nu ti-am spus eu, saracul de mine, sa nu te duci acolo? Ce o sa te faci acum?
            - Ma voi duce in lume, si ce va vrea Dumnezeu cu mine.
            A doua zi pleca si, trecand printr-o padure, ajunse la marginea unui rau. Acolo dete o coliba de pescar. Ii chioraia matele de foame si fu nevoit sa se abata.
            Pescarul priimi sa ramana la dansul sa invete pescuitul.
            Intr-una din zile, pescarul zise flacaiandrului:
            - Iata eu ma duc la targ cu cosul asta de peste. Pana una alta, ia si tu halaul ala, si vezi d-ei putea sa prinzi vro fata de peste ca sa avem de leguma pentru azi si maine.
            - Las pe mine, raspunse flacaiandru.
            Pescarul pleca. Iara baiatul intra cu plasa in garla. Batu in sus, batu in jos si peste sa prinza, catusi decat.
            Tocmai era sa se lase de pescuit, cand vazu o mreana.
            Mreana fugi, el dupa ea, pana ii veni bine si, aruncand plasa, o incalci intr-insa si o trase la margine.
            Vazu el ca mreana era cat sa le ajunga pe doua zile. Se bucura in inima sa ca facuse o treaba cumsecade.
            Se puse deci de o curata de solzi; o spinteca, ii scoase maruntaiele. Cand in loc de lapti, ce sa vezi? ceva ce nu semana a nimic. Lua el acel ceva, il spala, si ramase un fel de covatea mititica de piatra.
            - Buna este si asta, zise el, sa am cu ce bea apa.
            Si indata si lua oleaca de apa cu dansa sa bea. Cand s-o duca la gura, ea era plina cu galbeni. Se mira de asta intamplare. Rasturna banii in poala si mai lua o data apa ca sa bea. Cand sa aduca la gura, se facu iara bani.
            - Acum, aide la zana mea maiastra, zise el.
            Lasa si plasa, si peste, si coliba si intr-un suflet alerga la gazda lui din oras. Ii spuse despre norocul ce dase peste el si incepu a se gati sa mearga la ostrov.
            Gazda se sili in toate chipurile sa-l opreasca de la aceasta otarare a sa. Fu peste putinta. Il tragea ata la rele. Pana una alta, umplu gazdei doua tocitori cu bani. Apoi lua cu dansul covatica de piatra si doua pungi pline, si se duse la ostrov.
            Cum il vazu maiastra, il cunoscu. Intelese ea ca trebuie sa fi dat el cu mana in foc, si-l chema la dansa.
            Acolo, cu prefacaturi, cu marghiolii si cu viclenii il facu de spuse cum are atata stare. Si fiindca flacaiandrul isi pierduse capul cum ajunse langa dansa, se lasa sa fie maglisit, si maiastra ii sterse si covatica. Cum se facu stapana si pe acest lucru, porunci slugilor sale sa-l huiduiasca ca p-o gagauta si il goni cu rusine din ostrov.
            Cand se vazu iarasi dat afara si infruntat, nu se putu astampara de necaz, cum de sa nu se tie el, ca sa nu fie si batjocorit, si cu banii luati.
            Pleca iara la gazda si-i spuse toata siretenia.
            Gazda il povatui sa ia pe seama lui o tocitoare de bani din care ii lasase sa se apuce si el de ceva si sa nu mai umble ca un pierde-vara dupa icre verzi.
            Eu nu voi, si pleca in lume.
            - Ce mi-o da Dumnezeu, zise el.
            Merse, merse, prin campii cu inima plina de foc pentru maiastra lui, trecu prin paduri, si nu se putea impaca cu gandul ca n-o sa-si mai poata vedea odorul. In cele din urma, cazu de obida si de mahnire. Stand el asa si zbatandu-se cu gandurile, baga de seama ca p-acolo p-aproape curgea o apa. Se duse sa se scalde ca sa se mai racoreasca.
            Tot scaldandu-se, vazu de ceea parte a raului niste smochini. Isi aduse aminte ca nu mancase de doua zile si se duse sa faca o gustarica cu nitele smochine. Manca ce manca, dara incepu a simti ca din ce in ce se schimba. Unde din om ce era, se pomeni deodata magar.
            Alta nevoie acum. Cum sa se intoarca in cetate? Pe langa celelalte toate, acum are sa fie si prigonit. Umbland in sus si in jos pe marginea padurei, ii era frica sa intre inauntru padurei, ca sa nu-l apuce vro fiara salbateca; se temea iara sa iasa mai la lumina, ca sa nu-l prinza vrun om, sa-l puie la vro munca ce n-ar putea-o duce. Ce sa faca? Se caina si se vaicarea, de-i plangeai de mila. Toata ziua umbla ratacind cu inima cat un purice de frica. Flamanzi iara. Cautand cate ceva de mancare, dete peste niste roscove. Se apuca sa manance, caci era lihnit de foame.
            Cat p-aci era sa moara de bucurie cand vazu ca incet, incet, se schimba si se facu iara om.
            Statu in loc si se cruci si el de asta minune. Apoi deodata zice:
            - Acum esti a mea! Stai, mai tu, ca ti-o fac eu tie pe piele, femeie fara de inima ce mi-ai fost!
            Se apuca si umplu sanul de roscove. Apoi facu un cosulet, cum putu, din nuiele de richita, si culese intr-insul smochine, de care mancase si el.
            Dupa ce se intoarse la gazda lui din cetate, ii spuse ca acum s-a implinit.
            Auzind insa de faima celor doi imparati intelepti, ii dete un fier ars prin inima, si-si puse in gand a merge la dansii sa vaza, oare n-or fi fratii lui?
            Dara pana sa se porneasca catre dansii, se mai duse o data la ostrov, cu cosuletul de smochine pe mana, si incepu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Maiastra, auzindu-l, trimise sa-l cheme. Cum il vazu, il cunoscu.
            Crezand ca si in smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dansa, porunci de-i cumpara cosul cu totul. El lua banii si se facea a se mai plimba prin ostrov.
            Maiastra se puse la masa. Cand la sfarsitul mesei, dupa ce mancara impreuna cu ai lor smochine, se facura magari.
            Hat in sus, hat in jos. Ba ca o fi una, ba ca o fi alta, nimic. Ramasera magari ca toti magarii.
            Atunci flacaiandrul, prinzandu-i, le puse cate un capastru in cap, ii lega unul de altul si ii duse cu dansul, dupa ce lua covatica si o baga in san; caci inima gainei o mancase maiastra.
            Se duse cu cardul de magari la gazda lui.
            - Acum sa stii ca ma duc intr-ale mele, zise el gazdei; bani ai destui, ostrovul si palaturile sunt ale tale. Ramai sanatos.
            - Sa ne vedem sanatosi, raspunse gazda, si sa auzim de bine. Dara cu turma aia de magari ce ai sa faci? Ia-ti un argat, care sa vaza de ei.
            Asa si facu. Tocmi un argat si porni sa mearga la fratii lui, cu alaiul dupa dansul.
            Pe cand mergea, fratele nazdravan spune imparatului toate cele intamplate fratelui lor celui mai mic, si se pregatira sa-l priimeasca cu cinste.
            Cand ajunse la marginea cetatii unde domnea imparatul, se mira ca gasi pe fratele sau cel mijlociu care il astepta.
            Acesta ii povesti toata intamplarea cu muma lor si a dascalului, si cum ii pedepsise Dumnezeu.
            Planse fratele cel mic de osanda dumnezeiasca ce cazuse peste muma lor, apoi merse de se infatisa imparatului.
            Cum se vazura, se cunoscura si se imbratisara.
            Apoi ceru de la imparatul sa-i dea un grajd curat unde sa-si puie magarii, pe care singur ii ingrijea.
            Trecu ce trecu si nici pomeneala nu era ca sa faca pe magari sa se schimbe iarasi in oameni.
            Intr-o zi, la masa, cand vazu ca frate-sau cel mic este cu voie buna, imparatul ii zise:
            - Ei, ce ai de gand cu magarii tai; destul i-ai pedepsit, iarta-i. Sa nu socotesti ca nu stiu tot ce ai patit. Dara este destul. Mai cu seama caci stiu ca se topeste inima in tine de dorul ei.
            - Adevar ai grait, ii raspunse fratele cel mic. Pentru hatarul tau fac tot.
            Trimise de aduse magarii acolo; le dete de mancara roscove si indata se facura iara oameni.
            Toti cei de fata ramasera inmarmuriti cand vazura asta minune. Apoi ochii tutulor se atintira la maiastra si marturisira ca asa frumusete de muiere nici c-au mai vazut, si nici ca se mai poate afla in toata lumea.
            Ea atunci incepu a zice:
            - Mai intai multumesc imparatului ca s-a induiosat de starea cea proasta si ticaloasa in care ajunsesem si a staruit de ne-a facut oameni la loc.
            Apoi, uitandu-se la fratele imparatului cel mic, ii zise:
            - Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; daca voiesti, sunt gata a te lua de barbat. Iarta-ma pentru neajunsurile ce ti-am facut.
            - Apoi eu ce umblam, pacatele mele, cand tot veneam pe la tine, si tu ti-ai batut joc de mine. Fie ca si eu mi-am scos din capete. Sunt gata si eu a te lua de sotie, mai cu seama acum, ca nu mi-a mai ramas la inima nici o zacaseala.
            Se pregatira si facura o nunta d-alea imparatestile.
            Ei nu se mai dusera de acolo. Ramasera catetrei fratii la un loc.
            Trebile imparatiei mergeau gaitan.
            Locuitorii apucau si ei de la acesti trei frati cand dreptate, cand povete bune si cand ajutoruri de bani; si in toata lumea se duse vestea despre ei, carora li se zicea: La cei trei frati imparati.
            Incalecai p-o sea etc.

Autor: Povesti
Poezia CEI TREI FRATI ÎMPÃRATI de Povesti