CEI TREI FRATI SI ZMEUL

Autentificare

Parola?  Creare album poezii Publicati poeziile online. Ultimele adaugari "Sa-mi spui..." Introspectie in inalt Antiprimavara A fi (actor pe scena vietii) Fara (uni)forma Total autori 184

I
A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un om atat de sarac, incat nu avea nici ce sa manance;
Dumnezeu insa il daruise eu trei baieti tot unul si unul si-l invrednicise,
cu chiu, cu vai, sa ii creasca pana sa-i vada flacaiandri cu mustacioara
mijind pe buze. Atunci Dumnezeu avu indurare de el si se hotari a-l
culege dintr-asta lume, care pentru el fu ciuma in loc de muma.
Cazand la pat greu de tot, chema la sine pe cei trei flacaiandri si le
zise:
— Fetii mei, vedeti ca nu va las la moartea mea alta stare decat
plugul ce e rezemat afara de peretele casei; luati-l, duceti-l la fierarul
din marginea satului, faceti din el trei coase si puneti-va cu nadejde
pe munca, caci munca este fantana cea nesecata din care se poate
indestula omul fara a avea teama ca-i va da de fund.
Dupa aceste cuvinte, unchiasul inchise ochii si se culca ca sa nu se
mai scoale. Copiii planse cat planse, dar pe urma stropolira cum putura
de-l ingropara; si dupa ce il vazura cu tarana in gura, scoase fierul
plugului dintre lemne, unul din ei il lua in spinare si se duse cu el la
covaci1 ca sa le faureasca trei coase.
Dupa ce se vazura capatuiti fiecare cu cate o coasa, o luara la
spinare si apucara si ei pe al drum mare incotro vazura cu ochii,
1 Covaci — fierar.
asteptand cand din cand sa le pice in cale acea fantana nesecata ce
se numeste munca.
Cautarea lor nu fu atat de lunga, caci intr-una din laturile drumului
pe care umblau zarira o campie mare si intinsa pe care se legana, ca
talazurile pe luciul marii, manoasele spice ale unui orz inca verde.
— Iata lucru de muncit! striga fratele cel mai mare; pe el, baieti,
doar o tasni din mijlocul sau acea fantana imbelsugata.
Orzul era inca crud si spicul inca necopt; cu toate acestea, ei se
puse pe cosit si muncira din zori de zi pana la namiezi, si nu se lasara
pana nu culcara la pamant o tarla bunicica.
Pe cand soarele era drept deasupra capetelor lor si-i sageta cu
razele lui cele invapaiate, ei lasara lucrul si se asezara sub un copac
stufos ca sa se adaposteasca putin de arsita soarelui si sa momeasca
cu un guleai de somn acea pustie de foame care-i muncise de cand se
pomenise si ei oameni in lume, si care de la moartea tatalui lor ii
chinuia si mai cumplit.
Dupa ce dete putin ochii in gene, se sculara si puind iar mainile
pe coase, incepura din nou sa munceasca, dar deodata se scorni un
vant furios fara sa fie pe cer macar o palma de nor, si incepu sa sufle
cu asa turbare si putere, incat incovoia pana la pamant cracile
copacului sub care stau pitulati.
Deodata cu vantul se ivi spre soare-apune un nor negru galbinicios,
care venea repede si posomorat de ti se facea parul maciuca.
Norul se despica in doua si din nor iesi un zmeu ingrozitor, care
venea spre ei cu o falca in cer si cu alta in pamant.
Vazand asta dihanie spurcata, flacaiandrii intelenira in loc inghetati
de frica si-si asteptau ceasul pierzarii din clipa in clipa; dar zmeul, in
loc de a-i prapadi, se apropie de ei cu o infatisare voioasa si le zise:
— Bun lucru, baieti!
— Multumim dumitale, stapane! raspunse cu inima pierduta unul
din flacaiandri.
— Dar stiti c-ati cosit mult! zise iarasi zmeul cam ranjind, plim-
bandu-se prin holda. Bravo! halal de orzul meu ca este cosit de asa
maini harnice. Dar ia ascultati, cine v-a zis dumneavoastra ca sa-mi
cositi orzul?
— Aiti! ne-am topit, soptea in sine flacaiandrul cel mare.
— Sa vezi, stapane, raspunse cel mijlociu, n-avem de lucru, si ca
sa nu stam degeaba, indata ce am intalnit in drum acest orz ne-am
pus si l-am cosit, necrezand ca facem ceva rau.
— Rau! de unde? Dimpotriva, foarte bine ati facut; dar ia ascultati,
ati mancat voi ceva de namiezi?
— Nici o imbucatura, raspunse fratele cel mare.
— Si nu-mi spuneti mai curand? Dar lasati, mai oamenilor, din
mana ale pustii de coase si veniti dupa mine, ca masa va asteapta.
Zicand aceste cuvinte, se intoarse de unde a venit si facu cu mana
semn flacailor ca sa-l urmeze.
II
Feciorul cel mic era nazdravan, adica om care ghicea gandurile
altuia, fie bune, fie rele, citea in viitor si stia de mai nainte ce are sa i
se intample.
— Fratilor, zise el dupa ce se departa zmeul putintel, bucatele ce
vrea sa ne dea zmeul sa mancam si vinul ce vrea sa ne dea sa bem
sunt amestecate cu sange de om; sa nu mancati, ci mai bine sa fugim.
— Eu nu fug, ci ma duc sa mananc, macar de-or fi gatite chiar cu
sange de drac, caci mi-e foame de-mi scapara ochii, raspunse fratele
cel mare.
— Si eu asemeni, raspunse cel mijlociu.
— Bine, faceti ce vreti; eu mi-am facut datoria de v-am vestit; ce
s-a intampla iti vedea, murmura cu intristare cel mic. Mancati voi,
dar cel putin faceti tot ce va va sta prin putinta ca eu sa nu mananc,
daca vreti sa fie bine de voi. Spuneti ca eu, de cand m-am nascut,
carne n-am mancat si vin n-am baut si lasati-ma sa mananc numai
mamaliga goala, caci ea nu e amestecata cu sange.
— Fie precum vrei, raspunsera fratii, plecand dupa zmeu; fratele
mai mic ii urma de departe.
Merse cat merse, dar nu merse mult, caci dupa ce taie in doua o
limba de padure si coborara o muche de deal, vazura o casa mare de
arendasi si, pe batatura, o masa mare pe care fumegau nenumarate
mamaligi si bliduri pline cu merinde.
Asta masa era inconjurata cu o multime de argati si muncitori care
stau cu lingurile in mana, gata de mancare, precum sta soldatul cu
pusca in mana, gata de razboi.
Cum sosi zmeul, se aseza in capul mesei si pe flacaiandri ii aseza
langa sine, doi in dreapta si unul in stanga, si incepura sa manance.
— Dar asta pe tine! zise zmeul vazand ca baiatul cel mic mananca
numai mamaliga, pe cand fratii lui si toti argatii ceilalti inghiteau la
merinde si sorbeau la vin parca s-ar fi batut zece nebuni la gura lor:
pentru ce nu mananci si tu merinde si nu bei vin?
— Sa-l iertati, maria ta, raspunse fratele cel mare: el de cand s-a
pomenit pe lume n-a mancat alt decat mamaliga si n-a baut decat
apa. Carne si vin de mic n-a pus pe gura, caci mama la moartea ei l-a
legat cu juramant sa se tie de post cat va trai.
— Asa e, incredinta si cel mijlociu. Zmeul se incrunta, se uita lung
la ei, dar nu zise nimic, necitind minciuna sau viclesug in cautatura
lor, fiind o parte din ceea ce a spus adevarat, adica ca pan’ atunci
saracia ii impiedicase d-a da cu gura de carne.
Dupa ce se sfarsi masa, zmeul se scula in sus; asisderea si argatii
si muncitorii; atunci baiatul cel mic gasi vreme cu prilej, pe cand toti
se uitau aiurea, de furisa in san un codru de mamaliga.
— Aide, baieti, intorceti-va la lucru, zise zmeul, si munciti cu inima
pana la scapatat, ca diseara viu sa va iau ca sa va duc unde aveti sa
cinati si sa dormiti.
III
Pe la sfintitul soarelui, cei trei frati inca coseau cand vazura ca
vine spre ei zmeul, insa nu trasnind si bufnind cu furtuna si tunete ca
la namiezi, ci binisor si potolit ca toti oamenii, si cum ajunse langa
ei, le zise:
— Bun lucru, baieti!
— Buna sa-ti fie inima, stapane! raspunsera fratii.
— Aide lasati, ca uite a sfintit soarele si pana la conac e o bucata
zdravana de drum.
Baietii lasara si plecara impreuna cu zmeul.
Ei faceau pasii ca oamenii, iar zmeul saitoc-saitoc cu cracanele lui
cat doi pasi omenesti, astfel ca dupa cateva sarituri abia se mai vedea
inaintea lor, desi ei iuteau pasii si se sileau din toate puterile ca sa se
tina dupa dansul.
Pe cand era asa de departe, baiatul cel nazdravan zise fratilor sai:
— O mare primejdie ne asteapta acolo unde ne duce zmeul;
bucatele si vinul amestecat cu sange are sa va arunce la o piroteala
cumplita indata ce veti ajunge acolo, dupa care veti cadea intr-un fel
de zapaceala care sa va prosteasca mintea. De nu ma veti asculta pe
mine, maine are sa va zaca capetele unde va stau picioarele; iar daca
ma veti asculta, atunci o sa fie bine de noi si o sa dam peste cap pe
procletul de zmeu.
— Ce trebuie sa facem? intrebara cei doi frati.
— Sa va siliti din toate puterile sa nu adormiti; cand vi se vor lipi
ochii de somn, sa va ciupiti ca sa goniti somnul, si daca se va intampla
sa cadeti doborati, indata ce va voi destepta eu, sa va sculati fara
zgomot si sa nu ma intrebati pentru ce.
— Bine, asa vom face, raspunsera fratii.
Zmeul se departase mult, dar stiindu-si, se vede, patarama, se opri
in loc, se ciusdi la radacina unui copac si-si astepta oamenii.
Baietii nu intarziara d-a-l ajunge dupa urma. Atunci el se scula in
sus si iar incepu sa sontacaiasca si sa se opreasca in loc pe la soroace,
pana ce se vazura intr-o campie larga si verde ca smarandul, de-ti
era drag sa-ti petreci zilele intr-insa.
In mijlocul acelei campii ochii lor se izbira de o lumina ce stralucea
mai abitir ca un soare.
— Ce o fi asta? striga feciorul cel mare, punand mana la ochi, caci
i se pupazase vazul.
— Sunt razele soarelui care se rasfrang in invelitoarea de aur a
palatului zmeului, raspunse fratele sau cel mic.
— Acolo ne duce el?
— Da, acolo.
— Atunci, zise fratele cel d-al doilea, nu crez sa ducem o proasta
viata intr-o casa invelita cu aur.
— Nu te prea lua, frate, dupa podoabele de d-asupra, caci dedesubt
sunt tainite in care zac de amar de ani zecimi si sute de nenorociti in
cele mai groaznice chinuri.
— Poate, eu insa merg spre el fara de teama, caci zmeul mi se
pare a fi om bun si casa lui mandra la infatisare.
— Sa fie precum zici, insa sa nu uitati ce mi-ati fagaduit.
— Nu.
In sfarsit, ajunse dinaintea palatului si lumina cea orbitoare scazu,
pana ce pieri impreuna cu soarele ce apusese. Atunci o alta lumina se
ivi inaintea ochilor lor, o lumina rosiatica ca de valvataie de foc care
iesea ca din pamant in mii si mii de limbi care inconjura palatul.
Apropiindu-se si mai mult, vazura ca palatul era intr-un ostrov si
imprejurul lui, in loc de apa, curgea un rau de foc.
— Ce ne facem noi acum? striga baiatul cel mare, vazand balaurii
de foc ce se ridicau din rau pana in slava cerului.
— O sa vedeti, raspunse zmeul ranjind, — si numaidecat se
descinse de un bici care-i infasura mijlocul, si incepu sa plesneasca
cu el peste raul de foc; si deodata raul se desfacu in doua, o parte se
dete la dreapta, alta la stanga si mijlocul ramase uscat, de putu zmeul
si flacaii sa treaca prin el ca pe uscat.
Dupa ce trecu dincolo, zmeul iarasi plesni, si raul isi veni in fire la
locul sau. Atunci, vazand zmeul pe baieti ca ramasese cu gura cascata
si cu ochii tinta la bici, zise:
— Vedeti acest bici? cu el faci orice vrei, deschizi orice usa, prefaci
orice casa intr-un mar de aur, fie palat ca asta, iti faci orice drum si te
schimbi in orice fel de lighioana vrei, numai sa te dai de trei ori peste
cap si sa plesnesti o data din bici.
La cei doi frati mai mari aceste vorbe intrara pe-o ureche si iesira
pe alta; cel mic insa le sapa pe lespezile inimii si cand intra inauntrul
palatului, se uita unde pune zmeul biciul si ofta din baierile inimii,
vazand ca-l atarna deasupra capataiului patului.
IV
Dupa ce puse biciul la locul sau, zmeul zise baietilor:
— Veniti sa va duc acum la casa ce v-am pregatit, ca sa va ospatati
si sa dormiti.
Cei trei frati se luara dupa el, trecura prin mai multe sali si camari,
intrara intr-o casa in care mancau la o masa trei fete tinere si mandre,
si dupa ce trecu si printr-insa, intrara intr-alta camara, care n-avea
nici o alta iesire decat usa ce raspundea in camara fetelor.
— Iata locuinta voastra, uite si masa va asteapta, zise zmeul,
aratand o masa imbelsugata ce era intinsa dinaintea unui pat moale,
si lat; mancati, benchetuiti si apoi va odihniti, dar sa nu va culcati cu
capul spre perete, caci zidurile sunt de piatra si puteti sa va bolnaviti,
ci puneti-l la margine, ca va va fi mai bine.
— Asa vom face, stapane, raspunse flacaii punandu-se la masa.
— Noapte buna, copii, si maine cu bine.
— Noapte buna, stapane.
— Ia vedeti sa nu-mi suparati fetele peste noapte, ca atata va e.
— Fii pe pace, stapane.
Zmeul pleca si, dupa ce iesi, cei doi frati mai mari incepura sa
manance cu pofta, iar cel mai mic nu se amagi de frumosul miros al
bucatelor, ci scoase din san codrul de mamaliga si-l manca pana la
cea din urma imbucatura.
Cum ispravi de mancat, capetele tinerilor se ingreunara de somn
asa de tare, incat incepura sa matahaiasca pe piept, ochii li se lipira
si mainile si picioarele se molesira ca cum s-ar fi imbatat; cel mai mic
insa era vioi si destept si somnul nu se lipise de el nici hici.
Vazandu-i intr-acea stare, el ii lua pe brate, ii culca astfel cum le
zisese zmeul, le puse caciulile in cap si, dupa ce ii inveli cu plapuma,
stinse lumanarea, se desculta si se duse pana la usa fetelor, o crapa
nitel, se uita inauntru si vazu ca fetele s-au culcat in pat de-a
curmezisul patului, dar cu capetele la perete, insa n-adormise, ci se
zbenguiau in plapuma. Vazand toate acestea, inchise binisor usa, se
culca si el in pat, dete putin ochii in gene, dar n-adormi de teama ca
sa nu-l fure somnul.
Peste un ceas si mai bine, zmeul veni binisor in varful picioarelor,
se apropie de usa, pe care o deschise incetinel, si vazandu-i ca dorm
astfel cum le-a zis el, se intoarse inapoi si se duse sa se culce. Indata
ce se departa zmeul, nazdravanul se scula si el, deschise iarasi usa
fetelor, intra binisor inauntru, se apropie de dansele, trase cu urechea
si se incredinta ca le-a furat santul si dorm duse. Atunci lua pe una
dintr-insele binisor in brate, o duse in camara sa, o culca in locul sau
cu capul la margine, ii puse caciula lui in cap, apoi lua pe unul din
fratii sai care sforaia, il duse in camara cealalta, il culca cu capul la
perete in locul fetei luate si pe urma lua alta fata ca s-o culce in locul
lui. Asa facu cu toate fetele si cu toti fratii lui.
Dupa ce le vazu pe cate trele fetele culcate in locul lor, le puse la
cate trele caciulile lor in cap cam pe ochi si le inveli bine cu plapuma.
Pe urma iesi din camara, inchise usa la loc si, culcandu-se si el in pat,
se prefacu ca doarme.
Pe la miezul noptii auzi rasunand in departare zgomot de pasi,
apoi usa deschizandu-se si inchizandu-se; pe urma zari o mica lumina
si, crapand putin ochii, vazu pe zmeu trecand pe langa el si intrand
in camara in care dormeau fetele. In mana tinea o sabie lata si
detecata. Inima era in el cat un purice, insa nu facu nici un zgomot,
tacu ca pamantul si asculta. Peste cateva minute se auzi un sunet surd
ca de izbitura, apoi un intreit zgomot ca cum ar fi cazut ceva greu pe
pamant.
Dupa aceea, zmeul iesi repede din camara plin de sange si cu chipul
sperios, trecu ars pe langa patul lui, iesi repede ca vantul din camara
lor fara sa inchida usa si se departa in fuga de locul in care mainile i
se umpluse de sange.
Dupa ce trecu inca cateva ceasuri, nazdravanul nostru se scula
din pat, intra in camara d-alaturi si vazand pe bietele fete, care cu
cateva ceasuri mai nainte se zbenguiau in pat vesele ca niste privi-
ghetori, ca zaceau intr-un lac de sange, moarte si fara de cap, zise
clatinand din cap:
— Iata in ce stare eram sa fim noi acum, daca faceam si eu ca
fratii mei.
Vremea era scumpa, loc de induiosare nu incapea, trebuia iute sa
lucreze, si iute lucra flacaiandrul nostru. Numaidecat se intoarse in
camara in care sforaiau fratii sai, incepu sa-i zguduie cu putere, si cu
mare greutate putu sa-i faca sa deschida ochii dupa ce dormisera ca
bustenii o suma de vreme.
— Ce e? Ce vrei cu mine? intreba fratele cel mai mare, frecandu-
se la ochi.
— Uite ce vreau, raspunse nazdravanul, tragandu-l repede din pat
si ducandu-l in camara d-alaturi; priveste si judeca singur ce e de facut.
Vederea groaznicei privelisti destepta pe fratele cel mare, asemenea
si pe cel de-al doilea, care se destepta mai in urma, si-i dezmetici pe
data.
— Aici suntem in primejdie de moarte, zise el.
— Vedem bine, raspunsera fratii sai, dar cum sa scapam?
— Imbracati-va numai iute si urmati-ma.
Dupa ce se imbracara, nu se incaltara, ci-si luara incaltamintele in
maini, iesira binisor pe usile ce le lasase zmeul date de perete si merse,
merse, pana ce se vazura in sala de iesire in care raspundea camara
de culcare a zmeului. Usa de la iesirea afara era incuiata, iar cea a
camarii zmeului deschisa si prin ea se auzea un sforait zgomotos.
Atunci nazdravanul facu fratilor sai semn ca sa stea pe loc si sa-l
astepte fara sa faca zgomot, iar el intra in camara zmeului usurel ca
o pisica, se apropie de patul lui si, aplecandu-se peste dansul, lua
binisor biciul din cui si cand sa plece, se vazu deodata oprit in loc.
Atunci sangele ii ingheta in vine, crezand ca zmeul s-a desteptat
si l-a apucat de haine, dar nu-si pierdu cumpatul, ci se uita cu bagare
de seama imprejurul sau si vazu ca zmeul dormea tot dus, dar ca
haina s-a apucat de un carlig al patului si de aceea se simtise oprit in
loc. Cand vazu aceasta, ii veni inima la loc, se desprinse numaidecat
si, iesind iute afara, plesni incetinel cu biciul; usa de la intrare se dete
de perete; plesni inca o data cu biciul de se desfacu raul de foc si cate
trei il trecu d-a-n fuga.
Cand iesira la mal, auzira tunete si trasnete in urma, vazura un
nor gros din care ieseau mii de fulgere; dar pana sa se sparga el,
nazdravanul plesni iarasi din bici si raul isi veni la loc, norul se risipi
si zmeul se ivi pe malul celalalt descult, si numai in camasa, ca orice
muritor neputincios, scrasnind din dinti si silindu-se in desert sa
razbeasca dincoa prin raul de foc:
— Ah! fecior de lele ce-ai fost, striga el dupa ce vazu ca toate
cercarile lui ramaneau fara de folos; orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai
taiat, biciul mi-ai luat!
— Dac-o vrea Dumnezeu, si capul tau, raspunse baiatul de-
partandu-se.
V
Pe la namiezi, cei trei frati care, cum scapase din ghearele zmeului,
o luase la fuga incotro vazura cu ochii, ajunse in marginea unui oras
mare si se asezara jos pe pragul unei case ca sa se mai odihneasca.
Oamenii acelui oras vazandu-i ca intra prin acea poarta si vin de pe
acel drum, se uitara la ei uimiti de mirare si se facura numaidecat
roata imprejurul lor si chemara si pe altii ca sa ia parte la mirarea lor.
— Dar asta ce noima o fi mai avand? zise fratele cel mare incet
fratilor sai; ce o fi vazand oamenii astia la noi de se uita ca la urs?
— O sa traim si o sa vedem, raspunse feciorul cel mic.
— Ar face mai bine ca in loc d-a-si codalbi ochii in ochii nostri,
zise cel mijlociu, sa ne dea o bucata de paine si ceva merinde, ca ma
usuc d-a-n picioarele de foame.
— Las’ sa se adune, frate, cat de multi, raspunse iarasi cel mic, ca
cu cat se va face mai multa gloata si imbulzeala, cu atat mai mare
noroc are sa ne ajunga.
— Ce tot spui tu de noroc? Nu vezi ca murim de foame?
— Elbet, zice turcul! Nu aduce anul ce aduce ceasul.
Dorinta feciorului celui mic se indeplini cu prisos; lumea se
inmultea imprejurul lor si oricine venea se minuna si se crucea si se
imbulzea ca sa-i vaza ca cine stie ce minune ar fi vazut, iar cei doi
frati mai mari mureau de ciuda, caci nu stiau pentru ce, fiindca ei
zbenghi pe frunte n-aveau, coarne de bou nu purtau pe cap si nici
unul nu era ca neoamenii.
Pe cand imbulzeala era mai mare, pe cand lumea nu mai putea sa
umble pe ulita de colo pana colo, se auzi in departare glasuri de
oameni strigand:
— Faceti loc, faceti loc, ca trece maria sa imparatul.
Lumea se dete la o parte cu multa greutate pana in dreptul celor
trei frati, dar in cealalta parte nici gand n-avura, astfel ca imparatul
si suita sa care se intamplase sa treaca-p-acolo in plimbare fu nevoit
sa se opreasca si sa intrebe ce insemneaza acea imbulzeala.
— Sa traiti, maria-ta, raspunse unul din multime, s-a intamplat o
minune care nu s-a mai pomenit din mosi-stramosi si lumea da navala
ca s-o vaza.
— Ce minune? intreba, apropiindu-se si el de tramba de gura-casca.
— Azi, pe la namiaza, au intrat pe poarta cea parasita trei fla-
caiandri, care veneau drept despre palatul zmeului care v-a pustiit
jumatate din imparatie.
— Despre palatul zmeului! striga imparatul cutremurandu-se. Ce,
sunteti copii? sau poate or fi oameni d-ai lui?
— O! nu, stapane, n-au infatisarea de oameni rai; dimpotriva, parca
sunt zdrobiti de foame si osteneala.
— Duceti-i la palatul meu, ca sa vad insumi cu cine am a face.
Tinerii, care nu stiau nimic din ceea ce se petrecea la spatele astei
trambe deasa si nici banuiau ca imparatul a trecut p-acolo si i-a vazut,
se pomenira numai luati pe sus techer-mecher de o ceata de slujbasi
imparatesti si dusi, de voie, de nevoie, spre niste case mandre care se
cunosteau cat de colo ca erau palate domnesti.
Ei cu chiu, cu vai se supuse, merse pana la poarta acelor palate cu
lumea duium dupa ei, dar vazand ca poarta se inchide dupa ei si liota
de lume ramane afara, incepura sa intre la grija si sa se creada pusi
la popreala, fara sa stie pentru ce.
Se linistira insa pe data cand vazura ca iese din palat un om numai
fir si catifea pe el si da porunca guleratilor ce-i tarase pana acolo sa-i
duca in palat ca vrea sa vorbeasca cu ei maria sa.
Frumusetile si minunatiile ce vazura cei trei frati nascuti intr-o
coliba ticaloasa ii facura sa ramaie cu gura cascata si sa le fie frica sa
calce p-acele covoare de mare pret si p-acele lespezi de marmura
stralucitoare ca oglinda, de frica sa nu fie tanjiti de cineva, — dar de
chiu de vai mersera inainte, cascand mereu gura. Aveau si de ce: peretii
erau numai oglinzi, tavanurile numai poliala si pardoseala numai
chilimuri si catifele. Ti-era drag sa te uiti si sa tot privesti.
Dupa ce trecura prin mai multe camari, care de care mai mandre
si mai bogate, slujitorii deschise niste usi cu totul si cu totul de aur si-i
bagara intr-o camara mai mandra ca toate, in mijlocul careia sta pe
un tron de aur un mosneag verde si drept ca un brad.
— Ne inchinam cu porunca care ne-ati dat-o, slavite imparate, zise
capul slujitorilor, inchinandu-se pana la pamant inaintea mosneagului.
Imparatul facu semn slujitorilor ca sa se departeze si alt semn celor
trei frati ca sa se apropie.
— Ce-ati cautat voi pe poarta cea parasita? zise imparatul cam
rastit.
— Ne iertati, slavite imparat, ca n-am stiut, striga fratele cel mare
cazand cu fata la pamant; noi suntem straini si nepriceputi in siarturile
poruncilor mariilor voastre.
— De unde veneati voi?
— Din lumea cea mare, prin care pribegim ca niste saraci ce
suntem.
— Nu se poate! Acel drum nu e umblat de oameni, caci nu duce
nicaieri; acel drum e parasit de orice suflare omeneasca de amar de
ani, de cand s-a pripasit p-acolo un zmeu cumplit care taie si mananca
pe orice om nenorocit ce calca pe acel drum blestemat. Pentru aceea
si eu am dat porunca strasnica ca sa se paraseasca aceea poarta si
nimeni sa nu treaca prin ea si sa umble p-acel drum.
— Ne iertati, ca n-am stiut, stapane!
— Eu nu sunt suparat ca din nestiinta ati umblat p-acea cale, zise
imparatul mai domol, ci ma mir cum de nu v-ati intalnit cu cumplitul
de zmeu si n-ati patit ceva.
— Ne-am intalnit, stapane, raspunse fratele cel mai mic.
— Cum se poate? striga imparatul mirat.
— Da, si am si mancat impreuna cu el.
— Ce spuneti voi? striga imparatul din ce in ce mai uimit.
— Ba inca ne-am si culcat sub un acoperis cu el, si chiar in patul
sau.
— Si nu v-a facut nici un rau?
— Dimpotriva, noi i-am facut rele; i-am cosit orzul inca necopt,
i-am taiat trei fete la care tinea el ca la luminile ochilor si i-am luat
arma lui cea mai puternica, care il facea sa fie primejdios.
— Sa fie cu putinta?
— Da; de-acum poarta cea parasita poate sa fie deschisa la toata
lumea, si drumul cel napustit poate sa fie batatorit de oricine, caci
zmeul este inchis in ostrovul sau, din care nu mai poate sa iasa cu
nici un chip.
— Asta-i peste poate!
— Fa o cercare, maria ta, daruieste iertare la cativa osanditi la
moarte, cu indatorire numai d-a se duce pana la marginea raului ce
inconjoara palatul zmeului si apoi sa se intoarca, si vei vedea ca
n-are sa pata nimic.
Imparatul puse deocamdata la popreala pe cei trei frati, ii gazdui
si ospata imparateste, dar nu le dete voie sa se departeze pana ce nu
va face incercarea cu osanditii.
A doua zi, deschise temnita la trei osanditi la moarte si, petrecan-
du-i pana la poarta cea parasita, le zise:
— Duceti-va pe drumul cel pustiu pana la palatul zmeului, si daca
va veti intoarce teferi si nevatamati, sa stiti ca va daruiesc iertarea.
Osanditii apucara drumul cel blestemat cu inima catranita, stiind
ca se duceau la o moarte sigura, dar pe sub seara se intoarse teferi si
nevatamati, fara sa fi intalnit in cale pui de zmeu.
Vestea sa lati in tot orasul, chiar in acea seara, ca cei trei voinici
au scapat lumea de groaznicul zmeu, pe care l-a inchis in ostrovul
sau si, de a doua zi, incepu sa umble pe drumul cel parasit care, carute,
calareti si pedestrasi, mergand la orasele vecine, pe drumul cel drept
care fusese lasat in paragina de cand se pusese in calea lor acel proclet
de zmeu.
Imparatul, de bucurie, scoase pe cei trei voinici de la popreala, ii
opri pe langa sine si le dete la fiecare cate o sarcina de taina, crezand
ca face bine sa aiba pe langa el niste oameni care au fost in stare sa
dea de mal un zmeu asa de spurcat.
VI
Cei trei frati petrecura multa vreme la curtea imparatului, care-i
iubea si le facea fel de fel de daruri; facura chiar stare, dar nu fura de
loc fericiti: demonul pizmei si al ravnei intra pe sub pielea lor si le
amara zilele.
Fratii cei mai mari pizmuiau pe cel mai mic, caci prin destep-
taciunea si istetimea mintii sale capatase dragostea imparatului si se
urcase pe o treapta mai inalta decat ei. Cu toate acestea, el, marindu-
se, nu uitase pe cei ce ramasese pe sub el, ci ii iubea, ii ajuta, ii miluia
si totdauna le slujea drept mana dreapta. Tocmai aceasta ii infuria si
ii facea sa crape de necaz si sa intrebe cu ciuda pentru ce ei, frati mai
mari, sa fie siliti d-a primi mila si ajutor de la un frate mai mic si
pentru ce el intotdeauna sa-i umileasca pe ei, apasandu-i cu greutatea
binefacerilor lui.
Ast demon cumplit, care cand se incuibeaza in inima omului nu-l
mai slabeste pana la moarte, ii chinui multa vreme si mult isi batura
capul nemultumitorii ca sa dea in cap pe binefacatorul lor. Fara sa se
gandeasca ca, fara el, ei ar fi dati pe bete din curtea imparateasca,
caci nu-i taia capul nici doua mere degerate.
Asadar, ca sa-si ajunga la scop, se silira, cautara, cercetara doar
vor gasi vreun cusur fratelui lor, doar il vor prinde cu mata in sac,
dar nu fu chip, caci nazdravanul era vrednic si cinstit; fura nevoiti
dar ca sa alerge la clevetire.
In cuprinsul acelei imparatii, si mai cu seama la palat, se vorbea
multe minunatii despre palatul zmeului si despre avutul lui; unii
spuneau ca zmeul avea o closca la care tine ca la ochii din cap, caci
vorbeste cu omul si face numai oua si pui de aur; altii spuneau ca are
un cal care mananca foc si jaratic si are douasprezece aripi, cu care
se inalta pana la slava cerului si intr-o clipa zboara de la rasarit la
apus, numai nu poate ca sa treaca peste pustiul de foc; altii, in sfarsit,
ca in pivnitele zmeului sunt atatea comori, incat intrece in bogatie pe
toti imparatii pamantului, iar pietrele lui nestemate sunt mai mari si
mai stralucitoare decat toate pietrele.
Auzind aceste zgomote, nerecunoscatorii frati isi planuira sa scoata
din ele un mijloc ca sa piarda pe fratiorul lor, si cautara vreme in
prilej ca sa-l puie in lucrare. Astfel, intr-o zi, pe cand imparatul se
plimba in gradina palatului sau, ei ii iesira inainte si, cazandu-i la
picioare, zise:
— Sa traiesti intru multi ani, slavite imparate!
— Sa traiti si voi, fratii preaiubitului meu sfetnic de taina! raspunse
imparatul, facandu-le semn ca sa se ridice in sus. Dar ce vreti voi, ce
aveti sa-mi cereti?
— Nimic, maria ta, nimic, alt decat sa dam pe fata viclenia si
lacomia unui om pe care l-ati indopat cu toate bunatatile si care drept
recunostinta se arata de reacredinta.
— Numiti-mi acel om, ca sa piara la minut, striga imparatul furios.
— Acel om, raspunse fratele cel mare zambind cu bucurie, e
nepricopsitul de nefrate-meu.
— Cum ati zis?... striga imparatul sarind din loc.
— Da, maria ta, raspunse cel d-al doilea; nu e vorba, fratele nostru
e; ar fi trebuit sa-l acoperim, dar datoria ce avem d-a fi credinciosi
mariei tale ne face sa deschidem gura si sa va dam pe fata adevarul.
— Ei, si ce rau mi-a facut fratele vostru? intreba imparatul
incruntandu-se.
— Fatis nimic, dar pe sub ascuns mult: noi catetrei v-am scapat
cuprinsul imparatiei de prigonirile zmeului si cu toate aceste numai
el singur are asupra-si un bici fermecat care ar putea sa va scape de
zmeu oricand ar vrea. Cu acest bici el ar putea sa ia closca cu puii si
cu ouale de aur in care sta toata puterea zmeului, dar n-o face. Ieri,
nu mai departe, l-am rugat sa va aduca acea closca, si stiti ce ne-a
raspuns? Ne-a zis: “Daca imparatul m-ar face cel dintai sfetnic al sau
de taina, i-as aduce closca, iar de unde nu, nu”.
— Aduceti incoa pe fratele vostru, striga imparatul batand furios
cu picioarele in pamant.
Porunca imparatului fu pe data indeplinita si bietul baiat, desi
nazdravan, se mira foarte si nu putu ghici pentru ce l-a chemat
imparatul inaintea sa cu asa mare graba, nefiind atunci ceas de slujba.
— Ia asculta-ma, zise imparatul cu rastire; lumea te lauda si chiar
dumneata ai spus prin lume ca poti sa-mi aduci closca zmeului daca
te voi face cel dintai sfetnic de taina; du-te indata de mi-o ad-o, si
daca vei izbuti, pe cinstea mea imparateasca ma jur ca te fac cel dintai
sfetnic, iar de unde nu, iti pui capul unde-ti stau picioarele.
— Maria ta, raspunse tanarul uitandu-se cu jale in ochii fratilor
sai; acei ce m-au laudat mariei voastre nu m-au laudat ca sa ma
creasca, ci ca sa ma prapadeasca; cu toate acestea, eu ma voi cerca,
nu ca sa capat slava de la maria voastra, caci mi-ati dat destul, ci ca
sa va fac placerea. Va las sanatosi...
Dupa aceste cuvinte, iesi din cetate, se abatu la umbra unui copac
si cat fu ziulica de mare planse intruna, nu pentru ca se ducea la o
pieire sigura, ci pentru ca era vandut chiar de fratii sai. Statu acolo
pana ce veni murga in sat. Cum se innopta, pleca p-aci incolo spre
palatul zmeului si merse, merse pana ce ajunse la malul raului de
foc. Acolo plesni cu biciul de foc, despica raul, trecu dincolo si,
apropiindu-se de palat, se uita pe fereastra si vazu pe zmeu tocmai
punandu-se in pat ca sa se culce.
Ca sa-i mai treaca vremea, intra in padurea ce inconjura palatul,
se culca pe iarba verde si trase un pui de somn. Cand se scula, stelele
incepuse sa scapere si in palatul zmeului nu se mai auzea nici un
zgomot. Atunci se apropie din nou de fereastra camarii in care dormea
zmeul si auzindu-l sforaind si horcaind, plesni din nou cu biciul,
deschise usa cotetului in care era inchisa closca cu puii de aur si intinse
mana ca s-o ia de pe cuibul pe care dormea.
— Car! sari, stapane, ca ma fura Fat-Frumos! striga closca dand
din aripi. El cum auzi, plesni iarasi din bici, se dete de trei ori peste
cap si, facandu-se musculita, se ascunse sub aripa clostii, chiar in
minutul cand ea strangea aripile.
Zmeul dormea dus, dar totusi auzi tipatul clostii si sari ca vijelia
din pat si intra in cotet; acolo insa nu vazu nimic, decat closca care
atipise din nou pe oua.
Crezand ca i s-a parut si a visat ca caraie closca, zmeul se intoarse
in casa ca sa se culce, dar abia atipi si din nou closca incepu sa strige:
— Sari, stapane, ca ma fura Fat-Frumos!
De asta data zmeul cauta cu bagare de seama prin cotet si
p-afara, dar nu gasi nimic si se intoarse in casa trasnind si bufnind.
Cum se culca, insa, auzi iarasi caraitul pasarii si iarasi veni, iarasi
se uita pe tavan, scotoci pe sub cuib, scormoni pamantul pe jos, nici
un perete nu ramase necautat de el, dar nu fu chip sa gaseasca ceva,
caci cui ii da in gand sa caute prin aripile clostii? mai cu seama ca
nici ea nu-i vazuse zburand pe la spate intre pene, schimbat in musca.
Dupa ce pleca zmeul fara de isprava ca si mai inainte, musca iar
iesi din aripa, iar lua chipul lui Fat-Frumos si iar intinse mainile ca sa
ia closca. Pasarea iarasi striga:
— Sari, stapane, ca ma fura Fat-Frumos!
— Sa te ia cu paie pe spinare, raspunse zmeul deznadajduit, ca de
frica si groaza lui nu pot sa mai traiesc.
Auzind acestea, closca se lasa sa fie luata, si nazdravanul iesi fuga
cu ea din cotet, plesni cu biciul peste rau, il trecu in fuga si cand el
era dincoa, zmeul dincolo gata sa se napusteasca dupa el. Noroc ca
plesni din bici la vreme si raul isi veni intr-ale sale.
— Ah! fecior de lele ce-ai fost, striga zmeul infuriat: orzul mi-ai
stricat, fetele mi-ai taiat, biciul mi-ai luat si closca mi-ai furat!
— Dac-o vrea Dumnezeu, si capul tau, — raspunse voinicul, dand
dosul cu closca in brate.
Pe sub seara el ajunse la palat si, dand closca cu ouale si puii in
mana imparatului, ii zise:
— M-am inchinat, stapane, cu slujba ce mi-ai dat!
— De azi incolo esti cel dintai sfetnic al meu de taina, striga
imparatul minunandu-se de frumusetea clostii.
VII
Fratii cei nemultumitori, vazand ca para lor a adus fratelui lor noi
cinstiri si mai multa dragoste imparateasca, se infuriara si mai mult
impotriva lui si se jurara ca cu orice chip sa-l piarda; asadar, cautara
vreme cu prilej sa gaseasca pe imparatul in niste toane mai indracite,
si vazandu-l intr-o zi ca intra in camara lui trasnind si bufnind suparat
foc, chiar pe hotul de pagubas, caine stie pentru ce, se furisara ca
pisicile in camara imparateasca si cazand in genunchi la picioarele
lui amandoi strigara deodata:
— Maria ta, s-a trecut cu obraznicia fratele nostru.
— Ce, iar a mai indraznit sa zica ceva? striga imparatul scanteind
de manie.
— Da, si mai cu asupra ca oricand.
— Ce fel mila si bunatatile mele l-au facut sumet pana intr-atata,
cu cat cuteaza sa-si dea pareri si sa se impotriveasca poruncilor mele?
— Mila mariei tale l-a facut sa se creada cel mal mare om din
imparatia mariei tale, fiinta care ne mai tine pe acest pamant.
— Si ce s-a mai laudat inca? striga imparatul cu manie.
— A zis ca, daca l-ai face mare vornic, ti-a aduce calul zmeului cel
cu douasprezece aripi.
— A indraznit sa se laude ca-mi face asta treaba?
— Da, maria ta.
— Prea bine; tocmai va prinde bine un asemenea cal in razboiul
ce voi sa incep cu un vecin obraznic. Chemati-l iute incoa.
Porunca imparatului fu in graba indeplinita, si cum il vazu im-
paratul, ii zise:
— Am auzit ca te-ai laudat in lume ca daca te-as face mare vizir
mi-ai aduce calul zmeului cu douasprezece aripi, purcede in graba si
adu-mi-l pana maine de dimineata, si-ti fagaduiesc ca, izbutind, pana
seara esti mare vornic, iar daca nu, sa stii ca unde ti-au stat picioarele
are sa-ti zaca capul.
— Ei, maria ta! zise bietul tanar dand din cap cu intristare si
uitandu-se drept in ochii fratilor lui — mult ma lauda lumea, maria
ta, dar nu ca sa ma creasca, ci ca sa ma prapadeasca.
De asta data el nu mai planse, nici se mai boci, ci astepta in camara
lui pana sa se insereze, si cum s-a innoptat, iesi din cetate, apuca
drumul spre palatul zmeului si, despicand raul cu plesnitul biciului,
trecu dincolo, si dupa ce se incredinta ca zmeul doarme, intra in grajd
si puse mana pe fraul calului care dormea intins pe paie proaspete.
Cum simti mana straina, calul se zbarli, se scula repede in sus si,
nechezand cu putere, incepu sa strige:
— Sari, stapane, de ma scapa, ca ma fura Fat-Frumos!
Pana sa vie zmeul, el se schimba intr-o musca de cal si se ascunse
sub coama calului; pas’ de-l mai gaseste!
Degeaba se trudi zmeul, saracul, de trei ori d-a randul, degeaba
cauta, degeaba omori toti gandacii si ganganiile ce gasi prin grajd,
caci chip d-a da peste dusmanul lui de moarte nu fu, caci el se odihnea
schimbat in musca, cand sub coama, cand sub coada calului. Si cand
calul necheza pentru a treia oara si striga: “Sari, stapane, de ma scapa,
ca ma fura Fat-Frumos!” el, obosit si zdrobit de atata cautatura
nefolositoare, cazu din nou pe pat si raspunse:
— Fura-te, faca ce-o vrea, ca de frica si de groaza lui nu stiu ce o
sa mai fac.
De asta data calul se supuse, ca si closca. Fat-Frumos incaleca pe
dansul, dupa ce iesi afara din grajd, plesni cu biciul si trecu ca vantul
prin rau tocmai cand zmeul iesea din casa ca sa vie inc-o data in
ajutorul preaiubitului sau telegar, dar era prea tarziu; nazdravanul
trecuse raul si-i da cu sac de dincolo, dupa mal.
— Ah! fecior de lele ce esti! striga zmeul scrasnind din dinti: orzul
mi-ai stricat, fetele mi-ai taiat, biciul mi-ai luat, closca si calul mi-ai
furat!
— Dac-o vrea Dumnezeu, si capul tau, raspunse voinicul zburand
in slava cerului si apoi coborandu-se drept la scara imparatului.
— M-am inchinat, stapane, cu slujba care mi-ai dat, zise el intrand
in camara imparateasca.
Imparatul, dupa ce vazu calul si zbura cu el catva timp prin vazduh,
se cobori jos si, luand in brate pe tanar si sarutandu-l pe amandoi
obrajii, ii zise:
— De azi incolo esti mare vornic.
VIII
Fratele nazdravan, ajungand mare vornic, uita relele ce-i gandeau
fratii sai si, ca sa-i impace si sa-i faca sa uite pizma ce le pricinuia
marirea sa, ii facu pe amandoi sfetnici de taina imparatesti si-i
imbogati cu fel de fel de daruri si bani; ei insa cu cat se inaltau si se
insufleteau prin ajutorul lui, cu atat se aprindea si mai tare in ei dorinta
d-a-i face de petrecanie.
Imparatul avea o fata frumoasa ca un luceafar, incat la soare te
puteai uita, dar la ea ba, si dorea s-o casatoreasca cu un fecior de
imparat vrednic de ea. El o iubea ca ochii din cap si voia s-o vada cu
mult mai mare si mai puternica ca dansul; de aceea toti feciorii de
boier ai imparatiei sale, care-si ridicase ochii pana la dansa si indraz-
nise s-o ceara de la tata-sau de sotie, plecase cu nasul in jos si fara de
nici o isprava, caci tata-sau voia s-o vada lucru mare.
Cei doi frati dusmani stiau aceasta si se hotarara intr-o zi ca sa
atate pe imparatul impotriva fratelui lor chiar prin fiica lui. Mai intai
se cercara prin laude si cuvinte infierbantatoare sa atate in inima lui
dragoste pentru fata si sa-i dea fel de fel de nadejdi indemnatoare si
vazand ca baiatul isi cunostea lungul nasului si nu se intindea mai
mult decat ii era patura, se duse la imparatul si-i zise:
— Imparate, maria-ta, marele vornic s-a indragostit de fata mariei
tale.
— Cum se poate? striga imparatul, spumegand de manie; a
indraznit mocofanul sa-si ridice ochii pana la o fata de imparat, care
n-a gasit de potriva ei pe cei mai de neam si mai bogati feciori de
boieri?
— Da, maria ta, ba inca s-a laudat ca, daca i-ai da-o, ti-ar aduce
chiar pe zmeul legat cobza si bagat intr-un buriu 1.
— S-a laudat el cu una ca aceasta? striga imparatul cuprins de
mirare.
1 Buriu — butoias.
— Da, maria ta.
— Bine, fie, primesc; sa-mi aduca zmeul inchis intr-un buriu si-i
dau pe fie-mea de nevasta.
Bietul vornic, auzind din gura imparatului porunca d-a se duce
sa-si implineasca asta lauda, cazu la picioarele lui si-i striga:
— Nu-ti face pacat cu mine, slavite imparate, nu ma da pierzarii
degeaba, caci cu nimic nu sunt vinovat. Niciodata n-am indraznit
sa-mi ridic ochii pana la luceafarul ceresc ce se numeste fiica mariei
tale, niciodata n-am indraznit sa rostesc o asemenea lauda, ci altii au
facut-o pentru mine, dar nu ca sa ma creasca, ci ca sa ma prapadeasca.
— Chip de scapare nu e, striga imparatul: du-te!
— Maria ta, ia-mi tot ce mi-ai dat: bogatii, ranguri, marire, lasa-
ma sa ajung iarasi ce m-au lasat parintii, un muncitor sarac si dosadit,
dar daruieste-mi zilele!
— Nu se poate, pleaca, sau de nu, iti zace capul unde iti stau
picioarele.
De asta data, bietul baiat pleca amarat si catranit de nu-l mai tineau
picioarele; lesne lucru sa furi o closca si un cal, dar un zmeu groaznic
si puternic, care a bagat spaima intr-o multime de imparati si a pustiit
toate imparatiile vecine, nu era de loc lucru lesne; dimpotriva, era
peste putinta, cu tot biciul ce avea el infasurat pe dupa coapse.
Nazdravania lui de asta data nu-i folosi la nimic alt decat sa-i dea
in gand sa faca o cercare intr-o doara, ce o iesi sa iasa, si sa se
capatuiasca intr-un noroc cu niste unelte de dogar, adica: secure,
barda, fierastrau si niste cercuri de fier. Cu aste unelte in desaga apuca
el drumul spre palatul zmeului, coti la dreapta ca sa ajunga la malul
raului drept in dreptul padurii si, ajungand acolo, despica raul si se
infunda in bungetul1 intunecos.
Dupa ce aduse raul in starea lui de mai nainte, se dete de trei ori
peste cap si, schimbandu-se intr-un batran alb colilie si cu barba pana
1 Bunget — padure deasa.
la brau, incepu sa taie radacina unui copac mare si sa faca ziua
namiaza mare un zgomot de auia padurea intreaga. Zmeul, de cand
ramasese inchis in ostrovul sau ca leul in cusca imblanzitorului de
dobitoace, nu facea alt decat da ocol ostrovului si cat ziulica de mare
il invartea si iar il invartea, ca doar sa gaseasca un locsor pe unde sa
treaca dincoa, dar pustiul de foc care giulea si ustura nevoie mare il
facea sa se traga inapoi si sa-si rumege turbarea cu nadejdea d-a si-o
varsa pe cineva, cand va gasi vremea cu prilej.
Cand auzi zgomotul ce iesea din padurea sa, scoase un tipat de
bucurie si ca uliul alerga spre partea locului, strigand:
— El trebuie sa fie; in sfarsit am pus mana pe dansul, ca sa-mi
izbandesc de toate neajunsurile ce mi-a facut.
Intr-adevar, el era, dar dansul nu il cunoscu si, luandu-l drept un
unchias garbovit de zile, isi ineca un suspin de parere de rau si
incruntandu-si sprancenele, ii zise:
— Cine esti tu care indraznesti d-a-mi calca mosiile mele si d-a-mi
taia lemnele mele?
— Om bun, raspunse unchiasul taind fara contenire; dar dumneata
cine esti?
— Cine sunt eu? Ce, nu ma cunosti?
— Nu, caci nu te-am vazut de cand sunt si pe langa asta am si
vederea scurta.
— Eu sunt puternicul zmeu, stapanul acestor cuprinsuri, raspunse
zmeul cu maretie.
— Maria ta! striga unchiasul aruncand securea cat colo si cu-
pri nzandu-i genunchii si sarutandu-i picioarele. Oh! Dumnezeu te-a
pus in calea mea ca sa ma izbandesti si ca sa ma scapi de prigonirea
afurisitului de Fat-Frumos care mi-a furat copila, un margaritar de
fata, si apoi, ca sa se scape de mine, m-a luat pe calul sau cu
douasprezece aripi, m-a trecut raul de foc si m-a aruncat intr-ast
bunget de padure, de unde nu mai pot iesi.
— Fat-Frumos! striga zmeul; ce Fat-Frumos?
— Unul care se lauda ca a cosit orzul inca necopt al unui zmeu
puternic, apoi i-a taiat trei fete ca niste cadre si, in sfarsit, i-a furat o
closca cu oua si pui de aur si acel cal minunat care zboara prin slava
cerului.
— Eu sunt acel nenorocit de zmeu.
— Maria ta? striga mosneagul uitandu-se la el cuprins de mirare;
sa fie cu putinta?
— Da, a fost, raspunse zmeul oftand din baierile inimii.
— Si stai pe loc cu mainile in san si nu-ti izbandesti?
— Ah! dac-as putea, i-as sorbi tot sangele, picatura cu picatura!
— Nu poti? si te numesti ca esti zmeu! striga batranul incrucisandu-
si mainile cu ciuda; eu, vorba vine, sunt un biet muritor si nu mi-a
facut alt rau decat mi-a furat o fata ca sa se cunune cu ea, fara voia
mea, si tot cum m-am vazut intr-asta padure, m-am gandit numaidecat
la izbandire si m-am pus pe treaba.
— Dar ce ai de gand sa faci?
— Ai sa vezi.
— De ce tai ast copac asa de gros?
— Ca sa fac un butoi mare si destul de gros ca sa nu-l poata sparge
cand se va umfla si se va opinti in el.
— Si ce sa faci cu dansul?
— Sa inchid in el pe dusmanul meu de moarte si apoi sa-l arunc
in foc.
— Buna idee, dar cum s-o indeplinesti? cum sa-l indupleci pe el
ca sa intre inauntru.
— Cu ajutorul fetei mele voi razbi la dansul noaptea, pe cand
doarme dus.
— Stii unde sade?
— Cum de nu!
— Dar cum vrei sa iesi d-aici peste raul inflacarat peste care n-am
putut trece chiar eu?
— Asta e taina mea; nu sunt de-a surda vrajitor.
— Vrajitor!
— Da, d-aceia ce incheaga apele si amortesc infierbinteala fla-
carilor.
— Daca-ti voi da mana de ajutor, ma treci si pe mine dincolo?
— Auzi intrebare! cum de nu?
— Atunci sa ne punem pe treaba.
Cat te stergi la un ochi, copacul fu rasturnat la pamant si, pana la
sfintitul soarelui, doagele taiate si netezite cu cutitoaia, si butoiul
infundat intr-o parte si cercuit.
— Ah! ce mai butoi teapan, striga unchiasul, insemnand pe unde
sa traga gardenul pentru fundurile de sus; drac sa fie diavolul de Fat-
Frumos si tot nu va iesi din el, daca-l voi inchide o data inautru.
— Nu te prinde, caci el e mai puternic decat dracul, raspunse
zmeul.
— Pacat ca nu sunt in floarea anilor mei! murmura unchiasul
suspinand, caci as fi intrat in el, m-as fi umflat, stii colea voiniceste,
si as fi facut o cercare sa vad poate sa-l sparga cineva, ori nu.
— S-o fac eu, daca vrei, zise zmeul.
— De ce nu? daca nu te superi; am fi mai siguri de isprava faptelor
noastre.
Zmeul, fara sa banuiasca nimic, intra in butoi, se umfla o data, se
umfla a doua oara, si cand fu a treia oara, cercurile de fier plesnira si
zburara cat colo, facute farame.
— Vezi ca era sa dam de sugubina? striga zmeul sculandu-se de jos.
— Vaz, dar nu e de vina butoiul, ci maria ta care esti prea puternic,
raspunse unchiasul cu ciuda; acum iaca izbandirea noastra peste
putinta!
— Pentru ce peste putinta?
— Caci cercurile ce se intamplase sa am asupra-mi au plesnit si,
pana sa caut altele, o sa treaca multa vreme si mi-e frica sa nu afle
procletul de Fat Frumos.
— Nu purta grija, ca am eu ac de cojocul lui.
— Ce spui?
— Am in pivnita niste cercuri de fier groase ca pe deget, pe care
sunt sigur ca nu va putea sa le rupa; ma duc sa le caut.
Se vede ca zmeii erau rai, puternici, dar glagorie n-aveau nici cat
negru sub unghie, caci el nu se gandi nici de loc de unde gasise
unchiasul sculele si cercurile de fier pe cand fusese rapit fara veste
de Fat-Frumos, dupa spusa lui, si aruncat in acel ostrov, ci alerga spre
casa ca un Vlad, orbocai prin pivnita pana ce dadu de cercuri si, dupa
ce le gasi, veni cu ele, aseza din nou butoiul, mai scoase din doage,
caci cercurile erau mai stramte, il incheie bine si dupa ce-l batu bine,
sari iar inauntru si incepu sa se umfle din nou.
Acum lemnele trosnira putintel, dar fierul cercului nici nu se clinti.
— Eu nu sunt inca sigur, raspunse unchiasul, pana n-oi face o
incercare si cu fundurile de dasupra puse la loc.
— Ce e mai lesne, zise zmeul; tot sunt eu in butoi, pune-le, ca sa
ne vedem pe deplin visul cu ochii.
— Bucuros, raspunse unchiasul, — si fara a face multe nazuri,
aseza fundurile deasupra capului zmeului ce se ghemuise in fundul
stramtului butoi, batu cu ciocanul deasupra, pana intrara doagele in
ulucul gardenului, si dupa aceea aseza cercul de la gura si, dupa ce-l
batu cu tot siartul, striga:
— Umfla-te acum, zmeule!
Zmeul se umfla din toate puterile de trei ori pe rand, unul dupa
altul, dar de asta data nici doagele nu mai trosnira.
— Acum daca oi vrea m-oi mai scoate, raspunse zmeul nabusit,
daca nu, aici raman pana mi-o plesni fierea, ca de iesit nu mai e cu
putinta.
— Mai umfla-te o data, sa nu ne dea Fat-Frumos de potca1.
Zmeul se mai umfla o data asa de puternic, incat sari polobocul
de un cot de la pamant, dar nu fu chip d-a rupe cercurile sau doagele;
dupa aceea zise:
— Scoate-ma mai iute ca plesnesc de nabuseala.
1 Potca — suparare, belea.
— Lasa ca bun loc ti-ai ales, raspunse unchiasul, facandu-se iarasi
voinic: nu ti-am spus eu ca d-o vrea Dumnezeu si capul tau? Acum
pregateste-te de moarte, fartate, ca ti-a sosit veleatul.
— Ah, fecior de lele ce esti! striga zmeul saltand un stanjen cu
buriul de la pamant; orzul mi-ai stricat, fetele mi-ai taiat, biciul mi-ai
luat, closca si calul mi-ai furat, capul mi-ai mancat.
Voinicul, drept raspuns, puse dopul la vrana, dete buriul d-a
rostogolul pana ameti bine pe bietul zmeu, dupa aceea plesni cu biciul
peste palaturi si cuprinsurile lui, si dupa ce le schimba intr-un mar de
aur, il baga in san, lua buriul cu zmeul la spinare si pleca p-aici incolo
spre palatul imparatesc, fara de nici o impiedicare, caci raul de foc
pierise.
A doua zi, infatisandu-se la palat, puse la picioarele stapanului
sau butoiul cu zmeul inauntru si-i zise:
— M-am inchinat, stapane, cu porunca care mi-ai dat.
Imparatul se cruci vazandu-l ca se intoarce viu, nevatamat, si se
cuprinse de groaza mare auzind ca spaimantatorul zmeu, de frica
caruia a tremurat atatia mari de ani, se afla in palatul sau si zacea
fara de putere inchis intr-un buriu, in care fusese inchis de mana unui
fecior de plugar.
El vedea cu ochii si tot nu credea, si tot i se parea cu era jucaria
unui vis sau a unei amagiri din partea vornicului sau. Doritor d-a se
incredinta de adevar, el scoase dopul de la vrana si, aplecandu-se spre
dansa, striga:
— Acilea esti, zmeule?
— Aci, slavite imparate, raspunse zmeul cu un glas nabusit; fa-ti
pomana de-mi da drumul si-ti voi da bogatii numeroase ca nisipul
marii.
— Ce spui? zise imparatul razand; degraba ti-o fi? lasa ca bun loc
ti-a ales ginerele meu si mult si bine ai sa stai tu acolo, asteptand sa
te scot eu. Pregateste-te mai bine a rascumpara prin moarte nele-
giuirile ce ai savarsit.
Zmeul scoase un urlet groaznic, incat facu sa zornaie toate
geamurile si sari in sus de izbi cu butoiul tavanul, dar de iesit nu
putu iesi. Imparatul nu mai putea de bucurie, chema divanul intreg
si impartasi tuturor sfetnicilor sai fericita veste ca a scapat cu totul
de zmeu; chema apoi pe fiica sa, si punandu-i mana ei in mana
mantuitorului scaunului sau, ii zise:
— Iata barbatul tau.
Trei zile si trei nopti d-a randul fu veselie si zaiafet in tot cuprinsul
imparatiei, de bucurie c-a scapat de zmeu; imparatul si toti supusii
sai alergara sa vada locul unde a fost mai nainte groaznicul palat.
IX
Toti si toate din toata intinderea cuprinsului imparatiei erau fericiti
si multumiti ca au scapat de procletul de zmeu, numai fratii cei
nemultumiti trasneau si bufneau de ciuda, mai cu seama cand au aflat
ca imparatul a dat dusmanului lor pe fiica sa de nevasta si l-a lasat
mostenitor peste tronul sau.
Fratele lor stia gandurile lor, si inca mai stia ca mijlocul d-a le
potoli setea ce aveau d-ai face rau nu era potolita; ca sa scape o data,
hotari sa uite ca era frate cu ei si sa se cotoroseasca de dansii cu orice
chip.
Asadar, se duse la imparatul si-i zise:
— Maria ta, eu m-am laudat cat m-am laudat, caci au fost lucruri
cu putinta de indeplinit, dar de! lauda ce s-au laudat fratii mei azi
dimineata prea e boacana. Ei zic ca daca i-ai pune si pe ei dasupra
rugului pe care voi pune butoiul cu zmeul ca sa arza in ziua cununiei
mele, dansii vor putea sa se apere de flacari cu ascutisul sabiilor.
— Voia sa li se faca! striga imparatul voios; si daca vor iesi din foc
vii, nevatamati, pe unul il fac vornic si pe altul mare spatar.
Auzind porunca imparateasca, fratii cei nelegiuiti intelese ca frate-
sau le-a facut-o si el o data si bine, si incepura sa o sfecleasca si sa-si
franga mainile cu deznadejde. Cum auzira, alergara numaidecat la
fratele lor, cazura in genunchi la picioarele lui, il rugara, ii aduse
aminte ca sunt iesiti din pantecele aceleiasi mame, planse chiar, dar
nu fu chip de induiosare. El stia cat le platea pielea si cat de tare le-a
coprins sufletul demonul pizmei, si nu cazu de loc in ispita d-a se lua
dupa vorbele lor si d-a da crezamant fagaduielilor lor.
Asadar, fura nevoiti sa-si sufere scrisa si sa moara incai cum se
cuvine, primind cu varf si indesat rasplata faptelor lor.
Cununia fratelui lor se savarsi cu mare parada si dupa dansa urma
fel de fel de privelisti mandre si de veselii. Orasul intreg se imbraca
cu flori si lucruri scumpe, tot norodul se invesmanta ca in zi de
sarbatoare; drumul de la palat pana la mitropolie fu semanat numai
cu trandafiri si garoafe, si din cismelele orasului curse toata ziua in
loc de apa numai vin si sorbeturi racoritoare.
Mirele si mireasa erau invesmantati numai in matasuri si catifele
albe si pietre scumpe; caleasca lor era numai aur si matase alba, si
cei sase cai inaintasi erau albi ca laptele si impodobiti cu pene albe si
hamuri de aur si de argint; ce nu vazuse plugarul de cand il facuse
ma-sa.
Dupa ce se savarsi cununia, imparatul, mirii si toti nuntasii urmati
de norod iesira afara din oras si inconjurara locul ce se pregatise
pentru arderea zmeului. Lemnele fura asezate unele peste altele,
butoiul in mijlocul lor si deasupra lui, de voie, de nevoie, fura legati
de niste prajini groase cei doi frati, carora le lasase mainile slobode si
le pusese in maini cate o sabie.
Indata ce ajunse imparatul, se dete foc lemnelor, flacarile se ridicara
in sus, cei doi nenorociti incepura sa dea in dreapta si in stanga cu
sabiile indemnati de o nebuna nadejde, dar indata fumul ii ineca,
flacarile le arse legaturile si hainele si-i facura sa cada gramada peste
butoiul ce trosnea, scotand niste tipete infioratoare.
Peste un ceas nu ramasese din rug decat un maldar de cenusa, in
mijlocul caruia slujitorii gasira trei capatani pe jumatate arse. De acolo,
nuntasii si norodul se intoarse in oras ca sa se puie din nou pe
benchetuiala, si pe sub seara duse pe miri la casa lor.
Care era casa lor nimeni nu stia; cand sosi insa ceasul, apucara cu
toti, luminati de mii si mii de faclii, spre locul unde fusese palatul
zmeului si acolo vazura, cuprinsi de mirare, in locul ce cu doua zile
mai nainte il vazuse sterp si uscat, un palat de toata frumusetea, invelit
in aur si inconjurat de toate partile de un rau de lapte, deasupra caruia
sta spanzurat un pod de argint.
Minunatiile din palatul imparatesc era nimica pe langa minunatiile
din palatul zmeului; acolo-i astepta o masa si mai bogata, la care se
puse cu voie buna mare si mic, fara deosebire. Dupa masa, nunta
intreaga se cobori in pivnite si tainite, unde gemeau cine stie de cand
nenumarate fiinte omenesti de barbati si femei, si numaidecat deschise
toate usile, dezlegara toate fiarele, dadura drumul la toti inchisii si-i
milui pe toti.
Petrecerile nuntii tinura o saptamana intreaga, mesele nu se mai
destinse cat tinu benchetuiala si, fiind si eu la una din ele, furai o
lingura scurta si o bagai in gura cui asculta.


Autor: Povesti
Poezia CEI TREI FRATI SI ZMEUL de Povesti